Ajutorul Sfantului Nectarie si botezul unui fost romano-catolic in Biserica lui Hristos

Mă numesc Mihai-Cristian. M-am născut într-o familie mixtă dacă aş putea zice aşa, mama ortodoxă nepracticantă şi tatăl romano-catolic. Am fost botezat la romano-catolici, la fel şi fratele meu mai mic cu un an, iar până la vreo 13-14 ani am frecventat biserica în zilele de duminică, mai mult la insistenţele bunicilor dinspre tată, întotdeauna stând ca pe ace şi abia aşteptând sa auzim cuvintele: „liturghia s-a sfârşit, mergeţi în pace”. Anii au trecut, cu tatăl divorţat de mama ţineam legătura destul de puţin, anturajul, prietenii şi libertatea sosită odată cu revoluţia m-au făcut să trăiesc într-o totală depărtare de Dumnezeu, fără a mai ţine cont de nimic din cele învăţate în pruncie, adâncindu-mă în tot felul de obiceiuri urâte şi patimi. Fan declarat science-fiction, devoram cărţi şi filme aşa încât ajunsesem să cred că Iisus Hristos a fost o entitate extraterestră cu puteri paranormale. De asemenea ascultam şi muzică heavy-metal, dar fără să fiu un „metalist adevărat”…. Crescând, am devenit un om violent, cu un limbaj suburban, mândru şi orgolios, neiertător cu cei din jur, mincinos, cu o dorinţă nestăpânită de a conduce pe alţii, laş şi superficial.

Cu toate „calităţile” astea, am cunoscut o fată foarte frumoasă şi inteligentă, cu şapte ani mai mică decât mine, eu având 26, de care m-am îndrăgostit şi cu care m-am însurat după trei ani. Fiind creştină ortodoxă practicantă, tot încerca să mă facă să merg măcar duminica dimineaţa, cum zicea ea „aşa ca într-o plimbare” la biserică, dar se lovea de refuzul meu permanent sau de cele mai multe ori nici pe ea nu o lăsam să meargă! Slujbele ortodoxe mi se păreau lungi, pline de lălăieli şi învechite, în schimb dacă se întâmpla să merg la o liturghie catolică mă făleam nevoie mare cu muzica antrenantă şi înălţătoare a orgii şi a corului, cu slujba scurtă şi la obiect ziceam eu, sau cu simplitatea decorului ce ne înconjura. În viaţa de toate zilele consideram că toate mi se cuvin, că tot ce am realizat, serviciu, apartament, maşină, le-am făcut prin forţe proprii sau cel mult ajutat într-o mică măsură de mama sau de mama soacră.

Soţia a rămas însărcinată, dar a pierdut sarcina la trei luni, nici acum nu ştim din ce motive, dar nu am disperat, ci am încercat din nou până când am avut un copil. Trebuie să vă mărturisesc faptul că pe toată perioada sarcinii nici măcar o singură dată nu m-am rugat la Dumnezeu pentru un prunc sănătos, ci am continuat să fiu acelaşi om, ba încă căutam să-mi înşel nevasta, petreceam nopţile în faţa calculatorului şi eram stăpânit de o patimă scârboasă de care mi-e şi ruşine să pomenesc. Copilul s-a născut iarna, un băieţel frumos şi luminos dar cu un defect la ochiul stâng: mai mic ca diametru şi fără vedere. Din momentul acela lumea mea s-a prăbuşit. Mândria mea era grav lovită, consideram că e o ruşine să nu poţi face un copil normal, trăiam ca într-un coşmar, veneam acasă de la serviciu şi mă închideam în cameră ferindu-mă de prieteni, fără să mănânc dar în schimb ameţindu-mă de băutură, slăbind în timp record, fără să ştiu de nimeni, bântuit de tot felul de gânduri din care nu lipsea posibilitatea sinuciderii. Doctorii turnau gaz pe foc, spunându‑ne despre copil că e posibil să fie mai grav de atât. Ajunsesem într-un aşa hal de deznădejde încât voiam să‑mi părăsesc casa, soţia şi copilul. Soţia a suferit enorm şi ea, dar a fost extraordinar de puternică, m-a suportat, a avut grijă de copil ca nimeni alta, a fost sprijinul meu, mai ales că imediat după naşterea copilului, tatăl ei, la care ţinea enorm, a murit subit, neavând timp să-şi vadă nepotul în vârstă deja de două săptămâni, fiind plecat din localitate.

Cotitura a apărut în momentul când, într-o duminică, în care am fost la ţară cu toată familia, întorcându-mă în oraş, m-am îndreptat spre catedrala catolică. Am găsit biserica goală, liturghia se sfârşise, mai era o măicuţă care se pregătea să închidă uşile. Am luat loc pe o bancă şi am izbucnit în plâns, un plâns ca niciodată înainte, eu care credeam că lacrimile sunt o dovadă de slăbiciune. Am plâns mult şi am zis: „Doamne, facă-se voia Ta! Cum voieşti Tu de acum aşa voi face.” Nu ştiu nici acum de ce am zis acele cuvinte. Poate că obosisem să mai lupt cu mine însumi, poate eram conştient că toate cele făcute prin voia mea le făcusem greşit. Din ziua aceea am început să frecventez duminica slujbele ţinute în catedrala catolică, să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc. Dar nu eram pe deplin mulţumit, nu mă simţeam împlinit, ceva lipsea. Mă spovedeam, dar de ruşine ascundeam multe păcate făcute, eram ca întotdeauna, superficial şi laş, iar Sfânta Împărtăşanie o simţeam ca pe ceva obişnuit, o rutină şi încheiere a liturghiei. Nu mai zic că, păcălit de tot felul de articole de pe internet şi disperat de a găsi o rezolvare facilă a problemelor mele ajunsesem să cred că o sectă numită Noul Ierusalim de pe lângă Târgovişte m-ar putea ajuta săvârşind o minune pentru mine. Credeam cu disperare într-o minune, aşa că, într-o sâmbătă dimineaţa m-am suit în maşină lăsând acasă o soţie tot mai singură în faţa necazurilor şi convinsă că umblu după cai verzi. O femeie din zonă, luată la autostop, auzind unde merg, a rămas foarte mirată zicând că nu voi fi primit acolo, la Noul Ierusalim, că sunt nişte ciudaţi care păcălesc oamenii şi mai degrabă să merg la Mănăstirea Viforâta, unde este icoana făcătoare de minuni a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe şi să caut ajutor acolo. S-a întâmplat exact cum a spus, am bătut la o poarta închisă, fiind privit de trecători ca un ciudat, am renunţat şi m-am îndreptat către mănăstire unde am aprins lumânări şi am lăsat un acatist, fiind învăţat cum să procedez de maicile aflate în biserică.

Dar nu m-am lecuit de căutat minuni şi convins de colegele mele de serviciu mi-am îndreptat speranţa către un domn vindecător numit în alint „Mitruţ”. Ele frecventau conferinţele şi şedinţele ţinute de el, vorbeau numai de transe, entităţi, lumini purpurii şi tot felul de „Eliberări de păcate” şi „Încărcări prin Noua energie”… Nu prea eram eu de acord cu asta, dar am zis că merită să încerc şi într-o duminică dimineaţa am plecat spre Suceava, unde, sus, la cetatea de scaun se adunau din toată ţara practicanţi sau pretendenţi, iarăşi lăsând în urmă aceeaşi nevastă supărată şi singură cu copilul. Când am ajuns, am găsit cam 30 de oameni liniştiţi, care stăteau în cerc şi cântau. Am înţeles că îl comemorau pe Sfântul Ştefan Cel Mare. Din când în când veneau la microfon şi citeau mesaje scrise în grabă pe foi, primite de la entităţi superioare despre noua energie care va veni să mântuiască lumea şi despre planurile aflate în plină desfăşurare a entităţilor cu nume ciudate de a schimba lumea cu ajutorul lor şi a iubirii universale… ceva în genul ăsta. Eu m-am bucurat de liniştea locului, de cântecele la chitară auzite, întrerupte la un moment dat de „Mitruţ”, care, cu voce bubuitoare şi voievodală, a luat cuvântul numindu-ne fiii lui… Am priceput apoi că nu vorbea el, ci prin el ni se adresa Ştefan Cel Mare care avea un mesaj pentru noi, în linii mari acelaşi ca şi de la celelalte „entităţi superioare”. Eram pătruns de cele văzute şi auzite, chiar credeam că a vorbit Ştefan Cel Mare, mi se părea absolut firesc şi normal. După amiază urma să apar în faţa lui şi să-mi facă Eliberările, să mă ajute cu problema mea, aşa că sfătuit de colege am scris repede pe foaie necazurile mele, faptele mele de care îmi părea rău cel mai mult şi cum aş vrea să fiu ajutat. Până la ora când trebuia să apar în faţa lui am coborât în oraşul Suceava şi am intrat în biserica unde se află moaştele Sfântului Ioan cel Nou, împreună cu cele trei colege ale mele. M-am apropiat de racla Sfântului, am îngenuncheat şi am sărutat-o, iar în acel moment nu pot descrie starea de binefacere, de linişte şi totodată de tristeţe care m-a năpădit. Efectiv lacrimile îmi curgeau pe faţă şiroaie, cu greu m-am desprins şi m-am ridicat, am îmbrăţişat colega de serviciu aflată lângă mine, dornic să mă sprijin şi totodată să-i transmit starea inexplicabilă de bine în care mă aflam, ea era foarte mirată dar şi bucuroasă, parcă bănuia prin ce stare trec – eu care habar nu aveam să mă rog. După amiaza am apărut în faţa d-lui „Mitruţ” care m-a pus să citesc ce am scris pe foaie, mi-a pus mâna pe creştetul capului repetând tot timpul ceva cu iubire, iertare şi altceva la care nu am fost atent pentru că fără să fiu atent la el, mă rugam în gând lui Dumnezeu: „Doamne Iisuse Hristoase miluieşte-mă şi ajută-mă!”. Habar n-aveam ce-mi venise. Am rămas dezamăgit când am aflat că trebuia să dau 100 de lei pentru Eliberare, nu aveam bani aşa mulţi la mine, nici nu ştiam că trebuie să plăteşti să fii ajutat, dar m-a împrumutat colega mea, specificându-mi că nu e obligatoriu să plătesc dar că e bine s-o fac totuşi. M-am întors acasă, convins că nu era bine ce făceam şi continuând să trăiesc ca un mort viu.

Într-o zi mohorâtă şi ploioasă de joi am mers la profesorul universitar doctor recomandat, în care ne pusesem mari speranţe în ceea ce priveşte copilul, dar nu a făcut decât să ne spună că nu are ce să-i facă, ba încă ne-a trimis să facem investigaţii suplimentare amănunţite, pentru că bănuia că problema era mult, mult mai gravă. Nu ştiu cum am ajuns acasă, am condus maşina în transă, iar odată ajuns acasă am început să plâng, într-o stare vecină cu nebunia. Stăteam amândoi jos în genunchi pe covor, cu obrajii scăldaţi în lacrimi, faţă în faţă, copilul dormea în camera alăturată, iar eu îi spuneam soţiei că plec şi nu mă mai întorc, şi că o să le trimit bani, că o să le port de grijă că eu nu mai pot îndura mai mult. Din toate aceste vorbe fără rost am fost oprit de palma nevestii care nu mai ştia săraca cum să reacţioneze. Am lăsat-o în casă şi am început să bântui străzile fără ţintă prin Iaşi. Paşii m-au purtat în cartierul vecin la biserica pe care o admiram demult pentru frumuseţea ei arhitectonică şi care adăposteşte moaştele Sfântului Nectarie. Am intrat şi am fost fermecat de liniştea şi pacea din interior. M-am apropiat de moaştele Sfântului, nu ştiam despre el nimic şi m-am închinat cum ştiam, am luat loc pe un scaun acolo şi am lăsat liniştea locului să-mi pătrundă în suflet. Era acolo un părinte bătrân care citea aşezat pe scaun, m-am apropiat de el şi timid am intrat în vorbă cu el întrebând despre viaţa Sfântului Nectarie, despre faptul că dacă sunt catolic mă pot ruga lui. Şi povestindu-i în linii mari necazul meu, plin de bunătate, m-a liniştit, mi-a zis să citesc o cărţulie cu viaţa sfântului şi că totul o să fie bine. Am fost impresionat de faptul că printre altele, fără să scoată în evidenţă faptul, mi-a zis despre el însuşi că, citez: „am fost bolnav de cancer”. Adică cum putea un om să vorbească despre cancer ca despre o gripă? Auzi, „am fost bolnav de cancer”… Adică finalitatea cancerului nu e moartea? Pe moment nu am dat atenţie, dar gândurile astea m-au frământat după aceea mult timp… La câteva zile, la serviciu o colegă mi-a dat o cărţulie mică, roşie. Era Acatistul Sfântului Nectarie. Nu i-l cerusem, dar ştiind necazul meu a zis că mă va ajuta foarte mult, mai ales dacă îl voi citi în fiecare zi timp de patruzeci de zile. Am început să-l citesc, la început ca pe ceva mecanic, obligatoriu, ca pe un medicament pe care trebuie să îl iei zilnic, fie că-ţi place sau nu, trebuie să te supui regimului. Treptat, am început să fiu intrigat de cele citite, voiam să cunosc mai multe despre viaţa Sfântului şi în acelaşi timp descoperisem că Acatistul citit în liniştea bisericii devenea o rugăciune şi chiar o comunicare cu Sfântul Nectarie, iar de la pangarul bisericii am făcut rost de cartea cu viaţa şi minunile lui, citeam şi nu mai puteam de bucurie pentru că descoperisem că minunile nu s-au întâmplat numai în veacurile trecute, ci chiar şi în secolul nostru mai sunt sfinţi, era chiar bizar să văd fotografia Sfântului Nectarie în carte, om ca toţi oamenii, eu care eram obişnuit să văd sfinţi pictaţi numai în icoane. Veneam în timpul zilei în biserică, când erau foarte puţini oameni şi luam câte o carte din raft. Mă ascundeam după câte o coloană şi citeam până uitam de mine. Aşa am descoperit comoara care se ascundea în cărţile pangarului, comoara Ortodoxiei, scrieri care îmi mergeau la suflet, care mă învăţau, care mă făceau să mă privesc introspectiv, să mă analizez. Cărţile respective îmi deşteptau tot felul de trăiri de la lacrimi până la râs, efectiv vibram la cele citite. Este dificil de descris în cuvinte emoţiile trăite. Am început să-mi doresc tare mult să mă spovedesc, dar nu aşa superficial şi mincinos, ci să-mi mărturisesc toate păcatele din copilărie şi până atunci, să spun tot şi să încerc să mă schimb. Tot apăreau amânări şi tot felul de lucruri de făcut, dar chestia cu spoveditul nu-mi ieşea din cap, în fiecare zi mă gândeam numai la asta, zi de zi îmi răsuna în cap: „Spovedeşte-te! Spovedeşte-te!” Până când, într-o zi, am listat la serviciu la imprimantă un îndreptar de spovedanie găsit pe un site ortodox şi am mers în apropierea locului unde muncesc, în curtea unei biserici, am luat loc pe o bancă, m-am rugat şi am început să scriu, să scriu, umplând foi întregi de hârtie… Tot aceeaşi colegă de serviciu m-a îndrumat către Sfânta Mănăstire Sihăstria, la părintele Ciprian, la care am ajuns prin mare mila Domnului într-o zi de sâmbătă, 19 iulie. Am avut temeri mari şi emoţii cât am aşteptat să intru, dar când am intrat şi l-am cunoscut parcă tot zbuciumul sufletesc şi emoţiile au pierit ca prin farmec. I-am povestit în linii mari cine sunt şi ce necazuri am, m-a ascultat plin de bunătate, apoi m-a spovedit, eu fiind plin de ruşine pentru cele citite…La sfârşit, mi-a zis printre altele că trebuie să mă botez, mi-a dat canon pentru vindecarea mea sufletească şi a zis să-l sun ori de câte ori am nevoie de sfat şi binecuvântare, iar în ceea ce priveşte botezul doar să am răbdare. Am ieşit de la el parcă zburând, uşurat şi cu mare bucurie în suflet, mama soacră şi soţia m-au întâmpinat bucuroase în curtea mănăstirii, m-au sărutat şi felicitat, fericite nevoie mare pentru mine… Ce zi binecuvântată a fost!!! De atunci îl tot sunam pe părinte şi nu uitam să-l întreb când mă botează, dar mă amâna tot timpul! El mă amâna şi eu aşteptam câteva zile, şi apoi iar îl sunam auzind: „răbdare, răbdare!” Dar în sfârşit am primit vestea cea buna: să mă pregătesc, să învăţ Crezul, să am toate cele de trebuinţă pentru că vineri 22 august mă aşteaptă la mănăstire, unde am fost botezat după tot tipicul Ortodox. Apoi, la biserica Sfântului Mare Mucenic Gheorghe de la Mitropolie, în Iaşi, am primit scump Sângele şi Trupul Domnului nostru Iisus Hristos!!! Nu voi înceta să-I mulţumesc Domnului pentru mila Sa şi pentru iubirea Sa de oameni pentru că eu păcătosul m-am învrednicit de o taină aşa mare! M-am născut din nou pe 22 august, voi ţine minte acest lucru toată viaţa mea netrebnică.

În linii mari, cam aceste lucruri am avut de povestit, altceva ce să mai zic, doar că acum lupt: cad, mă ridic, iar cad, iar mă ridic, dar nădăjduiesc în Domnul, Îi simt ajutorul şi nu încetez să mă minunez de dragostea Lui pentru noi, însa chiar am „gustat şi am văzut cât de bun este Domnul….”

PS:

Dacă mă întrebaţi despre băieţelul meu, vă pot spune că este bine şi că multe s-au rezolvat în anul scurs. La noi la serviciu a fost angajată cam odată cu naşterea copilului meu o doamnă de origine germană care are o soră în Germania, chiar în oraşul Wiesbaden unde întâmplător este o clinică oftalmologică foarte mare şi prestigioasă, şi unde ea s-a oferit, auzind de problema micuţului, să ne facă rost de programare. În decembrie anul trecut a mers ea cu soţia şi cu micuţul la consult în Wiesbaden, unde le-au zis că fiul nostru se dezvoltă normal, nu are alte afecţiuni, cu ochişorul stâng cel puţin deocamdată nu va vedea, dar că trebuie pusă o proteză oculară pentru dezvoltarea armonioasă a feţei aşa că am fost îndrumaţi în Stuttgart la un alt institut. Am avut mare noroc cu colega mea care vorbeşte nemţeşte, ea a mers în Germania cu soţia mea şi cu copilul, ea ne-a ajutat foarte mult, Domnul să o miluiască! În primăvara anului curent, 2009, înainte de Sfintele Paşti am mers în Stuttgart la Institutul Jorg-Muller-Welt, unde fiului meu i s-a implantat proteza oculară, copilul obişnuindu-se repede cu ea. Privindu-l nici nu-ţi dai seama că are ceva la ochişor! Vreau să spun că deplasarea, împreună cu anestezia şi proteza au fost destul de costisitoare, dar ne-am împrumutat şi am făcut rost de bani… În paralel am făcut şi dosar de finanţare a tratamentului în străinătate prin Ministerul Sănătăţii ajutaţi de naşul meu de botez, de altfel o persoană cu relaţii în domeniul medical. Dar cei de la direcţia sanitară ne-au avertizat că timpul este foarte scurt până la vizita de la Stuttgart şi că e posibil să nu se aprobe finanţarea la timp… Aşa a şi fost, noroc că am avut bani împrumutaţi! La întoarcerea din străinătate, după o perioadă de timp, deşi ne luasem gândul de la banii statului, am fost sunaţi de la direcţia sanitară şi ni s-a comunicat că vom primi totuşi banii de la minister, chiar dacă retroactiv! Mare minune şi mult ajutor de la Dumnezeu am primit cu banii ăştia, căci aveam mari datorii! De altfel, ajutor de la Sfântul Nectarie, de la Maica Domnului şi de la Dumnezeu am primit de nenumărate ori pe tot parcursul călătoriilor atât în străinătate cât şi în viaţa de acasă cu toate că nu meritam… Acum, când scriu aceste rânduri, aşteptăm al doilea copil, tot băieţel, şi, mă rog Sfântului Nectarie, Sfântului Ioan Rusul şi Maicii Domnului să fie sănătos!

Doamne ajută!

This entry was posted in Alti autori. Bookmark the permalink.

16 Responses to Ajutorul Sfantului Nectarie si botezul unui fost romano-catolic in Biserica lui Hristos

  1. gica says:

    Prin aceasta postare am primit raspuns la nelamurirea mea,pentru care tin sa va multumesc!Nu e prima oara cand gasesc pe acest site raspunsuri la propriile mele neintelegeri si cautari si de aceea multumesc in primul rand Lui Dumnezeu care poarta grija de faptura Sa si nu ramane nepasator atunci cand in suflet se strecoara o indoiala,apoi dvs pentru grija de a ne tine la curent cu cele mai importante lucruri in vederea mantuirii.Sunt de mare folos si foarte necesare!Doamne ajuta in continuare!

  2. claudiu says:

    Dumnezeu sa-ti ajute si sanatate multa sa va daruiasca!Doamne ajuta.

  3. ionut micu din bacau says:

    MAICUTA DOMNULUI SA VA ACOPERE CU SFANTUL EI ACOPERAMANT!
    DOAMNE AJUTA!

  4. Cristi says:

    Nu am putut citi marginea din stanga a textului.
    Multa sanatate! Doamne ajuta!

  5. elena says:

    Bine ai venit,frate Mihai Cristian!Sa iti ajute Bunul Dumnezeu,Maicuta Domnului si toti sfintii,sa ai toate cele de folos sufletului si trupului iar in vesnicie,pace!Ma impresioneaza enorm,intotdeauna,convertirile la Sfanta Ortodoxie si ma minunez mereu ca,in marea Sa bunatate,Domnul ne-a lasat ortodocsi fara sa facem nici-un efort,fara sa cautam,sa ratacim,sa disperam…iar noi,de cele mai multe ori,nu suntem constienti sau vrednici de acest mare DAR!
    Tuturor,minte luminata!Doamne,ajuta-ne!

  6. crip81 says:

    SLAVA LUI DUMNEZEU PENTRU TOATE ! SLAVA LUI DUMNEZEU PENTRU TOATE ! Intr-adevar , impresionant pana la lacrimi . Si inca un lucru F IMPORTANT : trecerea de la catolicism sau oricare alte secte crestine la ortodocsi se face NUMAI PRIN TAINA SFANTULUI BOTEZ , asa cum au lasat si invatat Sfintii nostri .Dumnezeu sa-l tie sanatos pe parintele Ciprian de care aud numai lucruri de lauda si sa-i sporesca credinta . Si tie frate Cristian sa-ti dea Dumnezeu putere sa faci voia Lui si rabdare si indelunga rabdare ca vremurile grele sunt . M-a impresionat mult si sotia ta , Dumnezeu sa o binecuvinteze .

  7. loredana says:

    Impresionant reportajul tau!Sunt sigura ca se poate invata din experientele altora!Sf Nectarie e f grabnic ajutator la nevoie si asta o spun si din experietele traite personal.E un sfant contemporan si asta poate ne apropie de el, faptul ca s-a desavarsit prin faptele sale facute cu dragoste aici pe pamant.Nu vreau sa detaliez dar vreau sa specific ca noi atat de mult il iubim pe Sf Nectarie care ne-a schimbat total viata, incat am pus numele copilului nostru NECTARIE-IOAN in semn de multumire pentru toata grija care ne-o poarta.Asadar sa indraznim sa chemam sfintii in ajutor prin rugaciune si vom trai minuni!Dumnezeu sa ne tina in paza!

  8. cristina says:

    …am fost si eu emotionata pana la lacrimi…Ma bucur mult pentru tine Mihai Cristian.Uneori ma gandesc ce trist este sa nu cunosti iubirea lui Dumnezeu ce o simti prin sfintii sai.Exista atatia care nu cunosc toate astea…Eu il iubesc cel mai tare pe sfantul Nectarie.Il simt ca ma protejeaza.Nu pot sa ii insel asteptarile,e mult prea bun si aproape de mine ca sa il supar.

  9. Elena Roxana says:

    Ma impresioneaza foarte mult convertirile si marturisesc, ca ma coplesesc foarte mult aceste spovedanii “publice”.

    Frate Mihai-Cristian,
    Sa-ti ajute Dumnezeu in continuare pe acest drum sinuos al mantuirii. Vreau sa-ti spun ca m-a impresionat foarte mult rabdarea sotiei tale (asta, da, jertfa!!!):)

    Doamne ajuta!

  10. mihai-cristian says:

    Va multumesc mult pentru cuvintele si gandurile voastre cele bune…Frumoasa este Biserica lui Dumnezeu prin care oamenii se ajuta ,se iubesc si se indreapta impreuna catre mantuire! Asa realizez ca adevarate sunt cuvintele: “prin noi insine si unii pe altii”!Tuturor va doresc untdelemn in candele sa aveti!Doamne ajuta!

  11. tzzumbi says:

    Am aflat intamplator despre existenta sfantului Nectarie. Eram la bunicii mei si am citit intr-un ziar despre minunile savarsite de Dumnezeu la rugaciunile Sfantului Nectarie din Eghina. Am citit in diferite randuri si despre alti sfinti, dar nu prea m-am oprit asupra lor, insa asa cred ca a facut Dumnezeu ca sa-l tin minte pe acest sfant … si pana la urma, cat m-a ajutat pe mine si pe cei din jurul meu.
    Despre Sfantul Fanurie am aflat dintr-o carticica pe care am primit-o de la un preot. Eram mic, si mama mea era internata la o clinica de cardiologie. Venind de la scoala am aflat de la o doamna ca mama va trebui sa fie operata pe cord. M-am speriat foarte tare si mergand acasa am citit acatistul acestui sfant mucenic. Mare mi-a fost bucuria cand tatal meu s-a intors si el acasa si mi-a spus ca doamna ce-mi spuse vestea despre operatia mamei ar fi inteles gresit. Sunt convins insa ca tamaduirea aceasta a fost o minune savarsita de Dumnezeu la rugaciunile Sfantului Fanurie.
    Altadata acest sfant, alaturi de Sfantul Nectarie si alaturi de Maica Domnului au fost alaturi de mine la diferite operatii pe care le-am suportat eu sau cei din jurul meu. Nasul meu era bolnav de cancer cu metastaze si in mod miraculos s-a vindecat, iar acum multumita Lui este sanatos. Alteori impreuna cu o prietena am apelat la acesti doi sfinti pentru a se ruga si ei lui Dumnezeu ca bunica fetei sa se insanatoaseasca, ea fiind bolnava tot de ingrozitoarea boala, cancerul.
    Am promis atunci amandoi ca vom spune si altora postand pe diferite site-uri intamplarile acestea pentru ca si alti oameni care au nevoie sa stie ca bine este a scapa catre Dumnezeu avand alaturi si pe acesti doi sfinti. Bunica fetei a inceput dupa un an sa sangereze din nou. Noi am gresit pentru ca nu ne-am tinut promisiunea, o facem insa acum …
    In orice imprejurare grea si nu numai, rugati-va catre Maica Domnului, catre Sfantul Fanurie, catre Sfantul Nectarie si catre orice sfant al lui Dumnezeu. Indrazniti.

  12. iulia says:

    Ma alatur si eu cititorilor si va spun povestea bunicii mele. Acum are 68 de ani si anul trecut a aflat ca are o boala necrutatoare. A fost un soc pentru toata familia, doctorul a confirmat ca are cancer si trebuie operata urgent. Am aflat de Sfantul Nectarie de la un prieten care e student la teologie. Inainte de a merge bunica la operatie, m-am rugat Sfantului Nectarie si Sfantului Fanurie si Maicii Domnului in fiecare zi impreuna cu acest prieten. Operatia a decurs bine,iar doctorul a spus ca trebuie sa faca 6 sedinte de chimioterapie. Multumesc Lui ca a trecut peste toate acestea. Am promis atunci ca vom scrie povestea sa stie si altii ca e bine sa apeleze si ei …. asa ca rugati-va catre Maica Domnului, catre Sfantul Fanurie, catre Sfantul Nectarie si catre orice sfant al lui Dumnezeu.
    Multumim Sfantului Nectarie, Sfantului Fanurie si Maicutei Domnului pentru ajutor. Cred ca sfantul ar vrea ca multi oameni sa stie ca au o sansa, prin credinta si rugaciune.

  13. Ana says:

    Frumoasa marturie!
    As avea o intrebare pentru dl Danion Vasile: de ce simte nevoia sa prezinte Biserca Catolica intr-o lumina proasta? Si noi, catolicii, il iubim pe Isus Cristos.Nu ar fi mai bine sa fim uniti (fiecare cu traditiile lui) in acesta iubire? Nu stiti ca o casa dezbinata impotriva ei insasi nu are sanse de supravietuire? Mai suntem asa de putini crestini, care este ratiunea sa ne mancam intre noi batandu-ne cu pumnul in piept ca la noi este adevarul. Pomul se cunoaste dupa roade ori Biserca Catolica are cel putin la fel de multe roade bune ca cea Ortodoxa.
    Laudat sa fie Isus Cristos,
    Ana

  14. mihai-cristian says:

    Ana ,in primul rand sa stii ca dl Danion nu prezinta biserica catolica intr-o lumina proasta.El nu face altceva decat sa marturiseasca Adevarul:singura Biserica mantuitoare ,adevaratul trup al Domnului si in care salasluieste harul Duhului Sfant aceasta este:Biserica Ortodoxa.Fii sigura ca nu desconsidera pe nimeni fie el catolic sau de alta schisma ci doar spune ce spun si Sfintii Parinti.Iar tu ai spus: “pomul se cunoaste dupa roade ori Biserca Catolica are cel putin la fel de multe roade bune ca cea Ortodoxa.” Daca vrei sa culegi o roada buna din biserica catolica culege ,daca ai sa gasesti acolo,smerenia. Celelalte le spun eu ca sa te poti supara pe mine:infaibilitatea papei,institutionalizarea bisericii,modificarea Liturghiei,iar in trecut auto dafe-urile,comertul cu indulgente si multe alte “roade”.O spun eu in care jumatate din familia mea e catolica. Ii iubesc mult ca oameni mai ales ca si ei sunt buni crestini merg des la biserica,dar cand e vorba de doua biserici eu stiu doar una .Doamne Ajuta!

  15. Nicoleta says:

    cautam date despre proteze oculare…am inceput sa citesc si pana la sfarsit, randurile au reusit sa-mi stoarca lacrimi… ma regasesc mult in cele scrise…si eu am aceeasi problema ca baietelul tau…am trecut greu peste handicap, am crescut la tara, parintii nu prea au stiut unde sa ma duca, ce sa faca…am fost frustata, umilita si trista toata viata…ma bucur ca tu ai stiut ce sa faci pentru copilul tau, ca pasii ti-au fost indrumati…
    Multa sanatate si bucurii !

  16. george says:

    in primul rand multumirile trebuie aduse parintelui Ciprian de la Sihastrie.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>