Lansarea cartii “Mancati sanatos”, de Danion Vasile, in colectia Palatul povestilor frumoase

Bună ziua. Marti, 24 noiembrie, la Librăria Sophia din Bucureşti se va lansa o nouă carte de poveşti educative, “Mâncaţi sănătos”. Vă rog forwardaţi acest anunţ celor interesaţi.

Danion Vasile

PS. Cartea şi ilustraţiile ei pot fi văzute aici: http://palatulpovestilor.ro/mancati-sanatos/

afislansaresophia Reclama.Mancati.sanatos.197x270 cop.Mancati.sanatos

Posted in Carti tiparite, Povesti pentru copii mari si mici, Stiri | Leave a comment

O marturie impresionanta despre un copil operat de Sfantul Nectarie

Update: Fotografiile cu rănile pe care le avea pe corp Casian la naştere seamănă cu cele pe care le-am văzut la televizor, pe trupurile celor arşi în incendiul de la Clubul Colectiv. Dar Casian nu nu numai că s-a vindecat de rănile respective – precum vedeţi, nici semne nu i-au rămas, ci a avut parte şi de alte minuni…
2015-01-18 14.29.1313916255168891391625513553Cu ceva vreme în urmă, am luat un interviu unei mămici al cărei copil a trăit mai multe minuni, de la naştere până în prezent. Cea mai impresionantă este despre faptul că Sfântul Nectarie din Eghina l-a operat în chip minunat, vindecându-l de o boală foarte gravă. Întrucât cazul este impresionant, pregătesc o carte întreagă pe această temă. Iniţial, a apărut în ediţia a treia a volumului Despre Eghina românească. (http://www.librariasophia.ro/carti-Minunile-Sfantului-Nectarie-din-Eghina-Romaneasca-so-9545.html)

Dar acolo am scos întrebările, pentru ca să fie în acelaşi ton cu celelalte mărturii. Vă rog să preluaţi acest interviu pe blogurile şi site-urile voastre, pentru a ajunge la cât mai mulţi oameni. (Danion Vasile)

Mă bucur că pot să stau de vorbă cu mama lui Ioan Casian Farcaş, unul dintre copiii care au simţit în mod deosebit ajutorul Sfântului Nectarie din Eghina. Pentru început, v-aş ruga să vă prezentaţi.

Mă numesc Farcaş Adriana şi sunt din Târgu Mureş. Vreau să dau această mărturie ca să fie de folos celor care o vor citi. Ioan Casian s‑a născut în 2009, pe 27 ianuarie. Înainte să se nască, ne‑am uitat în calendar şi am zis să‑i punem un nume de sfânt. Trebuia să se nască prin februarie, cam pe 17 februa­rie. Am văzut că la sfârşitul lunii februarie era praz­nicul Sfân­tului Ioan Casian. Când eram gravidă în ultima lu­nă, o maică de la Mănăstirea Tismana era internată aici, la un spital din Târgu Mureş. Cum­nata mea era cu ea în salon. Mai­ca ne‑a zis să‑i spunem Ioan Casian, pentru că aşa‑l chea­mă pe sfânt, Sfântul Ioan Casian. Atunci aşa i‑am pus nu­mele. Eu am vrut să‑i spun doar Casian. Dar, dacă aşa ne‑a spus maica, aşa i‑am pus numele: Ioan Casian.

Este singurul copil pe care îl aveţi?

Noi mai avem un copil mai mare, Vlad, care acum are 21 de ani. După prima naştere, zece ani n‑am vrut să mai avem copii. Pe urmă am început să ne mai gândim la un al doilea copil, dar a venit abia după patru ani şi jumătate. Cu Vlad n‑am avut ni­cio problemă. Dar cu micuţul… aşa a fost să fie. Cu el am avut probleme de când s‑a născut.

Înainte de naştere nu aţi ştiut despre ele?

Abia la naştere am aflat de aceste probleme, nu înainte. Numai Dumnezeu ştie lucrările Lui. S‑a întâmplat ca fătul să fie aşezat transversal în pântece. Doctorul mi‑a spus cu o lu­nă înainte de naştere: „Nu se pu­ne problema unei naşteri nor­male. Trebuie in­tervenit prin ceza­ri­a­nă.” Multe femei cer cezariană, să nu nască cu dureri. Dar e mai bine să nască nor­mal, dacă nu sunt probleme.

Da, din păcate din ce în ce mai multe femei aleg să nas­că prin cezariană pentru a fugi de crucea naşterii normale. Dar această opţiune nu este justificată dacă nu există probleme reale din punct de vedere medical.

La mine au fost. Le-am cerut să mă adoar­mă, pentru că am pro­bleme cu coloana, şi să nu‑mi facă injecţie în co­loană. Că am mai avut o in­ter­venţie chirurgicală înainte şi mi s‑a făcut injecţie cu anestezie în coloană şi m‑a durut capul tare şi m‑am simţit foarte rău pe urmă. Dar, nimic nu‑i întâm­plă­tor. Pentru că, dacă acest copil se năştea normal, vă daţi seama ce era din el… Cum avea răni pe tot corpul, toată pielea i‑ar fi venit jos de pe el, prin forţă… Dar, aşa, l‑au scos din burtă ca pe un bibelou.

Cum aţi reacţionat atunci?

A fost un şoc mare pentru toţi, atunci. Eu eram adormită la naştere, n‑am ştiut nimic. Soţul meu, pă­rinţii noş­tri, toţi au fost foarte şocaţi când l‑au văzut cum ara­tă. Doctorii nu ştiau ce are. Se tot uitau pe calculator, în cărţi de specialitate… n‑au mai văzut aşa ceva până atunci. Copilul s‑a născut cu o boală rară de piele, ihtioză congenitală. Este o boală foarte rară, un caz la 300000 de naşteri. Avea răni pe tot corpul, i‑au dat anti­biotice, ca să se vindece. Eu am aflat abia noaptea. Auzisem că are ce­va copilul… şi a doua zi m‑am dus să‑l văd în incubator.

Dar, nu v-aţi supărat când aţi aflat care e situaţia?

Supărarea a fost foarte mare, pentru că de obi­cei naşterea unui copil vine cu bucurie, dar el a venit altfel… A fost un necaz foarte mare, dispe­rare pentru toată familia, părinţi, bunici, fraţi… Dar niciodată nu mi‑am pus întrebarea: „De ce noi? De ce trecem noi printr‑o astfel de în­cer­care?”

Mulţi dintre noi ne punem această întrebare când trecem prin momente grele. Puţini au tăria să vadă și să rabde toate necazurile, lăsându-se în voia lui Dumnezeu. Important e să depăşim însă ispitele, cârteala, deznădejdea.

N‑am vrut ca fratele lui să îl vadă, ca să nu aibă un şoc, dar el a insistat, şi, când a venit la spi­tal şi l‑a văzut, m-a întrebat: „Mami, ce o să zică co­piii? O să râdă copiii de mine, ce frate am.” Era supărat şi el, bineînţeles.

Nu e de mirare.

Ne‑am supărat şi noi, nu spun că nu ne‑am su­pă­rat. Ne‑am supărat foarte tare, că ne era frântă ini­ma. Dar nu m‑am răzvrătit, nu am cerut un răs­puns: „Doamne, de ce mi s‑a întâmplat mie asta, ce‑am fă­cut eu?” Niciodată nu m‑am gândit la asta. Şi ne‑am rugat, că şi înainte mergeam la bi­serică. Şi îna­inte eram credincioşi, de mici copii, dar nu ţineam rânduiala cum o ţinem acuma, cu post şi ce­le­lalte. La mine în casă, unde m‑am născut eu, părinţii mei nu ţi­neau post. Bunica mea mă ducea la bise­rică, ascultam slujba, dar nu era suficient. Ce înţe­le­geam, ce nu înţelegeam… ce eram atentă, ce nu eram atentă… Dar nu ţineam rân­du­iala cum trebuie, cu post, cu rugăciune. Zi­ceam doar Îngerelul, Tatăl nostru… După ce ne‑am căsătorit, mergeam împreună la biserică cu copilul celă­lalt, aproape în fie­ca­re duminică, dar cam atât…

Practic, această încercare v-a făcut să vă apropiaţi mai mult de Dumnezeu, nu?

Noi am mai avut o problemă în familie îna­inte să‑l nasc pe Ioan Casian, şi atunci ne‑am apropiat cel mai mult de Dumnezeu. Cu vreo cinci ani înainte să se nască copilul am mai avut o pro­blemă şi atunci ne‑am apropiat de Dumnezeu, iar când a fost problema cu co­pi­lu­l şi mai mult.

E mare lucru că aţi reuşit să înţelegeţi lecţia necazurilor. Unii nu înţeleg că încercările vieţii au sens.

Asta s‑a văzut în mai multe rân­duri. În spi­tal, după ce nasc, unele femei fac depresie post‑natală. Eu, cu toate problemele pe care le aveam, le încurajam şi le dădeam sfaturi. Dar nu ştiu de unde‑mi venea atâta putere. Că eu, cu ce problemă mare avea copilul meu, o încurajam pe alta, căreia nu‑i sugea copilul la piept.

O situaţie aparent absurdă…

Când am văzut cum arată Casian la naştere, m‑am gândit: „Cine ştie cât o să stăm în spital!” Eu ni­ciodată nu mi‑am pus problema că el n‑o să mai tră­iască, deşi… medicii erau sceptici.

Dar ceilalţi din familie ce au spus?

Tatăl meu a venit într‑o zi la mine. Unul dintre ginecologi, care‑l cunoştea, i‑a zis că n‑are şanse copilul să mai trăiască. Am văzut după ce‑a stat de vorbă cu el cum s‑a schimbat la faţă tatăl meu. L‑am întrebat: „Tată, ce ţi‑a spus?” Bineînţe­les că pe loc taică‑meu nu mi‑a zis ce‑a vorbit cu medicul. Am aflat mult mai târziu. I‑am spus a­tunci: „Indiferent ce ţi‑a spus, nu‑l asculta! Dum­nezeu are putere mai mare!”

Până la urmă, asta a fost o mărturisire de credinţă.

După naştere, medicii l‑au dat pe prunc cu tot felul de creme, l‑au pus la incubator. Dar, cu toate astea, a făcut o infecţie. Cam la vreo şapte zile de la naştere a început să aibă febră. A făcut septicemie cu Kleb­siella[1], i‑au fost administrate din nou alte an­tibiotice pe vena ombilicală, dar tot nu‑i scădea febra. Nimeni nu ne zicea nimic. I‑am întrebat pe doctori: „Nu se face o comisie? Uite cum arată co­pilul ăsta! De ce nu sunt mai mulţi ochi, mai multe capete care să gân­dească?” Au zis că nu există aşa ceva.

Câteva zile, vreo cinci‑şase zile, a avut febră. Doctorii nu ne spu­neau nimic, că nu ştiau ce să ne spună. Şi rugă­ciunile mergeau, noi ne rugam toată lumea: bu­nici, părinţi… Toţi eram distruşi. Şi pă­rintele nostru du­hov­nic se ruga pentru el. Aveam o cruce de la Ierusalim şi am pus‑o dea­supra in­cu­batorului şi… nu ne‑a mai rămas decât să ne rugăm. Într‑o zi, cam la zece zile de la naştere, m‑au sunat de la terapie intensivă să mă duc să‑l alăptez. Nu mi‑a venit să cred! Că până atunci eu mă mulgeam, dădeam laptele la doamnele asistente şi i‑l administrau cu seringa. Şi nu‑mi venea să cred că pot să mă duc să‑l alăptez. Îi mulţumesc lui Dum­nezeu că am avut şi lapte, că sunt sigură că foarte mult l‑a ajutat laptele, e ca un medicament pentru copil.

Da, acesta e un lucru de care din păcate unele mame nu ţin seama, cred că laptele praf poate substitui laptele matern, şi renunţă să alăpteze doar pentru a se reintegra cât mai repede ritmului vieţii sociale obişnuite.

În ciuda stării pe care o avea, cât de grav părea că este copilul, ne‑am externat după douăzeci şi trei de zile. Rănile, practic, s‑au curăţat, s‑a curăţat pielea. I‑a căzut pielea uscată. I-a rămas o piele subţire, subţire. Îl dădeam cu cremă. Dar nu mai erau răni. În momentul în care am ieşit cu el din spital, nu mai avea deloc răni. Pe atunci nu ne‑am rugat Sfântului Nectarie. Ne‑am rugat Maicii Dom­nului şi Bunului Dumnezeu să‑l salveze. Dacă ni l‑au dăruit, să‑l salveze. Şi atunci, am promis Maicii Sfinte că, da­că ajută să‑l scape, să fie copilul ei, să fie un slujitor al ei, să se facă preot, călugăr, ce va vrea Dumnezeu. Nici nu m‑am gândit că pot să‑l îmbrac pe copilul ăsta după douăzeci şi trei de zile cu haine. La cum arăta pielea lui când s‑a născut, nu m‑am gândit că plec aca­să din spital mai repede de trei luni de zile.

Am primit de la cineva apă din râul Iordan. Am dat la toate celelalte mămici din salon. Copiii lor erau toţi la terapie in­tensivă, la incubatoare. Unul avea probleme cu ini­ma, trebuia operat pe inimă, altul era născut pre­matur, cu un kilogram şi ceva… Eu la toate le‑am dat apă din Iordan. Ele se mulgeau în cameră, într‑un borcănel, şi puneau în el şi puţină apă şi dădeau la asistentele de la terapie intensivă care le dădeau la copii. Pentru credinţa acelor mame, toţi copiii de acolo s‑au făcut bi­ne! S‑a văzut puterea lui Dumnezeu.

După ce am venit acasă, pe zi ce trecea, co­pilul se făcea tot mai bine. Cel mai important a fost pentru el ajutorul de la Dumnezeu… Casian a fost bo­tezat la patruzeci de zile de la naştere şi l‑am dus la împărtăşanie în fiecare duminică… Acest co­pil aşa a crescut: cu biserica, cu Sfânta Îm­păr­tă­şanie. Dumi­nica era pentru el sfântă, trebuia să mer­gem la biserică şi la împărtăşanie. Am fost şi prin ţară, pe la mănăstiri cu el, la Prislop, la Sâmbăta, la Sfântul Ioan Casian, în Dobrogea, la Mănăstirea Sfântul Andrei, la Dervent… În multe locuri am fost.

Toţi părinţii aflaţi în situaţii similare cu copiii lor au de ales: ori aleargă în disperare numai la doctori, ori caută ajutorul lui Dumnezeu.

A doua încercare cu el a venit când avea un an. Făcuse pneumonie, răceală. Am mers să‑l vadă medicul pe­diatru din spital şi i s‑a părut că are splina mă­rită. I‑a făcut nişte analize, din care a reieşit că este foarte anemic. Şi ne‑a internat la spital, la hema­tologie, bănuind că are leucemie. Iarăşi am fost distruşi: „Doamne, dacă mi l‑ai dat, nu poţi să mi‑l iei acum, la un an!” Asta se întâmpla după ce pă­rea că am depăşit problemele de sănătate, după ce am trecut prin ce am trecut… Cu pielea… mai tre­buia doar să‑l dăm cu cremă şi să avem grijă de el. Noi, femeile, ne dăm cu cremă şi nu considerăm asta o povară pentru noi. În afară de creme, pentru pielea uscată a mai făcut băi cu amidon, sare de mare, ar­gilă, gălbenuş de ou, dar astea sunt simple. Când am auzit de leucemie, de ce bănuiau medicii… Mie nici nu mi‑a tre­cut prin cap aşa ceva! I‑a făcut analizele şi nu s‑a confirmat ceea ce bănuiau medicii, dar ne‑au tri­mis la Cluj, pentru că acolo sunt specialişti în do­me­niu. Ei au constatat că are un cavernom portal, o tromboză pe vena portă. Bănuiesc că de la naştere, când a fost cateterizat ombilical, atunci s‑a format acea tromboză. Am fost la Cluj, i‑au făcut endo­sco­pie digestivă, nu avea varice esofagiene, dar i‑au fă­cut ecografii şi au constatat că are cavernom portal, hiper­tensiune portală şi tromboză pe vena portă. Ne‑au trimis la spi­talul de adulţi din Cluj, unde era un singur medic. Copilul avea cam un an, un an şi trei luni… dar îi trebuia un eco Doppler pe vena portă, să vadă doctorul dacă permite intervenţia la vârsta asta. Buletinul ecografic arată că transformarea de pe vena portă s‑a recanalizat. Vena s‑a recanalizat şi nu se pune problema unei intervenţii. Ne‑au tri­mis acasă fără niciun tratament medicamentos. Îl mai ţineau sub observaţie pe copil, să‑i mai facem eco­grafii…

Două tipuri de analize, două verdicte.

Ceea ce arăta ecograful era una, eco Dop­plerul arăta alta, deşi erau aproape una de alta, bi­neînţeles. Atunci ne‑am rugat mult. Soţul meu s‑a rugat foarte mult la Sfântul Nicolae, la biserica din Cluj. Noi eram internaţi în spital, iar soțul meu stătea la cineva în Cluj, era cu noi. Şi soţul meu este un om credincios, şi foarte rar se mai găsesc bărbaţi care să se roage aşa cum s‑a rugat el pentru copil, de când s‑a născut.

Poate că toate tinerele care vor să se mărite ar trebui să se gândească la faptul că, la un moment dat, omul pe care îl aleg va avea de înfruntat în viaţă situaţii de cumpănă, în care, dacă nu este credincios, e puţin probabil să meargă mai departe cum trebuie. Asta a fost important în cazul soţului dumneavoastră, mai ales pentru Casian.

Într‑o dimineaţă, anul trecut, fără ni­ciun simp­tom, a vărsat sânge. Era 3 no­iembrie 2014, în prima zi de vacanţă de la gră­di­niţă. A vărsat sânge când noi eram la lucru, amândoi. El era singur acasă, era în curte cu bunicii. Dar starea lui era bună, nu s‑a speriat şi nu era leşinat…, era ca şi cum ar fi vomitat ceva normal. El e aşa de ma­tur… zice: „N‑am tras apa, am chemat‑o pe buni să vadă cum am vomitat.” N‑a intrat în panică, deşi încă nu avea şase ani. Dar, cum a fost atâta prin spitale…

Puţini copii sunt atât de puternici.

Am vorbit foarte mult cu el şi‑i po­vesteam… pentru că altfel nu stătea, că nu avea răbdare atâ­ta, ca să stea închis acolo în spitale, cu tratamente, cu perfuzii… Asta l‑a maturizat foarte mult pe copil, care a şi crescut printre adulţi. Starea lui era bună. Am venit de la lucru. Ne‑am speriat, dar nu atât de tare, că nici nu am bănuit ce are. L‑am dus la spital şi acolo i‑au făcut tot felul de analize, să vadă de unde vine sân­gele. Tot îmi ziceam că i‑am dat ibuprofen – mă gândeam că pro­babil de la asta au apărut complicaţiile. Casian era în tratament stomatologic. O măseluţă i‑a făcut pro­bleme, îl durea foarte tare şi i‑am dat vreo trei zile ibuprofen, ceea ce nu avea voie să ia, la boala lui. I‑au pus sondă, să vadă dacă nu vine de la stomac sângerarea… şi până la urmă s‑au gândit să nu aibă varice esofagiene. I‑au făcut en­doscopie pe gură, endoscopie digestivă. Se vedea pe cameră că din varice curge sânge. Am văzut şi eu. Aici în Mureş nu sunt specialişti pe partea asta. Sunt specialişti foarte buni pe partea de inimă, dar pe partea asta nu sunt. S‑a vorbit la Cluj să ne primească de urgenţă, să‑i ligatureze varicele. Îi era pusă viaţa în pericol. I‑au administrat medi­ca­mente, i‑au dat o pungă de sânge şi ne‑au pus pe terapia intensivă, să mergem direct la Cluj, la UPU‑SMURD[2], unde a fost aşteptat şi primit de nişte oa­meni extraordinari! Ne‑au explicat care este proble­ma, să nu intrăm în panică: „Uitaţi, o să‑l intubăm, să nu vă speriaţi când o să‑l vedeţi cum arată!” Pe urmă au crezut că au să‑i facă ope­raţia pe gură. În timp ce ei îl sedau la UPU‑SMURD, eu m‑am pus în genunchi. Nu mă interesa cine se uita la mine. Eram disperată. Eu am fost cu salvarea cu el, am mers până acolo. M‑am rugat întruna şi în salvare, l‑am sunat şi pe părintele nostru duhovnic, ca să se roage pentru el.

Asta e foarte important, ca duhovnicul să fie aproape în momentele de cumpănă.

Am sunat şi o fostă colegă de clasă, care este pre­oteasă, soţia unui preot de la noi, nici nu mai ştiu pe cine am sunat: pe o prietenă de‑a mea, care avea duhovnic la mănăstire, pe la mănăstiri, am sunat câteva maici care au fost la Ierusalim îm­preună cu Vlad, cu fratele lui Casian, în urmă cu doi ani, şi am păstrat legătura – ca să se roage pentru el! Toată lumea să se roage pentru el! Soţul meu a venit cu maşina noastră. Eu cu copilul am ajuns cu salvarea, dar soţul meu încă nu sosise acolo. A ajuns la jumătate de oră după mine. Noi, cu salvarea, am mers repede. La asta m‑am gândit: tot timpul eşti în pericol cu dozele astea de sedare, doctorii pot să greşească, pot să‑ţi dea o doză mai mare, ceva… A stat la sedare mai mult de o jumătate de oră, ca să fie adormit şi intubat pentru operaţie. Trebuia intubat, ca să nu verse în timpul operaţiei. Am cerut ajutorul tuturor sfinţilor!

De multe ori, sfinţii întorc lucrurile cum nici nu ne-am fi gândit.

Eram la UPU‑SMURD de copii, unde am găsit oameni minunaţi, care lucrează cu mult su­flet. După ce l‑au intubat, l‑au sedat şi l‑au dus cu salvarea la un spital de adulţi, că numai acolo se făceau ligaturile. Era târziu, era noaptea, nu ştiu cât era ceasul, 11.00, linişte, nu era ni­meni pe acolo, numai cei de gardă. Erau doctorul Tanţău, doctorul Mercea Voicu şi o doamnă doc­tor. Ştiau că venim, ne‑au aşteptat şi l‑au dus di­rect în sala de operaţie. Atunci a ieşit doamna doctor cu un formular, să‑l completăm. Şi ne‑a spus: „Ştiţi că se poate ca sângerarea să se oprească sau se poate să nu se oprească.” Atunci am intrat în panică, pentru că până atunci n‑am realizat că era chiar aşa de mare pericol. Doamne, dar cum să nu poată să‑i oprească sângerarea? M‑am uitat la soţul meu. Am zis: „Semnăm. Cum să nu semnăm?! Nu se poate să nu se poată opri sângerarea!” Dar a intrat o frică în noi… Nu ne venea să cre­dem că e adevărat.

Când a început operaţia, noi eram amândoi afară pe hol. Ne‑am pus în genunchi şi ne‑am rugat şi am chemat în ajutor pe toţi sfinţii pe care îi avem în casă în icoane: pe Mai­ca Sfântă, pe Sfântul Nectarie, pe Sfântul Ioan Rusul, pe Sfântul Ioan Casian, pe Sfântul Adrian, pe Sfinţii Ar­han­gheli Mi­ha­il şi Gavriil, pe Sfânta Paraschiva… Pe toţi sfinţii pe care‑i avem în casă i‑am chemat în ajutor, ca să lucreze împreună cu me­di­cii şi să fie mâna lor în mâna medicului, să facă ceea ce tre­buie să facă, să‑l salveze pe copilul nostru. Dar au fost momente… în care parcă simţeai că înne­buneşti.

Unii cred că viaţa creştină e aşa, diafană, blândă, senină… În realitate trecem prin ispite care ne aduc la limita răbdării.

Eram pe hol, în faţa sălii de operaţie, şi deodată se deschide uşa şi de afară vin doi angajaţi ai spi­talului, îmbrăcaţi în halate gri, cu mănuşi albe. Erau de la morgă. Şi am zis: „Ce caută acolo?” Atunci am simţit că ne fuge pământul de sub pi­cioare. Am cre­zut că s‑a întâmplat ceva cu co­pilul meu. Zice unul: „Am venit să luăm ceva din sala de operaţie.” Zic: „Dar ce să luaţi? Că numai co­pilul nostru e acolo!” Nu ne‑au răspuns nimic. Nu răspundeau nimic! Au intrat acolo, în sala de operaţie.

Cred că au fost momente de coşmar.

Noi stăteam şi aşteptam şi strigam la Maica Sfân­tă: „Maică Sfântă, ce ne faci? Ce faci cu noi? Te rog să‑l salvezi! Nu se poate să se întâmple aşa ce­va!” Se apro­pia Sfântul Nicolae, se apropia Cră­ciunul… să ne ia copilul?! Eram în­ne­buniţi de cap! Deodată se deschide sala de ope­raţie şi doctoriţa zice că operaţia a decurs cu bine şi copilul este în si­gu­ranţă… Nu‑mi venea să cred că este adevărat! Nu‑mi venea să cred! Am tras o spaimă… Nici acum nu ştiu ce căutau cei doi acolo. De ce au intrat? Că nu au mai ie­şit de‑acolo. Au ieşit pe altă parte? Nu ştiu! Nu ştiu… Chiar i‑am zis părintelui nostru şi mi‑a zis că a fost o ispită.

Tocmai asta face duhovnicul, pune degetul pe rană, arată cum trebuie să ne raportăm la orice încercare prin care trecem.

Operaţia a reuşit, ligaturile au fost făcute şi ur­ma să‑l scoată din acel spital, să ne transfere din nou la UPU‑SMURD de copii, că acolo era tratat cores­pun­zător vârstei lui. Nu puteau să‑l ţină unde s‑au fă­cut ligaturile, în spitalul de adulţi, l‑au mu­tat. Dar şi acolo unde l‑au mutat a fost tratat foarte bine! A fost îngrijit foarte bine copilul. Aşteptam, ne rugam să se trezească. S‑a trezit. Afară, pe holuri, erau numai pă­rinţii sfârşiţi de puteri, cu copiii la terapie intensivă, care aşteptau, aş­tep­tau… Noi, după două zile, am ple­cat de acolo; dar, din păcate, am fost singurii care am plecat pe pi­cioare. Restul copilaşilor, din păcate, s‑au stins. Părinţii lor, care au rămas fără copii, erau distruşi.

Ne‑a ajutat Dumnezeu să scăpăm şi de acolo. Am venit acasă. S‑a rezolvat problema, pe mo­ment. I‑a fost salvată viaţa, dar trebuia eliminată cauza – tromboza aceea pe care o avea pe venă. Ca urmare a ei s‑au format acele varice, care s‑au spart. Am pornit rugăciunile. Am fost într‑una pe la biserici şi mănăstiri, la mas­lu… Am fost la masluri la Boroaia, am fost la părintele Justin Pârvu, la Mănăstirea Petru Vodă. Nu ne‑a văzut pă­rintele, că era bolnav. Era la mănăstirea de maici. Acum, după întâmplarea asta, după 2014, am fost la mormântul părintelui. Atunci, era şi revelion, am fost la rugăciune noaptea. Am avut aşa nişte sărbători… n‑aveam chef de nimic! Eram dis­pe­raţi. Peste tot locul am fost să cerem ajutor şi binecu­vân­tare de la sfinţi pentru el. Am fost la Sighişoara, unde s‑a făcut un maslu numai pentru el, cu moaştele Sfântului Nectarie, de la o mă­năstire. Am fost la Bu­cureşti, la moaştele Sfântului Nectarie, la Mănăstirea Radu Vodă. Şi la Prislop am fost cu el. La Crăciuneşti, părintele nostru du­hovnic, părintele Vasile, a făcut maslu numai pen­tru el, cu mai mulţi preoţi. Am tri­mis multe po­meni pe la mănăstiri. La peste douăzeci de biserici şi mănăstiri mergeau rugăciunile pentru el. Cu cât mai multă lume se roagă pentru un bolnav, cu atât mai multă putere primeşte.

Când eşti la limita răbdării, în focul necazurilor, e mare lucru să simţi sprijinul celor care se roagă pentru problema ta.

În decembrie 2014 am făcut un angio CT  – to­mo­grafie computerizată cu substanţă de con­trast – şi s‑a confirmat trom­boza. Am mers cu rezul­tate­le la profesorul chirurg Ciuce Constantin, medicul care trebuia să‑l ope­reze. Acesta e un doctor cum n‑am mai întâlnit în viaţa mea, care toată ziua e în sala de operaţie şi salvează vieţi. El ne‑a spus: „Nu‑i de joacă. Cu asta nu‑i de joacă. Sin­gura solu­ţie este operaţia.” El ne‑a expli­cat ce are de făcut, cam ce se gândeşte că ar trebui să facă, dar că toate astea sunt pre­su­puneri, toate analizele astea sunt presu­puneri, ni­mic nu‑i clar, şi doar când des­chide şi vede ce‑i acolo va hotărî ce face. Punea pro­blema să‑i scoa­tă şi splina, că‑i distrugea trom­bo­ci­tele. Splina este responsabilă cu imunitatea. Automat trebuia să‑i cum­părăm şi nişte vaccinuri. Ne‑am in­teresat şi pen­tru astea, pentru că, în cazul când se scoate splina, trebuie administrate trei vaccinuri: an­ti‑tetanos, anti‑meningită şi încă unul, nu mai ştiu exact care. Pă­rea destul de mare problema. Copilul era deja slăbit, era slab, la vârsta lui avea 17 kg. Era greu să treacă printr‑o operaţie aşa de mare… Foarte frică ne‑a fost de ope­raţie.

Am fost programaţi la ope­raţie pe 3 februa­rie 2015. Eu m‑am dus cu toate ana­lizele făcute. Pentru că am fost internaţi la un spital de adulţi, şi eu, când merg la doctor, merg după mine cu ce analize aveam, cu toate hâr­tiile, cu tot istoricul lui. Au văzut din analize că copilul are doi paraziţi: giardia şi Hymenolepis nana[3]. S‑au sfătuit între ei şi după patru ore mi‑au spus că ne lasă acasă. Este o operaţie foarte grea şi nu riscă să intre în ope­raţie cu giardia, pentru că este pericol să facă stop res­pirator în timpul ope­raţiei. Într‑un fel ne‑am bu­curat pe moment, ca nişte copii ne‑am bucu­rat: „Bine că plecăm acasă! Pe moment, am scăpat!”

Ne‑am gândit atunci: oare nu ne‑am rugat destul? Oare Dumnezeu ne mai dă timp, să ne rugăm mai mult? Nu ştiam cum să interpretăm asta. Am con­ti­nuat rugăciunile. Bineînţeles că noi ţinem post. Am ţi­nut aşa cum se ţine rânduiala – n‑o făceam până acum câţiva ani. Copilul se ruga în fiecare seară.

În timp, un copil care trece prin probleme şi învaţă să vorbească cu Dumnezeu şi cu sfinţii, e mai câştigat decât unul sănătos, care trece prin viaţă ca prin apă, fără să Îl cunoască pe Hristos…

Părintele Nectarie de la Mănăstirea Recea, unde sunt şi moaşte ale Sfântului Nectarie, o părticică, i‑a spus co­pilului să se roage aşa: „Sfinte Nectarie, dacă tre­buie să mă operez, să mă operezi tu. Şi, dacă nu mai trebuie, să mă vindeci.” Eu m‑am gândit atunci: „Cum să nu mai trebuiască? Dacă ne‑a zis doctorul că trebuie, trebuie, e singura soluţie…” Eu aşa m‑am gândit, în pros­tia mea.

E de înţeles această atitudine.

Copilul se ruga aşa la Sfântul Nectarie în fiecare seară, după ce zicea mulţumirile. Că în fie­care seară el trebuie să spună mulţumirile la fiecare sfânt. Şi aşa spune: „Maică Sfântă, îţi mulţumesc. Iisuse Hristoase, Bunule Iisuse, Îţi mulţumesc. Sfinte Nicolae, îţi mul­ţumesc. Sfinte Nectarie, îţi mulţu­mesc. Sfinte Ioan Rusul, îţi mulţumesc. Sfinte Ioan Ca­sian, îţi mul­ţumesc. Sfinte Ioan Botezătorul, îţi mul­ţumesc. Sfântă Paraschiva, îţi mulţumesc. Sfinţi­lor Ar­han­gheli Mihail şi Gavriil şi Rafail, vă mulţu­mesc.” Şi mai spune: „Toţi îngerii, heruvimii, sera­fimii, apos­tolii, îngeraşii, cuvioşii, toată oastea ceru­lui şi toată oastea Domnului şi toate puterile cerului, vă mulţumesc şi ajutaţi‑mă la operaţie.” Asta zicea în fiecare seară. Şi pe urmă spunea: „Sfinte Nectarie, dacă trebuie să mă opereze, să mă operezi tu. Şi, dacă nu mai trebuie, să mă vindeci.”

Când am fost cu copilul la Sfântul Nectarie la Bucureşti, am fost şi la părintele Ilie Lăcătuşu. Acolo, în cimitir, era o coadă foarte mare. Când am văzut că este atâta lume, ne‑am gândit că nu mai aveam timp să ajungem înapoi acasă în aceeaşi zi. Că noi am fost, în jurul Mănăstirii Radu Vodă, şi la alte biserici, la Sfântul Spiridon sau la Sfântul Pantelimon, nu mai ştiu exact. Am ajuns şi la părintele Ilie Lăcătuşu. Când am văzut că e atâta lume, ne gândeam să plecăm, că am zis: „Aici stăm până diseară, nu mai pu­tem merge…” Ne‑a zis o doamnă: „Pu­teţi merge în faţă cu copilul.” Am mers în faţă şi am rugat pe cine era la rând: „Ne lăsaţi? Că uite, trebuie să meargă copilul la ope­ra­ţie!” Şi ne‑au lăsat să intrăm. Şi am zis: „Uitaţi ce probleme avem!”, i‑am zis dom­nului care era acolo. Şi a zis: „Vai! Trebuie să‑i scoată splina? Splina este armonia în tot corpul. Îi strică ar­monia din tot corpul!” Copilul s‑a închinat, a intrat înăuntru, în capelă. El ne-a zis că trupul pă­rintelui Ilie e ca un păpuşoi, ca o păpuşă băr­bat. Dar nu s‑a speriat că a văzut sfintele moaşte întregi.

În fiecare dimineaţă, de când s‑a botezat, noi îi dăm prescură şi apă sfinţită – prima protecţie! Asta luăm toţi din familie. Îi dădeam ulei de la maslu. A fost cineva în Grecia, la Sfântul Nectarie, ne‑a adus ulei. Îi dădeam copilului în fiecare zi picături de ulei în gură. Pâine sfinţită, apă sfinţită şi ulei sfinţit. Şi făceam cruce pe burtă, acolo, cu ulei sfinţit de la Sfântul Nectarie, cu ulei de la Sfântul Ioan Rusul. Am în casă cred că cincisprezece feluri de uleiuri de peste tot şi cu de toate îl dădeam.

Acum trei ani, soţul meu a fost şi el în Grecia, la Sfântul Nectarie. Aşa de mult mi‑aş fi dorit să mă duc şi eu! Dar nu puteam să merg, pentru că nu aveam concediu. De asta a plecat numai el singur. Bine­în­ţeles că s‑a rugat pentru copil, că pentru copil s‑a dus. Acolo, în Grecia, la Mănăstirea Sfântului Nectarie, este o maică româncă. I‑a povestit despre cum s‑a născut copilul, i‑a arătat poze şi i‑a spus că acuma e bine.

Între cele două operaţii, a plecat o colegă a soţului meu în pe­le­ri­naj. I‑am dat un maieu de‑al lui şi i‑am scris o scrisoare maicii de acolo. I‑am pus poze cu copilul şi i‑am scris o scrisoare: „Uitaţi, suntem cine suntem. Soţul meu a fost la mănăstirea din Eghina acum câţiva ani, nu ştiu dacă mai ţineţi minte, v‑a povestit despre copil. V‑a arătat po­zele, cum s‑a născut… Uitaţi ce probleme avem acum cu el”. I‑a spus să se roage pentru el, să‑l pună la rugăciune în data de atâta, când eram programaţi a doua oară la operaţie. Când a fost amânat prima dată ne‑au pro­gra­mat pentru aprilie. Doamna respectivă a spus că peste tot, în toată Grecia, n‑a lăsat maieul din mână. La toate sfintele moaşte l‑a atins şi s‑a rugat pentru copil. Foarte multă lume s‑a rugat pentru copil. Poate mulţi pe care nici nu‑i ştiu. Numai au zis: „Oamenii ăia au o problemă cu co­pilul!”, şi s‑au rugat pentru el.

Ne‑am programat la operaţie. Cu două zile înainte să mergem acolo, ne‑au sunat să ne spună că ope­raţia nu mai poate avea loc, deoarece doctorul nu mai are voie să opereze copii în spital de adulţi. Şi atunci am zis: a doua oară s‑a amânat operaţia! Asta este semn de la Dumnezeu! Nu se poate ca a doua oară să ne amâne de la operaţie. Doctorul ăsta de zece ani operează copii! Şi, chiar înainte să‑l opereze pe copilul meu, nu mai are voie. Ceva este, nu e doar o coincidenţă.

Nu există coincidenţe. Asta ne şi diferenţiază de cei necredincioşi, faptul că vedem în unele coincidenţe lucrarea lui Dumnezeu.

În tot acest timp, cu frământarea asta pu­ter­nică, am avut şi momente în care am picat psihic, am cla­cat, plângeam într‑una şi mă gân­deam: „Cum, Doam­ne, copilul ăsta aşa de mic are nevoie de o operaţie aşa de mare?” Am fost cu el tot timpul la biserică, l‑am dus peste tot, de mic a fost învăţat cu rugă­ciu­nea, cu împărtăşania, cu maslul, şi cum să fie aşa bolnav? Pe urmă, iar mă gândeam: „Sunt şi la mă­năstiri călugări care trăiesc o viaţă curată, doar în rugăciune, care sunt şi ei bolnavi.” Îl vedeam duminica cum merge şi stă la împărtăşanie, iar uneori cântarea de dinainte de împărtăşanie era mai lungă, dar el stătea cu­minte, nici măcar nu se uita înapoi. Aştepta ca un bă­trânel, să iasă părintele cu Sfânta Îm­păr­tă­şa­nie. Şi mă gândeam: „Doamne, fie‑Ţi milă de el, uite cum stă, săracul, şi ajută‑l cumva să treacă peste asta. Uite, aşa bolnav să fie copilul ăsta…” Îmi era foarte milă de el.

Milă îţi este şi când vezi suferind un străin, dar când suferă copilul tău…

În primăvara asta, înainte să trebuiască să mergem la operaţie, am fost la Mănăstirea Dejani, la părintele Varlaam. El, ştiind îndeaproape pro­blema copilului, a scos o masă plină de sfinte moaşte şi a făcut o rugăciune pentru Casian. Tot atunci, am fost  la o mănăstire la Râmeţi, la părin­tele Filothei şi la cel mai tânăr, la părintele Antonie. Amândoi au făcut rugăciune pentru Casian. În multe locuri am fost. Maicile de la Râmeţi, maica de la Tismana, un părinte de la Muntele Athos, mulţi din multe locuri făceau rugăciuni pentru copil. În disperarea noastră, am alergat peste tot, nu aşteptam degeaba. Abia am putut să îmi păstrez serviciul. Serviciul îmi ţinea mintea ocupată, dar mintea îmi fugea la pro­blema noastră. Îmi era greu să zâmbesc oamenilor, când la mine totul se învârtea în jurul copilului. Nu mă interesa nimic. Când eşti sănătos, îţi faci planuri şi ai tot felul de vise de viitor, îţi doreşti una sau alta, pe când sănătatea e atât de importantă. Asta e o lecţie de la viaţă pe care am învăţat‑o în aceste încercări.

Noi am prefera să înţelegem lecţiile vieţii într-un mod comod, cum spunea un părinte, să punem o cruce la fotoliul pe care stăm. Dar nu putem fugi de suferinţă, totul e să învăţăm din ea lecţiile care trebuie.

Copilul îşi termina rugăciunile în fiecare seară aşa: „Sfinte Nectarie, dacă trebuie să mă opereze, să mă operezi tu. Şi, dacă nu mai trebuie, să mă vindeci.” Într‑o seară, în postul Paştelui, după ce şi‑a zis ru­gă­ciunile, după ce şi‑a terminat rugăciunea către Sfân­tul Nectarie, mi‑a zis: „Ma­mi, ştii ce mi‑a zis Sfântul Nectarie? «Băiete, eu te‑am operat!»” Zic: „Măi, Casian, l‑ai văzut tu pe Sfântul Nectarie?” Zice: „Nu, mami, aşa, am auzit în capul meu.” Peste două zile, trei zile, după ce s‑a rugat, mi‑a zis acelaşi lucru, că acelaşi lucru i l‑a spus Sfântul Nectarie, că îl operase.

L-a văzut pe sfânt sau cum?

Unii, când le‑am spus întâmplarea, au înţeles că copilul l‑a visat pe sfânt. Dar copilul nu l‑a visat, doar l‑a auzit vor­bindu‑i. După ce şi‑a zis rugăciunea, a auzit că asta i se răspunde.

Şi l-aţi crezut?

N‑am ştiut ce să credem, că uneori copiii mai inven­tea­ză. I‑am spus părintelui duhovnic, care l‑a luat la spovedanie. Părintele ne‑a spus că nu in­ventează copilul. Zice adevărul, nu minte.

Aveaţi evlavie deosebită faţă de Sfântul Nectarie?

Noi ştiam de mult de minunile Sfântului Nec­tarie, de dinainte să se nască Ioan Casian. Noi mult i‑am cerut ajutorul Sfântului Nectarie şi în­totdeauna ne‑a ajutat. Este un sfânt oarecum mai apropiat de sufletul nostru şi în orice împrejurare îi cerem aju­torul şi neîntârziat apare ajutorul lui.

La televizor am văzut reportaje despre Sfân­tul Nec­tarie, despre minunile sale şi mărturii de la Mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti.

Am citit cărţi despre Sfântul Nectarie. Sfântul Nectarie – Minuni în România şi cea cu coperţi roşii, cu viaţa sfântului. M‑au impresionat foarte mult po­vestirile. De fapt, nu sunt povestiri, sunt lucruri ade­vărate. Din noiembrie 2014 în fie­care zi făceam Para­clisul Maicii Domnului, Aca­tistul Maicii Domnului Grabnic Vindecătoarea, Aca­tistul Sfântului Nectarie. Din Psaltire ziceam tot timpul.

Ar trebui ca toţi părinţii să înţeleagă cât de important este să se roage pentru copiii lor. Şi să nu creadă că dacă vin­decarea aşteptată nu vine, Dumnezeu nu a primit rugăciunile. Dumnezeu însă ne răspunde după cum ne e mai de folos…

Când copilul ne‑a zis că l‑a operat Sfântul Nec­tarie, am zis să mergem să‑i mai facem încă o dată analizele, pentru că noi nu mai mergeam să mai facem analizele. Noi mergeam direct să ne internăm pentru operaţia în spitalul de adulţi, cu analizele deja făcute. Doar analize de sânge şi atât, pentru că făcuse un CT, tomografie computerizată, în decembrie.

L‑am sunat pe medicul pediatru din Cluj, care ştia problema doctorului căruia nu i se mai dădea vo­ie să opereze şi a zis să mergem să‑i facă o endosco­pie, să vadă cum sunt varicele. Ne‑am dus. Şi noi tot aşa ne‑am rugat – şi eu şi soţul meu, ne‑am rugat foar­te mult la Sfântul Nectarie să ne ajute şi la toţi sfinţii, să‑i scoată varicele alea de acolo. Şi când i‑a fă­cut endoscopia pe gură, noi ve­deam ecranul. Şi doc­torul zice: „Esofagul este cu­rat. Ce aţi făcut? Eso­fagul e curat. Nu mai sunt va­rice.” Splina s‑a mic­şo­rat în volum, de operaţie nu se mai punea problema. Chiar l‑a operat Sfântul Nectarie.

Cred că ştiţi că au mai fost şi alte cazuri de astfel de operaţii minunate. Mare minune s-a întâmplat cu Casian.

Prima dată, când a vărsat sânge, i s‑a făcut en­­do­scopie atunci aici, la Mureş. Şi am văzut pe ecran că din varice ieşea sângele. E clar că au fost varice. Doamna doctor zicea că erau varice de gradul IV, după cum le‑a văzut că sângerează. Cei care i‑au fă­cut ligaturile i‑au scris pe biletul de ieşire că sunt de gradul II. Şi acuma, când a făcut endoscopia în Cluj, am văzut că au dispărut. Şi atunci mi‑a zis copilul: „Vezi, mami, că nu te‑am minţit?” Că noi am fost sceptici în continuare. Nu că nu aveam încredere în ajutorul Sfântului Nec­tarie, dar parcă nu ne venea să credem că am primit aşa ajutor. Oricât de necăjiţi am fost, foarte frică ne‑a fost de operaţia asta… ne‑a fost frică că‑l pierdem pe copil. De‑abia ne‑am făcut curaj şi la prima operaţie, de prima dată când ne‑am in­ter­nat. Dar deja când am venit acasă şi iarăşi trebuia să ne gândim la operaţie, aveam tot frământări de as­tea, de suflet… Aşteptarea se prelungeşte, se pre­lun­geşte… Dar, de ce se prelungea? Că aveam pregătit alt­ceva de la Dumnezeu. Numai că noi nu înţelegem atunci ce înseamnă asta, aşteptarea… pentru că pla­nul lui Dumnezeu era altul.

Şi atunci nu ne venea să credem că esofagul era bine. Am sunat acasă la bunici şi le‑am spus ce ne‑au zis medicii, că nu se mai pune problema de operaţie. Într‑adevăr, Sfântul Nectarie l‑a operat.

Din punct de vedere medical, varicele acelea nu pot să dispară. Pe urmă, a avut copilul o pro­blemă ba­nală. Şi am fost la un spital de infecţioase, era un medic de gardă, care ne‑a zis: „Haideţi, doamnă, că varicele alea nu dispar!” Zic: „Ale noastre au dispărut!” Aşa ne‑a spus şi la Cluj doamna de la ecograf, că pe urmă i s‑a făcut şi eco­grafie: „Spuneţi‑ne ce aţi făcut, că mai avem şi alţi co­pii cu varice esofagiene, dar la niciunul nu i‑au dis­pă­rut varicele.” Copiii bolnavi sunt sub observaţie, sunt cu propranolol, cu tra­tament, dar alea nu dispar. Noi am văzut pe ca­meră că au dispărut. Nu mai sunt. Nu se mai pune problema de operaţie. Ne‑a fost luată o piatră de pe inimă. Nu ne venea să credem.

Pe la începutul lunii mai, înainte să ştim că nu mai trebuie operat, a zis fratele lui cel mare, Vlad: „Să mergem undeva!” Urma ziua mea, pe 25 mai e ziua mea. Zice Vlad: „Să mergem undeva, să ieşim undeva!” Zic: „Unde să mergem? Noi suntem aşa necăjiţi.” Mai îţi arde să ieşi undeva când eşti la necaz? Nu îţi arde să mai ieşi nicăieri.

Şi dacă ieşi, îţi stă mintea tot la problemele pe care le ai.

Dar uite cum a rânduit Dumnezeu. În două săp­tămâni, cam aşa, am aflat de un pelerinaj în Grecia, au fost locuri libere, ne‑am înscris şi am ajuns la Sfântul Nectarie, să‑i mulţumim pentru tot ajutorul. Casian a fost singurul copil din grup. În ciuda fap­tului că drumul a fost atât de lung şi obositor – altfel obositor, dacă mergeam undeva, că noi n‑am simţit oboseală – copilul o dată n‑a zis: „Mami, iar la bise­ri­că? Mami, mă plictisesc!”, ni­mic! Cânta pe autocar împreună cu oamenii cân­tece religioase; în cameră, la fel, şi peste tot, ca un om mare. A mers şi s‑a în­chinat. Şi a mărturisit în autocar: „Noi aveam banii pregătiţi pentru operaţia mea şi cu banii ăştia am putut să mergem toţi trei în Grecia”. De ziua mea eram în Grecia şi îi mulţumeam Sfântului Nec­tarie. Ce întor­sătură iau lucrurile. În ce necaz mare am fost şi cum ne‑a răsplătit Sfântul Nectarie.

Mâna lui Dumnezeu. Incredibil.

Îndurarea Bunului Dumnezeu, a Maicii Dom­nu­lui, rugăciunile sfinţilor pomeniţi şi che­maţi în rugă­ciune, rugăciunile tuturor preoţilor, ale maicilor de la mănăstiri, ale familiei, ale rudelor, ale cunoştinţelor (cine ştie câtă lume s‑a mai rugat pentru acest copil) au fost ascultate.

Postul, rugăciunea, stăruinţa în rugăciune, Sfân­tul Maslu, Sfânta Împărtăşanie sunt totul. În în­­cheiere nu pot să spun decât: „Mare e Dumnezeu şi minunate sunt lucrurile Lui! Îţi mulţumesc, Doamne, Îţi mulţumesc!”

[1] Conform Dicţionarului medical (http://dictionar.romedic. ro/klebsiella), Klebsiella este un gen bacterian constituit din bacili gram negativi din familia enterobacteriaceelor. Se izo­lează de obicei în materiile fecale ale omului şi animalelor. Patogenicitatea sa se manifestă la nivelul aparatului res­pi­rator, digestiv şi genito‑urinar. Specia cel mai frecvent izo­lată la om este Klebsiella pneu­moniae (sau bacilul Fried­lander) care determină pneu­monii la persoanele tarate (dia­bet, alcoolism, vârstă înaintată etc.) (n.ed.).

[2] Unitate a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă. Pe raza judeţului Cluj este singura Unitate de Primiri Urgenţe, care are afiliată şi unitatea prespitalicească SMURD (n.ed.).

[3] Hymenolepis nana este un parazit specific al omului, foarte greu de combătut. Viermii adulţi trăiesc în tractul digestiv, dar larvele pot fi găsite aproape în orice organ. Omul poate fi gazdă definitivă sau gazdă intermediară pentru tenii (n.ed.).

 

În loc de prefaţă la ediţia a treia:

 Intenţionam ca în anul 2015, de praznicul Sfântului Nec­tarie, să lansăm două noi volume. Primul, intitulat Lângă Sfântul Nectarie în ne­ca­zu­­ri şi bucurii, o continuare a seriei de minuni în România, iar al doilea – despre un caz deosebit, al lui Ioan Casian Farcaş, un copil care a fost vindecat de Sfântul Nectarie.

Din diferite motive, apariţia acestor cărţi a fost amânată – în cazul celui dintâi principala problemă fiind selectarea materialelor care sosesc la redacţie într‑un număr din ce în ce mai mare. Toţi autorii unor astfel de texte vor ca mărturiile lor să fie publicate, dar o mare parte dintre scrisori conţin doar mulţumiri către Sfântul Nectarie şi relatări succinte ale unor întâmplări care nu par să iasă din sfera vieţii obişnuite, şi cu atât mai puţin s‑ar încadra în seria de minuni tipărite până în prezent. Până la urmă, există o mulţime de minuni tainice, pe care mulţi oameni le trec cu vederea, iar cei care le conştientizează ca atare nu reuşesc în­­tot­­deauna să le şi comunice celorlalţi într‑un mod adecvat.

Au existat cititori care au întrebat ce rost are tipărirea unor alte noi minuni ale Sfântului Nectarie. Întrebarea era legată de faptul că am tipărit până acum cea mai amplă serie de minuni făcute de un sfânt canonizat de Biserica Ortodoxă, apărute în limba română. (Există un precedent la Mănăstirea din Nea Makri, unde s‑au tipărit în limba greacă mai mult de zece volume cu minunile Sfântului Efrem cel Nou.)

 Seria, pornită la Editura Egumeniţa din Galaţi, a fost continuată, cu binecuvântarea Preasfinţitului Varsanufie Pra­hoveanul, la Editura Areopag din Bucureşti. Aproape fie­care volum din această serie a schimbat, cu ajutorul Sfân­tului Nectarie şi al lui Dumnezeu, vieţile unor oa­meni care au şi dat mărturie scrisă despre acest lucru. Deci ecuaţia e oarecum simplă – merită efor­tul de a tipări o carte care schimbă vieţile unor oameni? Sau chiar viaţa unui singur cititor?

Editura răspunde la această întrebare tipărind în con­tinuare mărturii despre minunile Sfântului Nec­tarie. Textul care urmează este un fragment din­tr‑un interviu luat mamei lui Ioan Casian Farcaş. Am considerat că este atât de valoros, încât îl tipărim pentru prima dată aici, înainte de definitivarea volu­mului despre lucrarea lui Dumnezeu în viaţa acestui copil.

Ne‑am bucura ca această mărturie să fie preluată pe cât mai multe site‑uri şi bloguri orto­doxe, pentru că îi întăreşte în credinţă şi evlavie pe cititori.

Editorul

Posted in Minunile Sfântului Nectarie din Eghina | 1 Comment

Frescă de la Mănăstirea din Suroti: Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr

saracul lazar bun.

Posted in Diverse | Leave a comment

Un nou sfant facator de minuni langa Arad: Sfantul Chiril de la Bezdin

raclacusfintelemoaste

“Sfântul Chiril de la Bezdin

În urmă cu aproape 200 de ani, Chiril a luptat pentru libertate, dar a fost închis mulți ani de zile. Apoi a fost eliberat, dar a fost trimis în exil la Mănăstirea Bezdin. Pe atunci, aceasta se afla în mijlocul unei păduri, find aproape total izolată de lume. Chiril a fost păzit în permanență și nu a putut lua legătura cu nimeni. El nu a avut voie să discute nici măcar cu viețuitorii din mănăstire. Când a murit, a fost îngropat în curtea lăcașului de cult. În urmă  cu câțiva ani, acesta a fost deshumat. Moaștele Sfântului Chiril se află la Mănăstirea de la Bezdin. Credincioșii vin și se roagă la Sfântul Chiril, care pe mulți dintre ei i-a ajutat să învingă diverse boli. După decesul Maicii Anghelina (Baici), mănăstirea devine din nou de călugări. Revine la viață și urmează înnoirea.” (material afișat la intrarea în Mănăstirea Bezdin).

20150927_140547

În anul 2011, trei ierarhi, dintre care unul român, au luat parte la proslăvirea locală a Sfântului Chiril:

“Biserica Ortodoxă Sârbă prăznuieşte duminică, 28 august, Adormirea Maicii Domnului, sărbătoare în care se ţine şi hramul Mănăstirii Bezdin. În ajunul praznicului (sâmbătă, 27 august), Preasfinţitul Nicanor, episcop sârb de Banat, va aduce în dar sfintei mânăstiri o copie a icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu (cunoscută în popor ca fiind făcătoare de minuni şi sub denumirea de Născătoare de Dumnezeu de Bezdin)

icoanafacatoaredeminuni

Întâmpinarea festivă a icoanei va avea loc la ora 18.00, când se va sluji şi privegherea (denia). Această slujbă va fi oficiată de IPS Timotei, Arhiepiscop al Aradului, PS Nicanor, episcop al Banatului sârb, şi PS Luchian, episcop sârb de Timişoara. În timpul privegherii, va avea loc şi proslăvirea pe plan local a moaştelor Sf. Chiril. Toţi credincioşii creştini sunt aşteptaţi să participe la acest eveniment din viaţa Bisericii creştine ortodoxe.” (http://www.aradon.ro/sarbatoare-la-ortodocsii-sarbi/970552)

Pelerinii sunt impresionați de buna mireasmă care izvorăște din moaștele sfântului. Sfântul a fost protosinghel, și sfintele moaște sunt puse în veșminte preoțești. Un copil paralizat a fost adus, cu scaunul cu rotile, în biserica sfântului. I s-au citit rugăciuni. După câteva zile, copilul a venit la mănăstire pe bicicletă. Au fost multe minuni, cu alți oameni bolnavi care s-au vindecat aici.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe pregătește canonizarea sfântului. Sfintele moaște sunt puse la închinare, deasupra lor este așezată o icoană a sfântului. I s-a alcătuit un acatist.

Am vrut să aflu cum s-au găsit moaștele sfântului. Un tânăr care a venit să se închine la sfintele moaște imediat după dezgropare mi-a spus că știe că Sfântul Chiril i s-a arătat unui ierarh din fosta Iugoslavie. În urma acestei arătări, s-a pornit dezgroparea sfintelor moaște.

Fragment din istoricul mănăstirii, așa cum apare la intrarea în mănăstire:

„Mănăstirea Bezdin

Construită ca o fortăreață, mănăstirea de la Bezdin, aflată la 36 km de Arad, trăiește în anonimat, deși are comori cum rar le mai poți găsi. Istoria lăcașului de cult de la Bezdin este extrem de interesantă. Pe o filă de Psaltire, aflată acum la Vârșeț, în Serbia, ieromonahul Leontie Bogojevici a consemnat cum a început construcția mănăstirii. Un bărbat din Nădlac, localitate situată pe celălalt mal al Mureșului, Iovan Iaksici, împreună cu familia sa, au contribuit financiar la ridicarea mănăstirii. Lucrările au demarat în 1539, pe vremea arhimandritului Ioasaf Milutinovici și au continuat cu ajutorul credincioșilor. Ulterior, Iovan Iaksici s-a mutat la mănăstire și a trăit mai mulți ani la Bezdin. În timpul ocupației otomane, Bezdinul a fost incendiată, dar călugării nu au părăsit mănăstirea. Au construit o biserică din lemn, în care au slujit ani de zile până au construit o altă mănăstire, mai mare. Biserica din cărămidă a fost ridicată în anul 1690, în stil bizantin. Mănăstirea s-a dezvoltat după 1740, în timpul egumenului Teodosie Veselinovici care a venit la Bezdin de la Mănăstirea Vincia, din Serbia, împreună cu obștea, și au adus o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului, provenită de la Muntele Athos. Comunitatea sârbă din această zonă a frecventat lăcașul de cult și a ajutat la dezvoltarea și funcționarea lui. (…)”

harta manastire bezdin

(Notă: Din păcate, aflându-mă în drum spre Serbia și fiind în criză de timp, nu am putut scrie acum mai multe amănunte despre sfânt. Dar am simțit ca o datorie să postez acest scurt material, pentru a-i ajuta pe creștini să se închine la acest sfânt, care a fost prigonit de catolici pentru că a mărturisit dreapta credință. Cred însă că este important ca Sfântul Chiril să fie cunoscut și de credincioșii români, nu doar de cei sârbi. Mai ales că, întrucât Mănăstirea Bezdin este în România, se poate ajunge la ea destul de ușor, atât din Arad, cât și din Timișoara. Ar fi bine să se scrie articole sau să se facă emisiuni despre el, tocmai pentru că astfel din ce în ce mai mulți creștini vor afla despre viața și harismele sale. Voi reveni în curând cu mai multe date despre acest sfânt făcător de minuni.

Danion Vasile)

 

icoanasfantului

Scurtă filmare cu sfintele moaște: https://www.youtube.com/watch?v=F075uTQz6AE

ManastireaBezdin

Mai multe poze cu mănăstirea pe timpul maicii starețe Anghelina: https://www.youtube.com/watch?v=ie56bT9iNcI

bisericamanastirii

Posted in Diverse, Sfinti, Stiri | 1 Comment

Rugăminte – Ajutaţi poveştile mele să ajungă la destinaţie… www.palatulpovestilor.ro

Rugăminte: întrucât se apropie 1 iunie, şi tot în luna iunie se termină şi acest an şcolar, îi rog pe toţi cititorii mei să mă ajute, să fie poştaşi pentru cărţile mele pentru copii. Cărţile pot fi văzute, în întregime, aici: www.palatulpovestilor.ro. Vă rog să citiţi poveştile mele şi, dacă vă plac, să le recomandaţi tuturor celor care consideraţi că ar fi interesaţi de ele. Până acum, cel mai mare impact l-a avut „Palatul poveştilor pentru copiii mari şi mici” (http://palatulpovestilor.ro/palatul-povestilor/). Sunt poveşti educative, despre iubire, familie, dar şi despre probleme contemporane, cum ar fi dependenţa de jocuri pe calculator. Volumul este deschis de o poveste scrisă de fiul meu, pe când avea opt ani. Eu am adaptat-o – şi m-a ajutat să strâng laolaltă celelalte poveşti din volum. E o poveste despre cum trebuie salvată inocenţa copilăriei – iniţial avea titlul „Când poveştile dispar”. Tot aici apare „Cel mai scump cadou de Crăciun” http://palatulpovestilor.ro/palatul-povestilor/cel-mai-scump-cadou-de-craciun/ – chiar dacă suntem în luna mai, este cea mai frumoasă poveste pe care am scris-o până acum.

Volumul Poveşti religioase – Povestea icoanei mele încearcă să le vorbească copiilor despre virtuţi, despre drumul spre rai, atingând în acelaşi timp şi probleme comune – o poveste este despre dependenţa de TV  – http://palatulpovestilor.ro/povesti-religioase/hotul-de-vieti/

Pentru copiii mai mici am tipărit Doctorul animalelor http://palatulpovestilor.ro/doctorul-animalelor/  şi Capra, iezii şi lupul buclucaş http://palatulpovestilor.ro/capra-iezii-si-lupul-buclucas/ .

Cărţile se pot comanda de aici: http://www.librarie.net/cautare-rezultate.php?co_id=7001  cu reducere de 35%.

Îi rog pe cei care pot cumpăra mai multe cărţi să le dăruiască, la şcoli sau biserici, copiilor.

Îi rog pe cei care pot recomanda aceste cărţi învăţătoarelor, educatoarelor sau profesorilor, pentru cadouri de sfârşit de ani – de şcoală sau grădiniţă – să o facă. Îi rog pe cei care au posibilitatea de a promova cărţile, recomandându-le cunoscuţilor, să o facă. Să trimită măcar pe e-mail mai departe poveştile care l-au plăcut în mod deosebit… Dar mai ales îi rog pe cei care vor cumpăra cărţile – dacă nu le-au cumpărat deja, să îşi facă timp şi să le citească şi ei. Întrucât sunt poveşti pentru copii mari şi mici. Adică pentru copii, dar şi pentru părinţii sau bunicii lor.

Ecuaţia e simplă. Citiţi poveştile pe net, şi, dacă nu vă plac, uitaţi de ele. Dar, dacă vă plac, atunci daţi-mi o mână de ajutor ca să ajungă la cât mai multă lume…

Danion Vasile

Posted in Povesti pentru copii mari si mici | Leave a comment

Danion Vasile – Povestea regelui lacom (o poveste prolife…)

Povestea regelui lacom

Aceasta este povestea regelui lacom. Mulţi regi sunt lacomi, dar regele acesta era mai lacom decât alţii. Toată viaţa lui, de când se urcase pe tron, fusese o viaţă de războaie. Şi, pentru că avea comandanţi iscusiţi, nu pierduse nicio luptă. Din an în an era mai bogat şi mai mândru. Se spunea că palatul său era cel mai frumos palat din lume. Cei mai buni arhitecţi fuseseră chemaţi ca să îl proiecteze, cele mai scumpe materiale fuseseră folosite la ridicarea lui. Regele lacom îl admira în fiecare zi.
O singură tristeţe avea regele, că nu avea copii, că nu avea cui să lase toată bogăţia pe care o strânsese. Suferea foarte mult când vedea că dregătorii săi au copii, iar el nu. Suferea şi mai mult când vedea până şi slugile sale au copii, iar el nu. Suferea şi mai mult când, mergând prin ţară, vedea că îi ies în întâmpinare atâţia şi atâţia copii.
Prima soţie îi murise tânără, din cauza tristeţii că nu avea copii. Când a văzut că nici a doua soţie nu îi face copii, regele a chemat la el cei mai pricepuţi doctori, dar şi aceştia i au spus că nu va avea copii niciodată.
Deznădăjduit, regele s a sfătuit cu Marele dregător:
– Ce să fac, că nu mai pot de tristeţe… Îmi vine să las palatul şi împărăţia şi să plec pe o insulă pustie.
– Nu mai spuneţi aşa ceva, Înălţimea voastră. Ce ne am face fără dumneavoastră? Unde să plecaţi?
– Nu ştiu, undeva unde să nu mai văd copii mici…
După acea discuţie, Marele dregător a născocit un plan, ca să ia cât mai repede locul regelui. A doua zi a venit la el şi i a spus:
– Înălţimea voastră, în anii în care de când sunteţi rege, aţi avut mai multe zile de bucurie, sau de tristeţe?
– Ce întrebare e asta? Ştii bine că mai multe de tristeţe. Fiecare zi în care văd un copil mic este pentru mine o zi de tristeţe, pentru că mă apasă şi mai tare faptul că nu am copii.
– Trebuie să găsiţi o soluţie… Ar trebui să nu mai vedeţi copii. Da, ar trebui ca nici un copil să nu mai apară în faţa dumneavoastră, şi supărarea vă va trece, încetul cu încetul. Părinţii care îşi vor lăsa copiii în preajma dumneavoastră să fie pedepsiţi.
Nu după multe zile, regele s a hotărât să dea o lege nouă: toate familiile în care apărea un copil urma să fie gonite în altă ţară.
– Dar, nu te gândeşti, ţara noastră se va distruge…, i a spus regina.
– Uită te la mine, sunt deja bătrân… Am suferit prea mult. Câţi ani o să mai trăiesc? Lasă mă ca măcar bătrâneţile să le am liniştite…
– Dar nu te gândeşti că Dumnezeu o să te pedepsească? Nu îţi dai seama că egoismul a pus stăpânire pe inima ta? Eu nu sunt de acord cu această lege.
– Eşti sau nu, asta nu contează. Mâine am să comunic tuturor supuşilor hotărârea mea.
În ziua următoare, regele a chemat la palat toţi boierii, ca să le spună hotărârea sa. Doar regina şi Marele Sfetnic ştiau ce avea să urmeze. Regele pregătise o masă mare, prin care voia să le arate supuşilor săi cât de mult ţinea la ei. Era atât de orbit de iubirea de sine, că nu îşi dădea seama că hotărârea sa nu putea aduce decât tulburare în tot regatul.
Masa avea loc într o aripă nouă a palatului, într o sală foarte mare, frumos decorată, care avea o cupolă enormă, pe care pictorul preferat al regelui pictase cerul înstelat. Pictase cu atâta măiestrie, încât seara, la lumina lumânărilor, aveai impresia că eşti sub cerul liber. Ziua, însă, albastrul închis al cerului de pe cupolă nu părea la fel de plăcut privirii.
Regele ceruse să se fixeze pe cupolă un candelabru special. Era cel mai mare candelabru de aur care fusese făcut vreodată. Candelabrul acela reprezenta puterea regelui. Era foarte greu, şi era legat cu lanţuri grele de cupolă.
Aşteptându l pe rege, toţi mesenii se uitau la cupolă. Aurul lucea cu putere, vrăjindu le minţile. Când regele a venit, înainte de a se aşeza l a masă, a început să le vorbească.
– De atâţia ani vă sunt rege, şi am trecut împreună prin multe… Iată, cu ajutorul vostru am ajuns cel mai puternic rege…
Marele Dregător îşi freca mâinile de bucurie. Abia aştepta să audă noua lege, pentru că ştia că nici boierii şi nici poporul nu o vor primi. Doar nu era întreg regatul jucăria regelui. Dacă era rege, trebuia să aibă grijă de supuşii săi, nu să se joace cu vieţile lor, de parcă ar fi fost animale. Această lege îi convenea Marelui Dregător, pentru că regele, deşi era bătrân, părea foarte sănătos, şi nimeni nu putea şti cât avea să mai trăiască. Mai mult chiar, părul regelui era negru, ca şi cum vârsta nu l ar fi afectat…
Marele Dregător aflase un bun prilej să pună mâna pe putere. Pentru că cine ar mai fi sprijinit un rege atât de lacom, un rege nebun, căruia iubirea de sine îi luase minţile?
– V am chemat astăzi pentru că vreau să vă spun ceva – a zis regele, dar nu a apucat să îşi termine vorbele. De sus, din cupolă, au început să cadă cărămizi. În cădere loveau candelabrul, făcând un zgomot puternic. Apoi a căzut şi partea din mijloc a cupolei, cu tot cu candelabru.
Regele rămăsese fără glas. Boierii s au ridicat de la mesele lor şi au fugit afară, temându se să nu cadă şi restul cupolei. Înăuntru au rămas doar regele, regina şi Marele Dregător, care se temea ca nu cumva regele să renunţe la noua lege, temându se ca prăbuşirea candelabrului să nu fie interpretată ca un semn rău.
Regina îl privea pe rege înmărmurită. În câteva clipe, părul acestuia îşi schimbase culoarea. Părul şi barba regelui deveniseră albe ca neaua. Când a ieşit pe scările palatului, să vorbească cu oamenii care stăteau în curte, nu a fost recunoscut decât după voce.
– V am chemat aici, le a spus, pentru că… m am hotărât să mă retrag. Îmi este prea greu să mă mai ocup de atâtea şi atâtea probleme. Vreau să găsesc un rege potrivit pentru voi… Nu peste multă vreme veţi avea un nou rege…
Boierii erau uimiţi, nimeni nu se aştepta la aşa ceva. Au plecat la casele lor, sperând fiecare că, cine ştie cum, regele îl va chema la tron.
Regele şi a trimis una dintre slugile de încredere să găsească boierii pentru care averea nu era cel mai important lucru în viaţă. Dintre aceştia regele voia să îl aleagă pe cel mai înţelept….
Cum ajungea la un boier, trimisul regelui îl întreba care este cea mai mare comoară din viaţa lui, şi cât ar trebui să dea pentru ea dacă ar vrea să o cumpere. Pe rege îl interesau doar boierii care aveau comori pe care nu voiau să le vândă, indiferent câţi bani li s ar fi oferit.
Dar comorile boierilor erau pământuri, pietre preţioase, bijuterii… şi totul era de vânzare. Trimisul regelui pleca mai departe, spunând că se mai gândeşte şi că, dacă va accepta preţul cerut, se va întoarce. Dar, nu avea de ce să se întoarcă. Pleca mai departe, sperând că va găsi omul a cărui comoară nu putea fi cumpărată. Până când, atunci când începuse să creadă că nu va găsi nici măcar un om care să fie pe placul regelui, a ajuns la ultimul boier. Dacă nici acesta nu era potrivit, poate că regele nu mai renunţa la tron.
Boierul acesta era frumos şi destul de tânăr. L a primit la el cu multă bunăvoinţă.
– Eu sunt negustor, a zis trimisul regelui. Şi caut lucruri foarte foarte preţioase. Plătesc bine, dacă ceea ce găsesc îmi place. Aş vrea să ştiu care este cel mai scump lucru, cea mai mare comoară pe care o aveţi aici…
– Comoara mea? Da, am şi eu o comoară… Veniţi la fereastră, ca să vedeţi comoara mea…
Trimisul regelui se uita pe fereastră, fără să înţeleagă la ce se referea boierul. Acesta s a apropia de el şi i a arătat. În depărtare se vedea o mamă care se juca cu copiii ei.
– Comoara mea… nu aveţi bani să o cumpăraţi… Comoara mea e familia mea… Ei sunt bucuria mea – dar dumneavoastră nu ştiu dacă aţi putea înţelege ce înseamnă ei pentru mine. Îmi dau seama că nu la comoara asta v aţi aşteptat, că nici nu vă trece prin cap să îi cumpăraţi. Şi nici nu sunt de vânzare. Fiecare zi din viaţa mea e frumoasă datorită lor… Şi, când trecem prin diferite necazuri sau încercări, că doar viaţa omenească nu e lipsită de greutăţi, dragostea ne dă putere să mergem mai departe…
Trimisul regelui s a întors la palat. Regele a fost dezamăgit când a auzit cât de uşor puteau fi cumpărate comorile celorlalţi boieri. Aşa că l a chemat pe cel din urmă la el şi i a spus:
– Vreau să te trimit într o misiune foarte importantă. Aş vrea să pleci, pentru zece ani, în ţinutul de la răsărit. Vei pleca însă singur, fără familie…
– Dar, cum de v aţi gândit tocmai la mine? Nu găsiţi pe altcineva, mai potrivit?
– Nu, a spus regele. Ia banii ăştia, şi pleacă. Ţi se va spune ce trebuie să faci acolo…
– Dar, înălţimea voastră, eu… Eu nu vreau să plec de lângă familia mea.
– Şi dacă vei plăti cu viaţa dacă nu mă asculţi? – a întrebat regele.
– Atunci aş pleca, pentru că nu i ar ajuta cu nimic pe ai mei să mor fără rost. Dar, altfel, vă rog… vă implor, lăsaţi mă să plec cu ai mei… Sau, lăsaţi mă cu ei… Nu pot trăi fără ei, soţia şi copiii sunt cea mai mare comoară a vieţii mele.
– Bine, a spus regele, veţi pleca împreună. Peste o săptămână vă aştept la palat… Tot atunci îl veţi vedea şi pe noul rege…
Când boierul s a întors, palatul era în sărbătoare. Când a intrat la rege, acesta i a spus:
– O viaţă întreagă am căutat să strâng averi. Dar, asta nu m a făcut fericit. Erai şi tu la masă atunci când a căzut candelabrul de aur. Atunci, ceva în inima mea s a schimbat. Parcă aş fi murit atunci, parcă odată cu prăbuşirea cupolei ceva s a prăbuşit şi în inima mea. Şi m am gândit că oamenii au nevoie de un alt rege… Mi am dat seama că cel mai potrivit rege e unul care are o avere mai mare decât cea pe care aş putea să i o dăruiesc eu. Altfel, lăcomia i ar putea strica mintea, aşa cum mi a stricat o mie… Dar am încredere în tine… Am încredere că vei reuşi să îi înveţi şi pe boieri, şi pe oamenii simpli, că există comori mai mari decât cele pământeşti…
După înscăunarea noului rege, viaţa la palat s a schimbat. Parcă răsărise soarele… Singurul nemulţumit era Marele Dregător. De supărare, s a îmbolnăvit şi a murit.
Fostul rege se gândea să plece undeva, să îşi trăiască singur ultimii ani din viaţă. Dar copiii noului rege s au purtat cu el cu atâta afecţiune, cu atâta căldură, încât se simţea ca un bunic. Aşa că spunea tuturor că, la bătrâneţe, a găsit comoara pe care o căutase toată viaţa…

(Dacă v-a plăcut, vă rog să o trimiteţi şi cunoscuţilor dvs. care au copii…)

Posted in Povesti pentru copii mari si mici | Leave a comment

Examenul

Prietenia dintre Dana şi Ruxandra dura de mulţi ani. Parcă erau surori. Crescuseră împreună, jucându-se aproape în fiecare zi când nu era vreme urâtă în părculeţul care începea în faţa blocului Danei şi se termina lângă gardul de la vila Ruxandrei. Fuseseră colege de bancă şi în clasele primare, şi la gimnaziu. În liceu, deşi intraseră amândouă în prima clasă a celui mai bun liceu din oraş, Dana nu se simţea bine cu prietenele Ruxandrei, care erau tot fete cu bani, şi preferase să se mute singură, în spatele clasei.

Diferenţa dintre bogăţia din familia Ruxandrei şi sărăcia din familia Danei era mai greu de depăşit. Ruxandra ţinea la Dana, dar era stânjenită de hainele cu care aceasta venea la şcoală, era stânjenită de faptul că Dana nu era îmbrăcată la modă. Dana aparţinea unei alte lumi. Intrase într-o clasă cu copii ai căror părinţi plătiseră tone de meditaţii – şi rezultatele fuseseră pe măsura aşteptărilor. Doar patru băieţi şi o fată, Dana, intraseră aici datorită propriilor eforturi, pentru că nu avuseseră bani pentru meditaţii.

Pe parcursul celor patru ani de liceu celelalte fete îşi făcuseră un obicei în a o pune în inferioritate pe Dana, ori de câte ori aveau ocazia. Şi asta pentru că ea era mai frumoasă decât ele, era mai bine dezvoltată, atrăgea mult mai uşor privirile colegilor şi ale băieţilor de la alte clase. De asta, singurul mijloc de a se răzbuna pe calităţile ei era să o ironizeze sau să o ia peste picior ori de câte ori aveau ocazia.

Între băieţi nu exista această separare pe caste. Sau, dacă exista, era mai greu de observat. Băieţii erau împreună la baschet, la fotbal, la glume. Şi mai era ceva ce îi unea pe băieţi. Cei patru, care erau cei mai buni din clasă la învăţătură, erau foarte receptivi când la lucrările de control li se cerea ajutorul. De la ei se putea copia fără probleme la testele la materiile la care profesorii erau mai îngăduitori cu copiatul.

Dar Dana nu intrase în hora asta. Nu îi plăcea nici să copieze, nici să îi lase pe alţii să copieze de la ea. Acesta fusese de fapt şi motivul pentru care, chiar la începutul liceului, Ruxandra se supărase pe ea – luase o notă mică la o lucrare de control doar pentru că Dana se încăpăţânase să nu o lase să copieze de la ea. Nu la multe zile după această întâmplare, Dana se mutase singură, în ultima bancă de pe rândul din mijloc.

***

Cele două fete s-au întâlnit la examenul de la facultate. Dăduseră amândouă la filologie, la aceeaşi secţie. Erau doar zece locuri, şi anul acela fusese o concurenţă mult mai mare decât în anii precedenţi. Examenul fusese greu, chiar foarte greu. Dana spera să intre, pentru că se descurcase bine la toate subiectele.

Listele se afişaseră. Holul facultăţii era plin de tineri care scoteau strigăte de bucurie şi de tineri pe faţa cărora se citea dezamăgirea. Ruxandra era fericită. Intrase. Era ultima, dar intrase.

Se uitase să vadă a câta intrase Dana, dar, spre surprinderea ei, observă că era prima sub linie. Nu îi venea să creadă. Dana fusese dintotdeauna mai bună decât ea. Ce se întâmplase? Ce i se putuse întâmpla?

Răspunsul la această întrebare l-a primit abia seara, când tatăl ei organizase o petrecere în familie, la care chemase câteva rude să o sărbătorească pe proaspăta studentă. Mâncarea a fost bună, băutura din belşug… şi, tatăl Ruxandrei s-a îmbătat, deşi de obicei consuma băutura cu măsură. Roşu în obraji, el a spus musafirilor:

– Să ştiţi că eforturile pentru această victorie nu sunt doar ale fetei mele. Şi eu merit felicitările voastre. Dacă nu eram eu, mai bine zis dacă nu ştiam să vorbesc unde trebuie, să dau ce trebuie şi cât trebuie, nu am fi avut ce să sărbătorim astăzi. Dar, când am văzut cât de mare e concurenţa, mi-am dat seama că trebuie să acţionez la timp. Şi, iată rezultatele…

Ruxandra era la toaletă când tatăl ei făcuse această confesiune, dar, pentru că el vorbea tare, fata auzise tot. S-a frământat toată seara la auzul acestor cuvinte. Când musafirii au plecat, şi-a întrebat mama:

– Ce spunea tata? Ce şi unde a dat, ca eu să intru la facultate?

Mama se uita la ea, cu o privire vinovată:

– Treaba ta e să te bucuri că eşti studentă, nu să te bagi unde nu îţi fierbe oala. Bine măcar că ai învăţat cât ai învăţat, că, dacă nu ştiai nimic, nu te puteau ajuta nici toate pilele din lume.

Ora era târzie, Ruxandra sună la Dana. Îi răspunse mama acesteia, cu o voce tristă.

– Mă scuzaţi că vă deranjez la ora asta, Ruxandra sunt, am sunat să vorbesc cu Dana.

– A, bună seara. Dana nu e în oraş, a plecat la bunicii ei, la ţară. A fost dărâmată când a văzut rezultatele. Mi-a spus că tu ai intrat, felicitări. Dar ea…

– A făcut contestaţie?

– Ce contestaţie să facă? Nu i-a ars de nicio contestaţie. A auzit cum două fete se lăudau că au intrat doar pentru că părinţii lor au ştiut să se descurce… Nu a fost un examen cinstit. I s-a făcut silă de tot. A plecat la bunici pentru câteva zile.

– Dar, se mai poate întoarce? Mâine e ultima zi pentru contestaţii.

– Nu, nu vrea să facă nicio contestaţie. A spus că o să dea examen din nou, la anul, dar la altă secţie. Unde o să fie locuri mai multe, concurenţa mai mică. Şi unde poate o să se intre pe merit, nu pe pile. Până atunci o să se angajeze undeva…

Ruxandra rămăsese fără cuvinte. Se simţea vinovată.

– Să îi spuneţi vă rog să mă sune când se întoarce. Vă rog să mă iertaţi că v-am deranjat…

***

După două zile, coborând să cumpere pâine, mama Danei găsi un plic în cutia poştală. Era o scrisoare de la Ruxandra. Se gândi că poate ar fi bine să o citească mai întâi ea însăşi, ca nu cumva conţinutul să o întristeze şi mai tare pe fiica ei. Pentru că atât mama cât şi fiica se gândeau că şi Ruxandra intrase la facultate doar pilelor puse de părinţii ei.

„Buna mea prietenă,

Îţi scriu ca să îţi mulţumesc pentru toţi anii în care ai fost prietena mea. Pentru anii în care ai fost cea mai bună prietenă a mea, dar şi pentru anii în care ai stat mai departe, lăsându-mă cu ale mele. Mi-ai respectat alegerile, ciudăţeniile, dreptul de a face boacăne. Au trecut patru ani, în care am avut mai multe prietene. Dar niciuna ca tine. Să ştii că te admiram de la distanţă, te invidiam chiar uneori, văzând cum ştii să faci faţă diferitelor încercări ale vieţii. Mi-ai spus, şi nu o dată, că lumea bogaţilor şi lumea săracilor nu au nimic în comun. Ştii bine că tu nu eşti dintr-o familie săracă, doar dintr-una modestă, dar poate comparând ce am eu cu ce ai tu, parcă ar fi două vieţi total diferite.

Mi-ai spus că bogăţia mă va schimba, încetul cu încetul. Nu te-am crezut. Credeam că eu voi rămâne eu, chiar dacă lumea în care părinţii mei mă pregătesc să intru e o lume falsă, artificială, o lume a banului. Nu e aşa. Eu nu mai sunt aceeaşi. Tu ai rămas la fel, an de an. Deşi eu am totul, şi tu nu ai nimic. Sau, aproape nimic.

Să ştii că mi s-a făcut frică atunci când am văzut listele de examen. Mi-a fost frică de un blestem nerostit, mi-a fost frică de faptul că am acceptat să port pe mine pecetea compromisului. Ca şi cum un străin ar fi încercat să mă violeze, iar eu l-aş fi lăsat, fără să îmi dau seama ce se întâmplă. Nu, nu. Refuz această lume.

Am vrut să vorbesc cu tine la telefon, dar mama ta mi-a spus că nu ai telefon la bunici. Cred că mai degrabă nu voia să mă lase să mai vorbesc cu tine. Îi era poate teamă că te-aş putea răni. Eu voiam să te sun să te rog să mergem împreună la facultate, atunci când se dau rezultatele contestaţiilor. Aş fi vrut să mergem acolo împreună, să mă ţii de mână, aşa cum mă ţineai când eram mici. Şi să îmi promiţi că mă vei ţine de mână toată viaţa. Nu am mai avut prietenă ca tine, şi nici nu voi mai avea.”

Telefonul sună. Mama Danei ezită să răspundă. Credea că este tot Ruxandra. Telefonul suna în continuare, şi în cele din urmă femeia ridică receptorul.

– Alo, bună ziua, de la Facultatea de filologie vă deranjăm, cu Dana Ionescu se poate?

– Nu, nu e acasă, eu sunt mama ei. O să îşi ia dosarul când se întoarce în Bucureşti, peste câteva zile.

– Am sunat să vă anunţăm că, în urma contestaţiei…

– Ce contestaţie? Fata mea nu a făcut contestaţie.

– Nu, dar a făcut altcineva, Ruxandra Petrescu.

– Cum să facă Ruxandra contestaţie pentru Dana?

– Doamnă, nu m-aţi lăsat să termin de vorbit. Ruxandra Petrescu nu a fost mulţumită de nota pe care o obţinuse, a făcut contestaţie, numai că, în loc să i se mărească nota, aşa cum se aştepta, i s-a scăzut. Se făcuse o greşeală la notarea lucrării ei, mai bine pentru ea era să nu ceară nicio mărire. Dar, aşa, ordinea s-a schimbat, şi Ruxandra e mult sub linie. Dar fiica dumneavoastră a intrat în locul ei. Am sunat să vă anunţ acest lucru. Vă felicit şi vă doresc o zi bună.

Mama Danei puse mâna pe telefon şi sună la Ruxandra.

– Bună ziua. Mama Danei sunt. Am sunat să îi mulţumesc Ruxandrei. Nu ne aşteptam la aşa ceva…

– Bună ziua. Pentru ce mulţumiţi? Despre ce este vorba?, întrebă mama Ruxandrei.

– De contestaţie. Nu m-am gândit că totul se poate întoarce aşa. Dana o să fie foarte bucuroasă când o să afle. Daţi-mi-o, vă rog, pe Ruxandra, să îi mulţumesc eu acum.

Mama Ruxandrei părea nedumerită.

– Ruxandra a plecat de ieri la bunici. Vă pot da numărul ei de telefon de acolo. Dar, îmi mai spuneţi o dată despre ce contestaţie este vorba? Că nu am înţeles nimic, nu se auzea bine.

– Am să revin eu imediat, bate cineva la uşă, se scuză mama Danei, şi închise telefonul.

Luă din nou scrisoarea în mână, şi începu să o citească în continuare, cu lacrimi în ochi. Da, fata ei avea o prietenă pe măsura ei. O prietenă de nota 10. O notă pe care oamenii o iau foarte rar la examenele vieţii. O notă pe care Ruxandra o luase cu preţul pierderii unui loc la facultate. Unui loc pe care nu îl merita. Unui loc pe care avusese puterea să îl dăruiască proprietarului de drept. Aşa cum ar fi înapoiat un portmoneu găsit în sala de clasă…

 

 

 

Posted in Manuscrise digitale | 2 Comments

Răzbunare neterminată

I. Un flagrant neaşteptat

Sandu Dragomir se ridică din pat, cu fruntea plină de transpiraţie. Se uită la ceas – ceasul nici nu şi‑l scosese de la mână, de grăbit ce era, şi intră repede în baie să facă un duş. Abia atunci îşi dăduse ceasul jos. Era puţin stresat, era nervos. Fusese de curând numit într-o funcţie importantă în Ministerul de Interne şi se gândea că poate era timpul potrivit să îşi schimbe viaţa. Dorinţa de schimbare, chiar dacă era sinceră, pornise de la un motiv banal. Cu câteva zile în urmă participase la o dezbatere televizată, organizată de un post de televiziune cunoscut. Deşi intervenţiile sale fuseseră fugitive, totuşi primise o mulţime de telefoane şi sms‑uri cu felicitări. Contul său de FB primea noi şi noi prieteni. Asta însemna că devenise cunoscut, şi că, oricând, putea fi văzut pe micul ecran de persoane care ar fi putut profita de faptul că ştiu cu cine au de-a face.

Primul impuls fusese să caute un loc în care să îşi satisfacă poftele trupeşti fără să existe riscul ca identitatea sa să fie recunoscută. Dar, apoi, şi‑a dat seama că cel mai bine era să profite de această şansă pentru a‑şi schimba viaţa. Era sătul de frica de a fi prins cu mâţa în sacul vreunei femei uşoare. Nu i-ar fi prins bine dacă s-ar fi aflat la birou unde îşi petrecea el cele mai plăcute momente în timpul liber…

Ieşi din duş şi se şterse cu prosopul, privind‑o pe Anca, sau mai bine zis încercând să o privească, pentru că ochelarii se spărseseră când fata, din neatenţie, lovise masa cu glezna. „Sunt sau nu în stare să renunţe la ea?” – se gândea.

„Renunţ, orice ar fi, renunţ. Pe strada asta nu mai calc niciodată”, îşi spuse. Se îmbrăcă în grabă, dar, când dădu să iasă pe hol, dădu cu ochii de părintele Mihai, cu care fusese coleg în liceu. Părintele era în haine civile, mai gras decât îl ştia, şi între timp îşi pusese ochelari. Dar nu se schimbase foarte mult. Doar barba părea mai răzleaţă.

‑ Când vă întoarceţi, mai veniţi pe la noi, nu?, îl întrebă Doamna Sandra.

La această întrebare răspunseră şi el şi fata care îl servise. În timp ce le răspunsese: „Da, cum o da Dumnezeu…”, fata spusese, râzând cu poftă: „Vine, cum să nu… Chiar ar trebui să îi facem abonament, cu reducere.”

În acel moment sună telefonul fix, şi Doamna Sandra se întoarse să răspundă unui alt client. Ea vru să ridice receptorul, dar mai întâi spuse, abia şoptind: „E, normal, doar trebuie SĂ FACI CE ZICE POPA, NU CE FACE POPA…”

Lui Sandu Dragomir nu‑i veni să‑şi creadă urechilor. Stătea în prag, ca paralizat. Abia după ce părintele Mihai Ionescu ieşi din bordel îşi reveni cât de cât, Sandu plăti la repezeală şi ieşi din clădire, buimăcit, fără să o mai salute pe Doamna Sandra. Nu reuşise să îl prindă din urmă pe părintele Mihai. Deşi ar fi avut o mare satisfacţie să se ia de el. Încă din liceu făcea alergie la Mihai Cristescu. Şi asta pentru că fata pe care el o plăcea, cea mai frumoasă fată din clasă, îl preferase pe Mihai. Ce avea Mihai şi el nu avea? În liceu, Mihai avea faţa plină de coşuri, nu era deloc atrăgător. Cel puţin, aşa îl vedea Sandu. Ce găsise Oana la el? De găsit, găsise ceva, că au rămas prieteni şi, în timpul facultăţii, s-au şi căsătorit.

„Transmite-i te rog, Oanei, că dacă tu eşti atât de ocupat, aş putea avea eu grijă de ea… Măcar din când în când… Că, dacă în liceu tot făcea pe mironosiţa, că vrea să se mărite fecioară, acum poate nu mai are gărgăuni în cap”, vorbea de unul singur, după ce se suise în maşină.

Sandu nu se mai gândea acum să îşi schimbe viaţa. Se gândea doar cum să ajungă în pat cu Oana. Când ajunse acasă, deschise repede o sticlă de tărie, ca să sărbătorească. Era prima lui victorie împotriva lui Mihai. Sau mai precis sărbătorea apropierea primei victorii faţă de cel care, fără să îşi dea seama, îi provocase atâta suferinţă în timpul liceului. Nici Mihai, nici Oana nu bănuiseră ce sentimente avusese Sandu pentru ea…

 

II. Un somn agitat

 

Noaptea Sandu adormise repede, că era ameţit de băutură. Avea tot felul de coşmaruri, în care se tot lupta cu Mihai, şi acesta îl învingea de fiecare dată. Iar Oana se bucura de fiecare victorie a lui Mihai, rănindu-i sufletul încă şi încă o dată.

În liceu, Oana mergea la biserică, fapt care o făcuse să se simtă mai apropiată de Mihai, care voia să se facă preot, decât de Sandu, care nu mergea decât foarte rar. Unchiul lui Sandu era tot preot, şi Sandu era foarte apropiat de cei trei verişori ai săi. Pe măsură ce creşteau, copiii erau din ce în ce mai nemulţumiţi de comportamentul tatălui lor, care iubea băutura mult. La băutură nu era violent, dar din pricina băuturii în familia preotului era o stare de tensiune constantă. Şi, de asta, verişorii lui Sandu se săturaseră să mai meargă la biserică. După discuţii aprinse cu tatăl lor, acesta a preferat să îi lase în treaba lor. Duminica dimineaţa, Sandu prefera să îşi petreacă timpul alături de verişorii săi. Tatăl lui Sandu, fratele preotului, murise de câţiva ani. Iar mama lui Sandu nu era o femeie credincioasă.

Când Sandu şi Mihai aveau discuţii contradictorii legate de credinţă, Mihai încheia uneori spunând: „Lasă, că dacă o să ajung preot, o să mă rog mult pentru tine, să te aducă şi pe tine Dumnezeu la biserică…” Aceste cuvinte i se păreau lui Sandu un refren gratuit, care îl scotea şi mai tare din sărite.

„Ei, acum te scot eu pe tine din biserică, părinţele…”, îşi spuse Sandu în gând. Se trezi, deschise un sertar şi găsi o agendă veche, îndoită, care conţinea şi numerele de telefon ale colegilor din liceu. Da, îşi amintea bine, avea numărul lui Mihai, deşi nu îl folosise niciodată. „O mai fi bun? Sper că da…”

Sună, formând numerele extrem de lent, ca şi cum ar fi savurat o crimă.

„Alo…”

„Doamne-ajută”, auzi, blândă vocea părintelui.

„A, bună ziua… Adică, bună dimineaţa, iertare că te deranjez atât de devreme…”

„Nu deranjaţi. Dar, cine sunteţi?”

„Întrebare întrebătoare… Am găsit portmoneul cu actele tale aseară, pe strada…” şi Sandu spuse, rostind cuvintele cu apăsare, numele străzii pe care era bordelul Doamnei Sandra. „Şi, să vezi, măi, nu le-am găsit chiar pe stradă, ci într-o clădire, pe hol… La numărul 23, dacă ştii despre ce vorbesc…”

„La numărul 23?… Staţi puţin.”

Părintele dispăru pentru câteva clipe.

„Cred că faceţi o confuzie, portmoneul meu e la mine…”

„Nu, Mihai, nu fac nicio confuzie. Da, portmoneul tău e la tine, dar… te-am văzut aseară la doamna Sandra, şi m-am mirat.”

„La doamna Sandra?”

„Da, la doamna Sandra. M-am dus şi eu să fac ce face popa, nu doar ce zice popa…”

Mihai îl recunoscuse şi îi trântise telefonul. Apoi, vru să sune la doamna Sandra. Gândea cu voce tare: „M‑am săturat… M‑am săturat de tot circul ăsta, m‑am săturat de compromisuri, m‑am săturat de tot. Poate că a venit momentul să pun punct. Gata…”

Sună la doamna Sandra, dar închise telefonul, pentru nu era decis ce să îi spună. Orice om aflat în situaţia lui ar fi considerat că are parte de un ghinion, numai că părintele Mihai reuşea să vadă în acest aparent ghinion o şansă de a‑şi schimba viaţa. Puse mâna pe telefon, şi îşi sună duhovnicul. Nu mai trecuse pe la el de ani de zile. De când pierduse într-un accident de maşină cei doi copii ai săi. Şocul morţii lor îl lovise iremediabil. O vreme, încercase să îşi înece tristeţea în băutură. Dar avusese puterea să se lase de băutură după ce trecuse printr‑o comă alcoolică. De atunci, însă, descoperise bordelul Doamnei Sandra. Duhovnicul lui nu răspundea la telefon. „Poate că e mai bine aşa… Poate că, pur şi simplu, trebuie să o termin cu viaţa.” Se gândea care ar fi modul cel mai simplu de a scăpa de viaţă, fără ca nimeni să ştie că s‑a sinucis. Să creadă că a fost vorba de un accident, de o întâmplare nefericită. Nu voia ca prin sinuciderea lui să facă rău altora. Era conştient că orice sinucidere face valuri. Că are efecte negative asupra celor care i-au fost apropiaţi sau au fost chiar rude cu mortul. Oricât se strădui, nu îşi aduse aminte de niciun caz de sinucidere care să fi avut efecte pozitive. Şi nu mai ştia niciun caz de preot care se sinucisese. El voia să îşi facă rău doar lui, nu şi altora. Nu avea inima de piatră, ca să poată să lovească atât de tare în credincioşii care ţineau la el atât de mult. Nu, sinuciderea trebuia tăiată de pe listă. Nu era o soluţie.

Părintele intră într‑un magazin şi îşi cumpără o sticlă de tărie. Spera că băutura îl va scoate din starea de stres în care se afla. Parcă bordelul se răzbuna pe el. Parcă îşi cerea plata într-un mod magic. Da, simţea cum blestemul bordelului îl presează din toate părţile, de parcă s-ar fi înecat în el.

Se opri, pentru puţin, într‑un parc. Copii nu prea erau la ora aceea. Avea timp să bea, în tihnă, toată sticla. O deschise, plictisit, şi când începu să bea din ea îi sună telefonul.

‑ Doamne, ajută, părinte Mihai. Eram la o sfeştanie. M‑am bucurat să văd un semn de la tine. Că, de când ţi‑ai schimbat duhovnicul, nu ai mai dat niciun semn.

Mihai nu îşi schimbase duhovnicul. Pur şi simplu nu mai avea duhovnic. Îi era însă greu să recunoască asta la telefon.

‑ Părinte Vladimir, aş putea trece pe la dumneavoastră, să stăm puţin de vorbă?

‑ Da, cum să nu. Sunt la biserică. Te aştept aici?

‑ Da, iau un taxi şi vin.

Călătoria cu taxiul părea că nu se mai termină. La fiecare semafor maşina oprea, şi clipele se lungeau, ameţitor. Îi venea să coboare din taxi, fără să plătească, şi să o ia la fugă. Nu, nu voia să ajungă la duhovnic. Îi era prea ruşine. Când taxiul a parcat, în faţa bisericii, se hotărâse să îşi schimbe destinaţia. Stătea şi se gândea unde era cel mai bine pentru el să meargă. Nu îşi dădea seama că, în faţa bisericii, pe trepte, îl aştepta părintele Vladimir. Acesta deschise uşa maşinii:

‑ De ce nu ieşi? Nu‑ţi găseşti banii? Pot plăti eu…

‑ Nu, că pleacă în altă parte, răspunse grăbit taximetristul, de teama de a nu pierde restul cursei.

‑ Nu, rămân aici, spuse părintele Mihai, lăsându‑i şoferului un bacşiş la fel de mare ca şi preţul cursei.

‑ Părinte Vladimir, aş vrea să vorbesc cu dumneavoastră. Dar, nu ştiu dacă am puterea să mă spovedesc. Vreau doar să vorbim, să vă spun prin ce trec

‑ Când te‑ai spovedit ultima oară? – îl întrebă duhovnicul, cu blândeţe.

‑ Nici eu nu mai ştiu, dar ştiu că ultima oară tot la dumneavoastră m‑am spovedit.

‑ Şi de atunci?

‑ O să vedeţi ce am făcut de atunci.

Intrară în casa parohială. Părintele Mihai ţinea sticla de băutură în mână. Uitase să o arunce înainte de a se sui  în taxi.

Soţia părintelui Vladimir puse masa, după care se retrase în bucătărie. Părintele Mihai deschise discuţia, fără să facă vreo referire la problemele sale. Începu să vorbească despre noile alegeri de ierarhi care se apropiau. Cu cât vorbea mai mult, cu atât duhovnicul îl privea cu mai multă atenţie. Şi, deodată, îl întrerupse, prinzându‑l de mână:

‑ Nu cred că de asta ai venit la mine, nu cred că asta era urgenţa ta. Care e buba?

‑ Da, nu de asta am venit. Buba mea… şi începu să plângă. Nu îi venea să creadă ce avea de spovedit. Parcă nu păcătuise el, parcă păcătuise altcineva în locul lui. Nu, nu, nu. Nu i se putea întâmpla aşa ceva. Şi, totuşi, povara păcatelor îl apăsa, şi îi era din ce în ce mai greu să respire.

‑ Cred totuşi că ar fi bine să lăsăm mâncarea aici, şi să intrăm în biserică. Nu vrei totuşi să te spovedeşti?

Părintele Mihai nu de asta venise. Venise să găsească o ieşire din impasul în care se afla. Dar cea mai bună soluţie tot spovedania i‑o putea aduce.

Intrară în biserică… După spovedanie, părintele Mihail a ieşit cu ochii în lacrimi, şi s‑a dus la protopopiat. I‑a spus părintelui protopop că are probleme grave de sănătate, şi că pentru câteva săptămâni trebuie să se retragă la ţară, la părinţii săi, la aer curat. Protopopul, care îi fusese coleg de liceu, a fost binevoitor şi l-a înţeles. Era surprins de faţa încă umedă de lacrimi a colegului său. Era sigur că problemele de sănătate pe care le avea acesta era foarte grele.

Părintele Mihail trecu pe acasă, luă câteva bagaje şi se sui în tren. Ştia la ce staţie trebuie să coboare, ştia ce maşină trebuia să ia până în apropierea schitului la care îl trimisese părintele său. Tot drumul până la schit se gândea la căderile sale: cum putea să repare greşeala pe care o făcuse? Cum putea să o ajute pe Oana să îl înţeleagă şi să îl ierte? Coborâse din tren, mâncase ceva repede şi imediat venise şi autocarul. Nu ştia ce să facă, dacă avea rost să mai sune acasă şi să îi explice Oanei prin ce trecea. S‑a frământat, s‑a tot frământat, până ce a coborât din autocar şi a început să urce drumul spre schit. S‑a oprit abia când în depărtare se vedea, luminoasă, biserica schitului. S‑a pus în genunchi, a făcut o rugăciune. Când s-a ridicat, auzi cum îi sună telefonul.

– Salut, Mihai, eu sunt… Tot eu…

– Tu eşti, Sandule? – întrebă timid, cu o voce stinsă.

– Da, eu sunt. E prea târziu să te mai înving. La câte rele am făcut eu în viaţă, poate că dacă nu mă răzbun pe tine o să îmi ierte şi mie Dumnezeul tău din păcate. Nu îi spun nimic Oanei, uit totul. Nu ştiu ce m-a apucat, dar, gata, sunt gata să uit totul… Ştii, de fapt eu nu mă luptam doar cu tine, Mihai, mă luptam şi cu Dumnezeul tău. Dar îmi dau seama că nu rezolv nimic tot luptându-mă cu el. Ani de zile am tot stat departe de biserică şi vânând păcatele preoţilor. Dar, asta nu mi-a făcut cu nimic viaţa mai frumoasă. Ci dimpotrivă.

– Sandule, Sandule, e mare lucru că ai înţeles asta… Cu Dumnezeu te poţi lupta toată viaţa, dar nu vei câştiga nimic…

 

IV. Un parastas obişnuit

„Nu vei câştiga nimic… Nimic… Nimic…”

Sandu se trezi. Se culcase îmbrăcat, peste plapumă. Zgomotul maşinii de gunoi îl trezea în fiecare zi de miercuri dimineaţa. Buimac, deschise sertarul şi scoase agenda. Da, aşa cum visase, avea numărul lui Mihai. Fără să se spele, formă numărul de telefon, la care îi răspunse o femeie. Nu părea a fi Oana, era vocea unei alte femei, poate a mamei lui Mihai sau a soacrei lui.

– Bună ziua, aş vrea să vorbesc cu Mihai…

– Parastasul e la ora 11.00, la Biserica Sfânta Vineri…

– Nu, nu m-aţi înţeles, vreau cu Mihai, cu părintele Mihai Ionescu.

– Domnule, nu ştiţi? Părintele a murit acum patruzeci de zile. Azi o să se facă parastasul.

Sandu avea impresia că visează. Dar acum era treaz. Era foarte treaz. Îşi dădu câteva palme, dar fără niciun rezultat. Se spălă, se îmbrăcă şi se sui în maşină. Voia să vadă cu ochii lui că Mihai e mort. Că e mort, că nu avea cum să îl fi văzut la Doamna Sandra.

Ştia unde e biserica, deşi nu intrase în ea niciodată. La avizierul bisericii, era un anunţ legat de parastasul părintelui Mihai, care murise de cancer cu patruzeci de zile în urmă. Fusese înmormântat în cimitirul din spatele bisericii pe care o ridicase. Anunţul de la avizier era scos pe imprimantă alb negru, dar, chiar şi aşa, în ea părintele Mihail arăta cu totul altfel decât îl ştia. Din cauza cancerului slăbise mult.

Cu siguranţă, cel pe care îl văzuse la Doamna Sandra nu era părintele… Moartea colegului său îl răvăşi pe Mihai. Acum, nu îl mai privea ca pe un rival, ca pe un duşman. Îi murise un coleg. Încet, încet, la biserică începeau să se adune oamenii. Printre ei, şi câţiva dintre foştii colegi ai lui Mihai. Nu avea puterea să dea ochii cu Oana. Plecă pe străzi, buimăcit.

În urechi îi răsunau cuvintele pe care i le spusese Mihai în vis, că nu câştigă nimic dacă se tot luptă cu Dumnezeu. Ce vis straniu… Din momentul în care visase că îl sunase pe Mihai prima dată, restul visului fusese ca un film, aproape real, în care auzea până şi gândurile lui Mihai…

Dar, totuşi, cine era părintele care fusese la Doamna Sandra în seara precedentă? Avea barbă, era voinic… O fi fost fratele lui Mihai? Nu ştia să aibă vreun frate.

Sandu a format numărul de telefon al Doamnei Sandra.

‑ Ia uită cine sună iar… Să nu îmi spuneţi că veniţi şi azi…

– Nu, nu vin. Voiam doar să vă întreb, ieri, când plecam de la dumneavoastră, am avut impresia că văd un fost coleg de liceu…

– Ştiţi doar că trebuie să păstrăm confidenţialitatea clienţilor noştri.

– Ştiu, ştiu, dar puteţi să îi transmiteţi, când mai vine, să mă sune?

– Prea curând nu am cum. Clientul respectiv este şofer de tir, se întoarce abia peste o lună…

– Atunci de ce i-aţi spus: „Să faci ce zice popa, nu ce face popa?”

– Cred că nu aţi fost atent la discuţie. L-am întrebat dacă o să mai vină pe la noi, iar el a spus afirmativ. Şi, când domnişoara Popa a spus că trebuie să îi facem abonament…”

‑ Domnişoara Popa? ‑ întrebă Sandu, şocat.

‑ Bianca noastră, domnişoara Popa, nu zicea ea să îi facem abonament? Eu am spus, că noi, aici, aşa spunem în glumă, când are ea vreo idee bună: „Să faci ce zice Popa, nu ce face Popa…” Că ştiţi vorba din popor…

***

Sandu se întoarse la cimitir. Privea la fotografia de pe cruce. Îşi aduse aminte de faptul că amândoi erau născuţi în acelaşi an, în aceeaşi zi. Îşi aduse aminte şi de ameninţarea lui Mihai din liceu: „Lasă, că dacă o să ajung preot, o să mă rog mult pentru tine, să te aducă şi pe tine Dumnezeu la biserică…” Iată că, mort, Mihai îl învinsese. Sandu se săturase să mai judece preoţi, să găsească noduri în papură, să judece căderile şi păcatele creştinilor iubitori de compromisuri. Şi nu doar pe ale creştinilor, până atunci judeca pe cine apuca, cu o satisfacţie lăuntrică greu de înţeles. De parcă s-ar fi hrănit cu judecată, aşa cum beţivii consumă alcool sau drogaţii cine ştie ce substanţe aducătoare de fericire imediată. Dar, în faţa crucii fostului său coleg, simţea, în toate cutele fiinţei sale, că viaţa este, de fapt, un drum spre moarte. Un drum pe care colegul lui se pregătise toată viaţa să îl facă. Un drum pentru care el însuşi era atât de nepregătit…

Posted in Manuscrise digitale | Leave a comment

“Febra sinuciderii”

I. februarie 2010

Michael nu ştia ce să facă. Cartea avea lansarea programată în mai puţin de trei luni, iar el nu se decisese dacă să o tipărească sau nu. Drepturile de autor le plătise în avans, ca şi la volumul precedent, pentru un tiraj de 100.000 de exemplare. Ştia că volumul se va vinde foarte bine, pentru că Ilia Giorgadze avea din ce în ce mai mulţi fani. Da, Ilia fusese consecvent. De la prima carte, până la aceasta, doza de deprimare creştea, transformându‑i pe cititori în nişte drogaţi care îşi făcuseră din lectura cărţilor sale singura raţiune a existenţei.

În Georgia, Ilia nu fusese bine primit. Criticii literari nici măcar nu îl băgau în seamă. Primele sale trei romane fuseseră tipărite doar datorită faptului că rămăsese cu o sumă importantă de bani în urma divorţului de prima sa soţie, fiica fostului prim‑ministru. Şi tot banii îl ajutaseră să ajungă un om de afaceri care se simţea la fel de acasă la Londra sau Paris. Într‑o zi, a fost rugat să sponsorizeze Zilele culturii georgiene la Londra. A acceptat, după ce s‑a gândit să pună condiţia de a fi lăsat să îşi prezinte şi cărţile sale. Condiţia era acceptabilă, câtă vreme banii nu aveau pe ei citate, versuri, nu aveau o culoare literară. Dar, ce folos, câtă vreme romanele lui erau în georgiană, şi nu le‑ar fi putut înţelege nimeni? Şi oricum era prea târziu pentru a comanda traducerea şi tipărirea unuia dintre ele. Atunci luat hotărârea de a nu vorbi niciodată în public despre cărţile sale.

A donat banii pur şi simplu. La masa festivă de la încheierea evenimentului, l‑a cunoscut pe Michael, un celebru editor londonez. Era greu să nu îl cunoască. Era imposibil să nu îl cunoască. Pentru că, auzindu‑l cum vorbeşte în deschiderea festinului, s‑a simţit de parcă şi‑ar fi regăsit sufletul… Nu sufletul pereche, nu jumătatea… Nu, se uita la Michael şi se vedea pe sine, într‑o altfel de oglindă, ca şi cum s‑ar fi reîncarnat în Anglia, ar fi avut o altă faţă, o altă conformaţie fizică, o altă culoare a ochilor, dar… aceiaşi ochi. Aceeaşi expresie a ochilor, nu aceeaşi formă. O altă gură, dar acelaşi zâmbet trist, rece, iernatic.

Parcă Michael era fratele lui geamăn, de care părinţii nu îi spuseseră nimic. Şocul întâlnirii a fost reciproc, atunci când, intrând în vorbă cu Michael, acesta a simţit în Ilia o proiecţie a propriei sale persoane.

Era ca regăsirea unei iubiri după care ai suspinat întreaga ta viaţă. Numai că Ilia nu suspinase după nimeni, şi nici Michael. Pur şi simplu se întâlniseră. Nu era vorba de o poveste a doi homosexuali, aşa cum circulau zvonurile, chiar dacă nici unul dintre ei nu avea copii, şi numai Ilia fusese căsătorit. Între ei era o relaţie specială, greu de înţeles de oricine altcineva…

Nu e de mirare că Michael fusese fascinat de subiectele romanelor lui Ilia. Nu e de mirare că primele trei romane au fost traduse în mai puţin de un an în engleză. De mirare a fost pentru Ilia – nu şi pentru Michael – succesul imediat al cărţilor sale.

Următoarele şase romane au fost scrise la un interval din ce în ce mai scurt unul după celălalt. Practic, dacă între al patrulea şi al cincilea pauza a fost de câteva luni, între al şaptelea şi al optulea de câteva săptămâni, între al optulea şi al nouălea de doar câteva zile.

Iar după al nouălea, Ilia a ieşit din lumea afacerilor, a lăsat totul pe umerii unui colaborator de încredere şi a luat decizia de a se dedica în întregime scrisului. Câştiga bani buni din cărţi, dar nu aceasta era cauza deciziei sale. Ajunsese ca un posedat, să nu poată face altceva decât să scrie…

Iar al zecelea roman… Era o apologie a sinuciderii, care avea ca fundal viaţa unui pacient internat dintr-o greşeală intenţionată într-un spital de psihiatrie. Pacientul fusese implicat în nişte transferuri bancare dubioase, şi pedepsirea sa fusese aleasă premeditat tocmai ca să fie mai crâncenă decât o moarte obişnuită. Era o moarte lentă, lentă, lentă… În care trupul se încăpăţânează să reziste, iar sufletul moare pe zi ce trece.

Era o apologie scrisă cu multă măiestrie, fiind construită pe o luptă între viaţă şi moarte, în care, până la sfârşitul cărţii, nu ştiai cine va învinge. Cartea se citea cu sufletul la gură, cititorul regăsindu‑se atât în rândurile deprimante, cât şi în cele care erau pline de seva vieţii. Pur şi simplu Ilia se autodepăşise. Cânta la sufletele cititorilor cum voia, se juca cu ele. Pasaje întregi din carte ar fi putut apărea, fără nicio modificare, în revistele motivaţionale sau chiar în unele publicaţii religioase.

Dar, … şi motivul pentru care Michael nu ştia dacă e bine sau nu să tipărească această carte, era că atâta traducătoarea, cât şi cei doi redactori încercaseră să se sinucidă după ce citiseră cartea. Traducătoarea, chiar în ziua în care terminase traducerea, primul redactor la câteva zile după ce o citise, iar al doilea după ce terminase de revăzut textul. Chiar dacă tentativele fuseseră eşuate, şi chiar dacă păreau să se refacă sufleteşte, arma „crimei” era evidentă.

Michael ştia, în mare, subiectul romanului, din discuţiile pe care le avusese şi cu traducătoarea şi cu redactorii. Dar îi era frică să citească el însuşi textul…

Zile întregi, Michael se frământase, neavând curajul de a‑l suna pe Ilia, ca  să îi spună că nu vrea să îi publice această carte. Îi era teamă că atunci colaborarea lor s‑ar fi terminat brusc, şi Ilia şi‑ar fi găsit repede un alt editor, care să nu fi avut acelaşi gen de scrupule.

 

II. martie 2010

Până la urmă, Michael a luat decizia de a citi cartea, dar într‑un ritm foarte foarte lent, nu mai mult de zece pagini pe zi. Era genială, era tot ce putea da Ilia mai bun. Se aştepta ca el să ajungă aici, încă de dinainte de a citi primele pagini scrise de el. Încă de când îl auzise vorbind despre ce scrisese.

Intuise atunci că Ilia va fi pentru el o comoară. Şi aşa a fost. Numai că nu era conştient că drumul pe care mergea Ilia avea un capăt. Şi acesta era, în mod firesc, în mod logic, apologia sinuciderii.

Doza de deprimare creştea, de la un volum la altul. Stilul era mai bun, de la un volum la altul. Şi atunci a apărut al zecelea roman, roman care încă nu avea titlu, pentru că Ilia îl rugase pe Michael să găsească un titlu potrivit.

Dar Michael avusese intuiţia faptului că, tipărind această carte, de fapt va vinde arme mai eficace decât pistoalele sau mitralierele. Era un roman perfect, sau aproape perfect. Michael reuşise să reziste glasurilor de sirenă doar pentru că la ultimele capitole micşorase doza de lectură la trei pagini pe zi. Oricum, chiar şi aşa gândurile de sinucidere îl ţinuseră câteva zile în şah. Dar… până la urmă rezistase.

Ce putea face Michael? Să refuze să tipărească romanul? Aceasta nu era o soluţie. Era, pur şi simplu, disperat. Îi era teamă că fusese părtaş la geneza unui monstru, mai periculos decât un criminal în serie obişnuit. Poate că, dacă cei doi nu s-ar fi cunoscut, Ilia ar fi rămas doar cu afacerile sale, şi cu cele trei romane care nu ar fi fost poate traduse niciodată. Aşa, Michael era responsabil de fenomenul  Giorgadze. Se simţea ca sponsorul unui doctor care făcea experimente pe embrioni, experimente care acum riscau să afecteze întreaga umanitate.

 

III. mai 2010

Atunci, Michael a ales o soluţie nebunească. A ales să îi arate lui Ilia că valorile în care crezuseră amândoi până atunci erau îndoielnice. A ales să rişte situaţia lui de editor, condiţia materială, totul… pentru a se lupta cu monstrul care îi fusese prieten.

Michael a ales pentru roman nu doar un titlu, Febra sinuciderii, a ales şi un alt sfârşit. I‑a spus lui Ilia că vrea să ţină titlul secret până în ziua apariţiei cărţii. Având încredere în editor, Ilia a fost de acord. Nu i‑a prea convenit însă faptul că, din raţiuni editoriale, Michael îl anunţase că al zecelea roman va fi tipărit ceva mai târziu decât discutaseră iniţial.

Şi asta pentru că Michael îşi asumase riscul de a modifica textul. Mai precis, îmblânzise unele pasaje din carte, iar sfârşitul îl schimbase în întregime. Da, păstrase aproape neschimbată lupta dintre viaţă şi moarte, dar… scrisese un cu totul alt final. Un final în care viaţa biruia, un final care părea scris de acelaşi autor care ţinuse viaţa de mână capitole întregi din carte.

Singurul lucru care era, într‑o anumită măsură, nepotrivit era titlul cărţii. De fapt, titlul era în armonie cu titlurile precedente… Era un titlu care stârnea curiozitatea fanilor. Un titlu care îi făcea să adulmece un sfârşit pe măsura aşteptărilor. Un titlu, care, în cele din urmă, ar fi trebuit să le mărească şocul provocat de finalul cărţii.

 

IV. iunie 2010

Michael era din ce în ce mai stresat. În ziua următoare cartea avea să iasă din tipar. Comenzile de pe net depăşiseră trei sferturi din tiraj. La aşa ceva nu se aşteptase… Îi era groază de procesul pe care se aştepta să îl aibă cu Ilia. Până să bage cartea în tipar, se gândise că va da vina pe traducătoare. Oricum, ea murise, nu mai avea ce să i se întâmple. Dar, apoi, şi‑a dat seama că pentru Ilia era foarte uşor să îşi dea seama cine îi schimbase cartea. Pentru faptul că cele două picături de apă, Michael şi Ilia, gândeau aproape la fel. Iar pe Michael îl schimbase doar moartea. Moartea celor trei colaboratori ai săi, care îi fuseseră şi prieteni apropiaţi. Moartea, zeiţa care îl învăţase o lecţie pe care nimeni altcineva nu putuse să îl înveţe. Visul lui de a ajunge între primii trei editori londonezi se evaporase instantaneu, când înţelesese că era un preţ de sânge. Era un preţ prea mare, pe care nu se gândise niciodată că ar trebui să îl plătească. Chiar dacă, până atunci, compromisurile se relaxau în sufletul lui, ideea de a gira un astfel de experiment literar i se părea apocaliptică.

Dar, un telefon îi dădu lui Michael o veste de care într-un fel se temea, o veste pe care nu ar fi vrut să o primească – şi asta pentru că avusese în inimă speranţa că, poate, totuşi fratele său Ilia îl va înţelege, că va avea tăria să îi înţeleagă demersul editorial. Chiar înaintea lansării cărţii, aflat într‑o mică vacanţă pe o insulă în Grecia, Thassos, plecase cu o bărcuţă, singur, în largul mării. Dintr‑o dată, s‑a pornit furtuna. Valurile mari au răsturnat barca… Iar Ilia nu fusese găsit. Vrând să-i anunţe rudele, secretara hotelului la care locuise sunase pe ultimul număr din telefonul pe care Ilia îl uitase în cameră, sau poate că îl lăsase intenţionat acolo.

Michael era sigur că Ilia căutase furtuna, că se dusese spre ea ca un magnet. Da, un om care scrisese o astfel de apologie a sinuciderii, o apologie care se dovedise deja atât de eficace, nu avea cum să supravieţuiască propriilor idei, propriei otrăvi.

 

V. iulie 2010

La lansări, Ilia se pierdea în mulţime, nu lua niciodată cuvântul, fiind fidel deciziei sale. Dar venea, la lansarea fiecărei cărţi nou apărute, doar pentru a‑şi vedea admiratorii, a‑i studia, a‑i diseca, a‑i înţelege mai bine. De asta, cititorii nu s-au mirat că nu îl văd la lansarea ultimului roman, deşi erau siguri că se află, incognito, printre ei.

Lansarea cărţii a fost un succes. O mică parte dintre cititori fuseseră dezamăgiţi de faptul că autorul lor preferat se metamorfozase, dar majoritatea se lăsaseră seduşi de carte. Simţeau că autorul lor făcuse un pas înainte, şi îi luase de mână şi pe ei. Îi obliga să fie sinceri cu ei înşişi. În loc să îi arunce într‑o stare de disperare, de care credeau că au atâta nevoie, autorul schimbase totul. Era ca şi cum o fotografie alb‑negru, studiată cu atenţie, se transforma în faţa lor într‑o fotografie color.

Cartea era ca un număr de gimnastică la un concurs. Inima li se strângea de emoţie la anumite pasaje, dar numărul era executat cu maximă precizie. Cartea era şocantă, te ajuta să înţelegi că, de fapt, toată lupta dintre viaţă şi moarte este, de fapt, o luptă între puterea vieţii şi puterea morţii. Sau, mai bine zis, între Dumnezeu, care a creat viaţa, şi diavol, cel care i se opune. Iar Ilia, după atâtea cărţi în care luase, deschis, partea diavolului, schimbase, cât se poate de clar, baricada.

Dacă ar fi putut, unii cititori l‑ar fi luat la bătaie, chiar la lansare. Nu doar pentru că îi dezamăgise, ci pentru că după ce îi iniţiase în tainele depresiei, după ce îi făcuse dependenţi de scrisul său, el se convertise. Era clar, făcuse el însuşi o supradoză de depresie, şi apoi căzuse în extrema opusă.

 

VI. august 2012

În doi ani de zile, Michael ajunsese unul dintre cei mai bine vânduţi scriitori contemporani. Chiar dacă semna Ilia Giorgadze, şi chiar dacă trimitea drepturile de autor în contul părinţilor lui Ilia. Aceştia, şocaţi de moartea fiului lor, nu voiau să mai ştie nimic despre succesul de care cărţile lui aveau parte în alte ţări. Se mirau doar cât de multe cărţi scrisese fiul lor, fără să le spună nimic despre ele. Se mulţumeau să primească banii care editorul considera că li s‑ar fi cuvenit, şi atât…

 

VII. septembrie 2012

„Frate drag,

De doi ani de zile mă întrebam ce faci. Voiam să iau legătura cu tine, dar mă temeam. Îmi era groază, nu frică. Pentru că voiam să rup orice legătură cu trecutul meu. O să îţi spun mai multe, poate, altă dată, nu ştiu când.

Acum am vrut doar să îţi mulţumesc pentru Febra sinuciderii. Din pricina ei nu aveam curajul de a reveni în lume. Îmi era, pur şi simplu, groază să ştiu ce efecte a avut asupra cititorilor… Nu aveam puterea de a mă întoarce în lume, nu aveam curajul de a mă lupta cu propriile mele cărţi, deşi aş fi vrut să o fac.

Dar zilele trecute un tânăr a venit la noi la schit, şi avea cartea la el. Cartea căreia tu i‑ai dat nu doar titlu, ci şi un sens. Cartea care îl convinsese să intre în mănăstire. Nu îmi dau seama dacă e primul, sau singurul, sau dacă sunt mulţi asupra cărora cartea noastră a avut acest efect. De fapt, nu e cartea noastră, ştii bine. E cartea ta, doar a ta. A ta şi numai a ta.

Nu poţi lua o sticlă cu otravă şi să o transformi într‑un pahar de sirop. Dar, totuşi, tu ai făcut asta. Evident, fără să vreau, vrând să mă joc cu cititorii, am dat apă la moară ambelor tabere, fără să mă gândesc că exact prin asta semnam testamentul acestei cărţi – exact acesta a fost călcâiul lui Ahile.

M‑ai învins, şi pentru asta îţi mulţumesc. M‑ai învins mai ales prin celelalte cărţi pe care tu le‑ai scris în numele meu, în timp ce eu stăteam aici şi mă rugam pentru tine.

Vreau doar să ştii că sunt în viaţă nu pentru că nu mi‑a reuşit tentativa de sinucidere, aşa cum poate te‑ai gândit când ai primit această scrisoare. Ci pentru că, pur şi simplu, eu m‑am răsturnat cu barca din pricina furtunii. Dar am fost găsit de un pescar, de un călugăr pescar, care e tot din Tbilisi.

Îţi dai seama? Să fii la sute de kilometri de ţara ta, în mijlocul valurilor, şi să fii găsit de un om de acelaşi neam cu tine… M‑a luat, m‑a dus la mănăstirea georgiană, care se şi numeşte Iviron, şi m‑a ţinut acolo câteva zile, până ce m‑am pus pe picioare.

Dar faptul că am fost în faţa morţii mi‑a schimbat viaţa. Pentru că exact când, cu disperare, m‑am rugat: „Doamne, dacă exişti, ajută‑mă…”, exact atunci am văzut, ca prin vis, cum barca acestui călugăr pescar se apropia de mine. Şi, după ce el m‑a tras în barcă, mi‑am pierdut cunoştinţa.

Câteva zile petrecute în mănăstire mi‑au fost de ajuns ca să iau decizia de a nu mă întoarce la viaţa de dinainte. Stareţul a acceptat să mă trimită la un schit, la care puteam să trăiesc fără teama că vreun pelerin georgian sau englez, sau de cine ştie unde, m‑ar putea recunoaşte.

Stau de doi ani la acest schit, rugându‑L pe Dumnezeu să mă ierte şi să îmi dea puterea să scriu mai departe, dar să scriu altfel de cărţi. Şi vreau să scriu din nou, dar alt fel de cărţi. Voi vedea dacă le voi putea semna cu numele meu real, sau dacă nu cumva e mai bine ca tu să te foloseşti în continuare de el.

Acum, după ce am citit cartea noastră, mi‑a trecut frica că nu voi putea repara niciodată răul făcut prin ultimul meu roman. Da, dacă l‑ai fi tipărit aşa cum ţi l‑am dat, nu ştiu ce ar fi fost.

Nu îmi dau seama ce te‑a determinat să îl schimbi – a fost cel puţin un act de inconştienţă, de nebunie curată… Sau a fost mâna lui Dumnezeu, care a lucrat prin tine.

Fratele meu, sunt multe lucruri pe care aş vrea să ţi le spun, dar aş prefera să ţi le spun faţă către faţă. Aşa că vino în Grecia, vino la Mănăstirea Iviron, şi întreabă‑l pe părintele stareţ cum poţi ajunge la mine.

Al tău prieten,

Monahul Mihail”

Posted in Manuscrise digitale | Leave a comment

LANSAREA CĂRŢII PALATUL POVEŞTILOR – (detalii pe www.palatulpovestilor.ro)

Posted in Palatul poveştilor pentru copiii mari şi mici | 1 Comment