Lămuriri

Mesajul meu anterior, prin care am anunţat revenirea mea în Biserica Ortodoxă Română, a fost cam lapidar. Nu voiam să greşesc ceva (şi cine vorbeşte mult poate greşi mult). Dar, întrucât am primit o mulţime de întrebări legate de revenirea mea, ţin să fac câteva precizări.

Am vrut să trec pe stil vechi ca o formă de delimitare de erezia ecumenistă. Am ajuns însă la concluzia că problemele canonice existente în Bisericile de stil vechi sunt serioase, şi ieşirea din BOR pentru a intra acolo nu reprezintă o soluţie.

În ultima vreme au apărut în ţara noastră mai multe grupări de stil vechi, din diferite jurisdicţii, care încearcă să rupă credincioşii de BOR. Folosindu-se de faptul că schimbarea calendarului a fost o greşeală (recunoscută ca atare de marii duhovnici ai Greciei şi de mulţi alţi părinţi îmbunătăţiţi), aceste grupări produc dezbinare, condamnându-se reciproc şi considerându-se, fiecare, păstrătoare a Adevărului Bisericii. Cred că problemele lor sunt de trei categorii – în primul rând, cele canonice, privitoare la separarea de Biserică şi la modul în care au hirotonit episcopi, morale (dar despre aceste probleme nu este cazul să amintesc aici, chiar şi numai pentru faptul că dacă ne uităm în ograda noastră găsim aceleaşi minusuri), doctrinare (învăţătura lor fiind centrată doar pe combaterea ecumenismului şi a altor erezii şi pe schimbarea calendarului, în timp ce alte probleme sunt ignorate sau tratate superficial).  Eu m-am grăbit anunţând trecerea mea pe stil vechi. În momentul în care mi-am dat seama că am făcut o greşeală, m-am întors la duhovnicul meu.

Vreau să îmi cer iertare tuturor celor faţă de care am greşit sau celor pe care i-am smintit prin afirmaţiile mele, publice sau în particular, legate de acest subiect. Vă rog, încă o dată, să vă rugaţi pentru mine. Eu voi reveni la lucrarea mea de dinainte (cărţi, articole, conferinţe etc.), prin care încerc să Îl mărturisesc pe Hristos şi să vorbesc despre sfinţii Lui, sfinţi care m-au ajutat să depăşesc această ispită.

Danion Vasile

 

Posted in Stiri | 14 Comments

Anunţ: M-am întors…

M-am întors în Biserica Ortodoxă Română. Întrucât nu mi-am făcut mirungerea pe stil vechi, ci doar am participat la câteva slujbe, întoarcerea s-a făcut prin spovedanie. Vă rog să mă pomeniţi în rugăciunile voastre. Danion Vasile

Posted in Diverse | 83 Comments

Rugăminte – Ajutaţi poveştile mele să ajungă la destinaţie… www.palatulpovestilor.ro

Rugăminte: întrucât se apropie 1 iunie, şi tot în luna iunie se termină şi acest an şcolar, îi rog pe toţi cititorii mei să mă ajute, să fie poştaşi pentru cărţile mele pentru copii. Cărţile pot fi văzute, în întregime, aici: www.palatulpovestilor.ro. Vă rog să citiţi poveştile mele şi, dacă vă plac, să le recomandaţi tuturor celor care consideraţi că ar fi interesaţi de ele. Până acum, cel mai mare impact l-a avut „Palatul poveştilor pentru copiii mari şi mici” (http://palatulpovestilor.ro/palatul-povestilor/). Sunt poveşti educative, despre iubire, familie, dar şi despre probleme contemporane, cum ar fi dependenţa de jocuri pe calculator. Volumul este deschis de o poveste scrisă de fiul meu, pe când avea opt ani. Eu am adaptat-o – şi m-a ajutat să strâng laolaltă celelalte poveşti din volum. E o poveste despre cum trebuie salvată inocenţa copilăriei – iniţial avea titlul „Când poveştile dispar”. Tot aici apare „Cel mai scump cadou de Crăciun” http://palatulpovestilor.ro/palatul-povestilor/cel-mai-scump-cadou-de-craciun/ – chiar dacă suntem în luna mai, este cea mai frumoasă poveste pe care am scris-o până acum.

Volumul Poveşti religioase – Povestea icoanei mele încearcă să le vorbească copiilor despre virtuţi, despre drumul spre rai, atingând în acelaşi timp şi probleme comune – o poveste este despre dependenţa de TV  – http://palatulpovestilor.ro/povesti-religioase/hotul-de-vieti/

Pentru copiii mai mici am tipărit Doctorul animalelor http://palatulpovestilor.ro/doctorul-animalelor/  şi Capra, iezii şi lupul buclucaş http://palatulpovestilor.ro/capra-iezii-si-lupul-buclucas/ .

Cărţile se pot comanda de aici: http://www.librarie.net/cautare-rezultate.php?co_id=7001  cu reducere de 35%.

Îi rog pe cei care pot cumpăra mai multe cărţi să le dăruiască, la şcoli sau biserici, copiilor.

Îi rog pe cei care pot recomanda aceste cărţi învăţătoarelor, educatoarelor sau profesorilor, pentru cadouri de sfârşit de ani – de şcoală sau grădiniţă – să o facă. Îi rog pe cei care au posibilitatea de a promova cărţile, recomandându-le cunoscuţilor, să o facă. Să trimită măcar pe e-mail mai departe poveştile care l-au plăcut în mod deosebit… Dar mai ales îi rog pe cei care vor cumpăra cărţile – dacă nu le-au cumpărat deja, să îşi facă timp şi să le citească şi ei. Întrucât sunt poveşti pentru copii mari şi mici. Adică pentru copii, dar şi pentru părinţii sau bunicii lor.

Ecuaţia e simplă. Citiţi poveştile pe net, şi, dacă nu vă plac, uitaţi de ele. Dar, dacă vă plac, atunci daţi-mi o mână de ajutor ca să ajungă la cât mai multă lume…

Danion Vasile

Posted in Povesti pentru copii mari si mici | Leave a comment

Danion Vasile – Povestea regelui lacom (o poveste prolife…)

Povestea regelui lacom

Aceasta este povestea regelui lacom. Mulţi regi sunt lacomi, dar regele acesta era mai lacom decât alţii. Toată viaţa lui, de când se urcase pe tron, fusese o viaţă de războaie. Şi, pentru că avea comandanţi iscusiţi, nu pierduse nicio luptă. Din an în an era mai bogat şi mai mândru. Se spunea că palatul său era cel mai frumos palat din lume. Cei mai buni arhitecţi fuseseră chemaţi ca să îl proiecteze, cele mai scumpe materiale fuseseră folosite la ridicarea lui. Regele lacom îl admira în fiecare zi.
O singură tristeţe avea regele, că nu avea copii, că nu avea cui să lase toată bogăţia pe care o strânsese. Suferea foarte mult când vedea că dregătorii săi au copii, iar el nu. Suferea şi mai mult când vedea până şi slugile sale au copii, iar el nu. Suferea şi mai mult când, mergând prin ţară, vedea că îi ies în întâmpinare atâţia şi atâţia copii.
Prima soţie îi murise tânără, din cauza tristeţii că nu avea copii. Când a văzut că nici a doua soţie nu îi face copii, regele a chemat la el cei mai pricepuţi doctori, dar şi aceştia i au spus că nu va avea copii niciodată.
Deznădăjduit, regele s a sfătuit cu Marele dregător:
– Ce să fac, că nu mai pot de tristeţe… Îmi vine să las palatul şi împărăţia şi să plec pe o insulă pustie.
– Nu mai spuneţi aşa ceva, Înălţimea voastră. Ce ne am face fără dumneavoastră? Unde să plecaţi?
– Nu ştiu, undeva unde să nu mai văd copii mici…
După acea discuţie, Marele dregător a născocit un plan, ca să ia cât mai repede locul regelui. A doua zi a venit la el şi i a spus:
– Înălţimea voastră, în anii în care de când sunteţi rege, aţi avut mai multe zile de bucurie, sau de tristeţe?
– Ce întrebare e asta? Ştii bine că mai multe de tristeţe. Fiecare zi în care văd un copil mic este pentru mine o zi de tristeţe, pentru că mă apasă şi mai tare faptul că nu am copii.
– Trebuie să găsiţi o soluţie… Ar trebui să nu mai vedeţi copii. Da, ar trebui ca nici un copil să nu mai apară în faţa dumneavoastră, şi supărarea vă va trece, încetul cu încetul. Părinţii care îşi vor lăsa copiii în preajma dumneavoastră să fie pedepsiţi.
Nu după multe zile, regele s a hotărât să dea o lege nouă: toate familiile în care apărea un copil urma să fie gonite în altă ţară.
– Dar, nu te gândeşti, ţara noastră se va distruge…, i a spus regina.
– Uită te la mine, sunt deja bătrân… Am suferit prea mult. Câţi ani o să mai trăiesc? Lasă mă ca măcar bătrâneţile să le am liniştite…
– Dar nu te gândeşti că Dumnezeu o să te pedepsească? Nu îţi dai seama că egoismul a pus stăpânire pe inima ta? Eu nu sunt de acord cu această lege.
– Eşti sau nu, asta nu contează. Mâine am să comunic tuturor supuşilor hotărârea mea.
În ziua următoare, regele a chemat la palat toţi boierii, ca să le spună hotărârea sa. Doar regina şi Marele Sfetnic ştiau ce avea să urmeze. Regele pregătise o masă mare, prin care voia să le arate supuşilor săi cât de mult ţinea la ei. Era atât de orbit de iubirea de sine, că nu îşi dădea seama că hotărârea sa nu putea aduce decât tulburare în tot regatul.
Masa avea loc într o aripă nouă a palatului, într o sală foarte mare, frumos decorată, care avea o cupolă enormă, pe care pictorul preferat al regelui pictase cerul înstelat. Pictase cu atâta măiestrie, încât seara, la lumina lumânărilor, aveai impresia că eşti sub cerul liber. Ziua, însă, albastrul închis al cerului de pe cupolă nu părea la fel de plăcut privirii.
Regele ceruse să se fixeze pe cupolă un candelabru special. Era cel mai mare candelabru de aur care fusese făcut vreodată. Candelabrul acela reprezenta puterea regelui. Era foarte greu, şi era legat cu lanţuri grele de cupolă.
Aşteptându l pe rege, toţi mesenii se uitau la cupolă. Aurul lucea cu putere, vrăjindu le minţile. Când regele a venit, înainte de a se aşeza l a masă, a început să le vorbească.
– De atâţia ani vă sunt rege, şi am trecut împreună prin multe… Iată, cu ajutorul vostru am ajuns cel mai puternic rege…
Marele Dregător îşi freca mâinile de bucurie. Abia aştepta să audă noua lege, pentru că ştia că nici boierii şi nici poporul nu o vor primi. Doar nu era întreg regatul jucăria regelui. Dacă era rege, trebuia să aibă grijă de supuşii săi, nu să se joace cu vieţile lor, de parcă ar fi fost animale. Această lege îi convenea Marelui Dregător, pentru că regele, deşi era bătrân, părea foarte sănătos, şi nimeni nu putea şti cât avea să mai trăiască. Mai mult chiar, părul regelui era negru, ca şi cum vârsta nu l ar fi afectat…
Marele Dregător aflase un bun prilej să pună mâna pe putere. Pentru că cine ar mai fi sprijinit un rege atât de lacom, un rege nebun, căruia iubirea de sine îi luase minţile?
– V am chemat astăzi pentru că vreau să vă spun ceva – a zis regele, dar nu a apucat să îşi termine vorbele. De sus, din cupolă, au început să cadă cărămizi. În cădere loveau candelabrul, făcând un zgomot puternic. Apoi a căzut şi partea din mijloc a cupolei, cu tot cu candelabru.
Regele rămăsese fără glas. Boierii s au ridicat de la mesele lor şi au fugit afară, temându se să nu cadă şi restul cupolei. Înăuntru au rămas doar regele, regina şi Marele Dregător, care se temea ca nu cumva regele să renunţe la noua lege, temându se ca prăbuşirea candelabrului să nu fie interpretată ca un semn rău.
Regina îl privea pe rege înmărmurită. În câteva clipe, părul acestuia îşi schimbase culoarea. Părul şi barba regelui deveniseră albe ca neaua. Când a ieşit pe scările palatului, să vorbească cu oamenii care stăteau în curte, nu a fost recunoscut decât după voce.
– V am chemat aici, le a spus, pentru că… m am hotărât să mă retrag. Îmi este prea greu să mă mai ocup de atâtea şi atâtea probleme. Vreau să găsesc un rege potrivit pentru voi… Nu peste multă vreme veţi avea un nou rege…
Boierii erau uimiţi, nimeni nu se aştepta la aşa ceva. Au plecat la casele lor, sperând fiecare că, cine ştie cum, regele îl va chema la tron.
Regele şi a trimis una dintre slugile de încredere să găsească boierii pentru care averea nu era cel mai important lucru în viaţă. Dintre aceştia regele voia să îl aleagă pe cel mai înţelept….
Cum ajungea la un boier, trimisul regelui îl întreba care este cea mai mare comoară din viaţa lui, şi cât ar trebui să dea pentru ea dacă ar vrea să o cumpere. Pe rege îl interesau doar boierii care aveau comori pe care nu voiau să le vândă, indiferent câţi bani li s ar fi oferit.
Dar comorile boierilor erau pământuri, pietre preţioase, bijuterii… şi totul era de vânzare. Trimisul regelui pleca mai departe, spunând că se mai gândeşte şi că, dacă va accepta preţul cerut, se va întoarce. Dar, nu avea de ce să se întoarcă. Pleca mai departe, sperând că va găsi omul a cărui comoară nu putea fi cumpărată. Până când, atunci când începuse să creadă că nu va găsi nici măcar un om care să fie pe placul regelui, a ajuns la ultimul boier. Dacă nici acesta nu era potrivit, poate că regele nu mai renunţa la tron.
Boierul acesta era frumos şi destul de tânăr. L a primit la el cu multă bunăvoinţă.
– Eu sunt negustor, a zis trimisul regelui. Şi caut lucruri foarte foarte preţioase. Plătesc bine, dacă ceea ce găsesc îmi place. Aş vrea să ştiu care este cel mai scump lucru, cea mai mare comoară pe care o aveţi aici…
– Comoara mea? Da, am şi eu o comoară… Veniţi la fereastră, ca să vedeţi comoara mea…
Trimisul regelui se uita pe fereastră, fără să înţeleagă la ce se referea boierul. Acesta s a apropia de el şi i a arătat. În depărtare se vedea o mamă care se juca cu copiii ei.
– Comoara mea… nu aveţi bani să o cumpăraţi… Comoara mea e familia mea… Ei sunt bucuria mea – dar dumneavoastră nu ştiu dacă aţi putea înţelege ce înseamnă ei pentru mine. Îmi dau seama că nu la comoara asta v aţi aşteptat, că nici nu vă trece prin cap să îi cumpăraţi. Şi nici nu sunt de vânzare. Fiecare zi din viaţa mea e frumoasă datorită lor… Şi, când trecem prin diferite necazuri sau încercări, că doar viaţa omenească nu e lipsită de greutăţi, dragostea ne dă putere să mergem mai departe…
Trimisul regelui s a întors la palat. Regele a fost dezamăgit când a auzit cât de uşor puteau fi cumpărate comorile celorlalţi boieri. Aşa că l a chemat pe cel din urmă la el şi i a spus:
– Vreau să te trimit într o misiune foarte importantă. Aş vrea să pleci, pentru zece ani, în ţinutul de la răsărit. Vei pleca însă singur, fără familie…
– Dar, cum de v aţi gândit tocmai la mine? Nu găsiţi pe altcineva, mai potrivit?
– Nu, a spus regele. Ia banii ăştia, şi pleacă. Ţi se va spune ce trebuie să faci acolo…
– Dar, înălţimea voastră, eu… Eu nu vreau să plec de lângă familia mea.
– Şi dacă vei plăti cu viaţa dacă nu mă asculţi? – a întrebat regele.
– Atunci aş pleca, pentru că nu i ar ajuta cu nimic pe ai mei să mor fără rost. Dar, altfel, vă rog… vă implor, lăsaţi mă să plec cu ai mei… Sau, lăsaţi mă cu ei… Nu pot trăi fără ei, soţia şi copiii sunt cea mai mare comoară a vieţii mele.
– Bine, a spus regele, veţi pleca împreună. Peste o săptămână vă aştept la palat… Tot atunci îl veţi vedea şi pe noul rege…
Când boierul s a întors, palatul era în sărbătoare. Când a intrat la rege, acesta i a spus:
– O viaţă întreagă am căutat să strâng averi. Dar, asta nu m a făcut fericit. Erai şi tu la masă atunci când a căzut candelabrul de aur. Atunci, ceva în inima mea s a schimbat. Parcă aş fi murit atunci, parcă odată cu prăbuşirea cupolei ceva s a prăbuşit şi în inima mea. Şi m am gândit că oamenii au nevoie de un alt rege… Mi am dat seama că cel mai potrivit rege e unul care are o avere mai mare decât cea pe care aş putea să i o dăruiesc eu. Altfel, lăcomia i ar putea strica mintea, aşa cum mi a stricat o mie… Dar am încredere în tine… Am încredere că vei reuşi să îi înveţi şi pe boieri, şi pe oamenii simpli, că există comori mai mari decât cele pământeşti…
După înscăunarea noului rege, viaţa la palat s a schimbat. Parcă răsărise soarele… Singurul nemulţumit era Marele Dregător. De supărare, s a îmbolnăvit şi a murit.
Fostul rege se gândea să plece undeva, să îşi trăiască singur ultimii ani din viaţă. Dar copiii noului rege s au purtat cu el cu atâta afecţiune, cu atâta căldură, încât se simţea ca un bunic. Aşa că spunea tuturor că, la bătrâneţe, a găsit comoara pe care o căutase toată viaţa…

(Dacă v-a plăcut, vă rog să o trimiteţi şi cunoscuţilor dvs. care au copii…)

Posted in Povesti pentru copii mari si mici | Leave a comment

Examenul

Prietenia dintre Dana şi Ruxandra dura de mulţi ani. Parcă erau surori. Crescuseră împreună, jucându-se aproape în fiecare zi când nu era vreme urâtă în părculeţul care începea în faţa blocului Danei şi se termina lângă gardul de la vila Ruxandrei. Fuseseră colege de bancă şi în clasele primare, şi la gimnaziu. În liceu, deşi intraseră amândouă în prima clasă a celui mai bun liceu din oraş, Dana nu se simţea bine cu prietenele Ruxandrei, care erau tot fete cu bani, şi preferase să se mute singură, în spatele clasei.

Diferenţa dintre bogăţia din familia Ruxandrei şi sărăcia din familia Danei era mai greu de depăşit. Ruxandra ţinea la Dana, dar era stânjenită de hainele cu care aceasta venea la şcoală, era stânjenită de faptul că Dana nu era îmbrăcată la modă. Dana aparţinea unei alte lumi. Intrase într-o clasă cu copii ai căror părinţi plătiseră tone de meditaţii – şi rezultatele fuseseră pe măsura aşteptărilor. Doar patru băieţi şi o fată, Dana, intraseră aici datorită propriilor eforturi, pentru că nu avuseseră bani pentru meditaţii.

Pe parcursul celor patru ani de liceu celelalte fete îşi făcuseră un obicei în a o pune în inferioritate pe Dana, ori de câte ori aveau ocazia. Şi asta pentru că ea era mai frumoasă decât ele, era mai bine dezvoltată, atrăgea mult mai uşor privirile colegilor şi ale băieţilor de la alte clase. De asta, singurul mijloc de a se răzbuna pe calităţile ei era să o ironizeze sau să o ia peste picior ori de câte ori aveau ocazia.

Între băieţi nu exista această separare pe caste. Sau, dacă exista, era mai greu de observat. Băieţii erau împreună la baschet, la fotbal, la glume. Şi mai era ceva ce îi unea pe băieţi. Cei patru, care erau cei mai buni din clasă la învăţătură, erau foarte receptivi când la lucrările de control li se cerea ajutorul. De la ei se putea copia fără probleme la testele la materiile la care profesorii erau mai îngăduitori cu copiatul.

Dar Dana nu intrase în hora asta. Nu îi plăcea nici să copieze, nici să îi lase pe alţii să copieze de la ea. Acesta fusese de fapt şi motivul pentru care, chiar la începutul liceului, Ruxandra se supărase pe ea – luase o notă mică la o lucrare de control doar pentru că Dana se încăpăţânase să nu o lase să copieze de la ea. Nu la multe zile după această întâmplare, Dana se mutase singură, în ultima bancă de pe rândul din mijloc.

***

Cele două fete s-au întâlnit la examenul de la facultate. Dăduseră amândouă la filologie, la aceeaşi secţie. Erau doar zece locuri, şi anul acela fusese o concurenţă mult mai mare decât în anii precedenţi. Examenul fusese greu, chiar foarte greu. Dana spera să intre, pentru că se descurcase bine la toate subiectele.

Listele se afişaseră. Holul facultăţii era plin de tineri care scoteau strigăte de bucurie şi de tineri pe faţa cărora se citea dezamăgirea. Ruxandra era fericită. Intrase. Era ultima, dar intrase.

Se uitase să vadă a câta intrase Dana, dar, spre surprinderea ei, observă că era prima sub linie. Nu îi venea să creadă. Dana fusese dintotdeauna mai bună decât ea. Ce se întâmplase? Ce i se putuse întâmpla?

Răspunsul la această întrebare l-a primit abia seara, când tatăl ei organizase o petrecere în familie, la care chemase câteva rude să o sărbătorească pe proaspăta studentă. Mâncarea a fost bună, băutura din belşug… şi, tatăl Ruxandrei s-a îmbătat, deşi de obicei consuma băutura cu măsură. Roşu în obraji, el a spus musafirilor:

– Să ştiţi că eforturile pentru această victorie nu sunt doar ale fetei mele. Şi eu merit felicitările voastre. Dacă nu eram eu, mai bine zis dacă nu ştiam să vorbesc unde trebuie, să dau ce trebuie şi cât trebuie, nu am fi avut ce să sărbătorim astăzi. Dar, când am văzut cât de mare e concurenţa, mi-am dat seama că trebuie să acţionez la timp. Şi, iată rezultatele…

Ruxandra era la toaletă când tatăl ei făcuse această confesiune, dar, pentru că el vorbea tare, fata auzise tot. S-a frământat toată seara la auzul acestor cuvinte. Când musafirii au plecat, şi-a întrebat mama:

– Ce spunea tata? Ce şi unde a dat, ca eu să intru la facultate?

Mama se uita la ea, cu o privire vinovată:

– Treaba ta e să te bucuri că eşti studentă, nu să te bagi unde nu îţi fierbe oala. Bine măcar că ai învăţat cât ai învăţat, că, dacă nu ştiai nimic, nu te puteau ajuta nici toate pilele din lume.

Ora era târzie, Ruxandra sună la Dana. Îi răspunse mama acesteia, cu o voce tristă.

– Mă scuzaţi că vă deranjez la ora asta, Ruxandra sunt, am sunat să vorbesc cu Dana.

– A, bună seara. Dana nu e în oraş, a plecat la bunicii ei, la ţară. A fost dărâmată când a văzut rezultatele. Mi-a spus că tu ai intrat, felicitări. Dar ea…

– A făcut contestaţie?

– Ce contestaţie să facă? Nu i-a ars de nicio contestaţie. A auzit cum două fete se lăudau că au intrat doar pentru că părinţii lor au ştiut să se descurce… Nu a fost un examen cinstit. I s-a făcut silă de tot. A plecat la bunici pentru câteva zile.

– Dar, se mai poate întoarce? Mâine e ultima zi pentru contestaţii.

– Nu, nu vrea să facă nicio contestaţie. A spus că o să dea examen din nou, la anul, dar la altă secţie. Unde o să fie locuri mai multe, concurenţa mai mică. Şi unde poate o să se intre pe merit, nu pe pile. Până atunci o să se angajeze undeva…

Ruxandra rămăsese fără cuvinte. Se simţea vinovată.

– Să îi spuneţi vă rog să mă sune când se întoarce. Vă rog să mă iertaţi că v-am deranjat…

***

După două zile, coborând să cumpere pâine, mama Danei găsi un plic în cutia poştală. Era o scrisoare de la Ruxandra. Se gândi că poate ar fi bine să o citească mai întâi ea însăşi, ca nu cumva conţinutul să o întristeze şi mai tare pe fiica ei. Pentru că atât mama cât şi fiica se gândeau că şi Ruxandra intrase la facultate doar pilelor puse de părinţii ei.

„Buna mea prietenă,

Îţi scriu ca să îţi mulţumesc pentru toţi anii în care ai fost prietena mea. Pentru anii în care ai fost cea mai bună prietenă a mea, dar şi pentru anii în care ai stat mai departe, lăsându-mă cu ale mele. Mi-ai respectat alegerile, ciudăţeniile, dreptul de a face boacăne. Au trecut patru ani, în care am avut mai multe prietene. Dar niciuna ca tine. Să ştii că te admiram de la distanţă, te invidiam chiar uneori, văzând cum ştii să faci faţă diferitelor încercări ale vieţii. Mi-ai spus, şi nu o dată, că lumea bogaţilor şi lumea săracilor nu au nimic în comun. Ştii bine că tu nu eşti dintr-o familie săracă, doar dintr-una modestă, dar poate comparând ce am eu cu ce ai tu, parcă ar fi două vieţi total diferite.

Mi-ai spus că bogăţia mă va schimba, încetul cu încetul. Nu te-am crezut. Credeam că eu voi rămâne eu, chiar dacă lumea în care părinţii mei mă pregătesc să intru e o lume falsă, artificială, o lume a banului. Nu e aşa. Eu nu mai sunt aceeaşi. Tu ai rămas la fel, an de an. Deşi eu am totul, şi tu nu ai nimic. Sau, aproape nimic.

Să ştii că mi s-a făcut frică atunci când am văzut listele de examen. Mi-a fost frică de un blestem nerostit, mi-a fost frică de faptul că am acceptat să port pe mine pecetea compromisului. Ca şi cum un străin ar fi încercat să mă violeze, iar eu l-aş fi lăsat, fără să îmi dau seama ce se întâmplă. Nu, nu. Refuz această lume.

Am vrut să vorbesc cu tine la telefon, dar mama ta mi-a spus că nu ai telefon la bunici. Cred că mai degrabă nu voia să mă lase să mai vorbesc cu tine. Îi era poate teamă că te-aş putea răni. Eu voiam să te sun să te rog să mergem împreună la facultate, atunci când se dau rezultatele contestaţiilor. Aş fi vrut să mergem acolo împreună, să mă ţii de mână, aşa cum mă ţineai când eram mici. Şi să îmi promiţi că mă vei ţine de mână toată viaţa. Nu am mai avut prietenă ca tine, şi nici nu voi mai avea.”

Telefonul sună. Mama Danei ezită să răspundă. Credea că este tot Ruxandra. Telefonul suna în continuare, şi în cele din urmă femeia ridică receptorul.

– Alo, bună ziua, de la Facultatea de filologie vă deranjăm, cu Dana Ionescu se poate?

– Nu, nu e acasă, eu sunt mama ei. O să îşi ia dosarul când se întoarce în Bucureşti, peste câteva zile.

– Am sunat să vă anunţăm că, în urma contestaţiei…

– Ce contestaţie? Fata mea nu a făcut contestaţie.

– Nu, dar a făcut altcineva, Ruxandra Petrescu.

– Cum să facă Ruxandra contestaţie pentru Dana?

– Doamnă, nu m-aţi lăsat să termin de vorbit. Ruxandra Petrescu nu a fost mulţumită de nota pe care o obţinuse, a făcut contestaţie, numai că, în loc să i se mărească nota, aşa cum se aştepta, i s-a scăzut. Se făcuse o greşeală la notarea lucrării ei, mai bine pentru ea era să nu ceară nicio mărire. Dar, aşa, ordinea s-a schimbat, şi Ruxandra e mult sub linie. Dar fiica dumneavoastră a intrat în locul ei. Am sunat să vă anunţ acest lucru. Vă felicit şi vă doresc o zi bună.

Mama Danei puse mâna pe telefon şi sună la Ruxandra.

– Bună ziua. Mama Danei sunt. Am sunat să îi mulţumesc Ruxandrei. Nu ne aşteptam la aşa ceva…

– Bună ziua. Pentru ce mulţumiţi? Despre ce este vorba?, întrebă mama Ruxandrei.

– De contestaţie. Nu m-am gândit că totul se poate întoarce aşa. Dana o să fie foarte bucuroasă când o să afle. Daţi-mi-o, vă rog, pe Ruxandra, să îi mulţumesc eu acum.

Mama Ruxandrei părea nedumerită.

– Ruxandra a plecat de ieri la bunici. Vă pot da numărul ei de telefon de acolo. Dar, îmi mai spuneţi o dată despre ce contestaţie este vorba? Că nu am înţeles nimic, nu se auzea bine.

– Am să revin eu imediat, bate cineva la uşă, se scuză mama Danei, şi închise telefonul.

Luă din nou scrisoarea în mână, şi începu să o citească în continuare, cu lacrimi în ochi. Da, fata ei avea o prietenă pe măsura ei. O prietenă de nota 10. O notă pe care oamenii o iau foarte rar la examenele vieţii. O notă pe care Ruxandra o luase cu preţul pierderii unui loc la facultate. Unui loc pe care nu îl merita. Unui loc pe care avusese puterea să îl dăruiască proprietarului de drept. Aşa cum ar fi înapoiat un portmoneu găsit în sala de clasă…

 

 

 

Posted in Manuscrise digitale | 2 Comments

Răzbunare neterminată

I. Un flagrant neaşteptat

Sandu Dragomir se ridică din pat, cu fruntea plină de transpiraţie. Se uită la ceas – ceasul nici nu şi‑l scosese de la mână, de grăbit ce era, şi intră repede în baie să facă un duş. Abia atunci îşi dăduse ceasul jos. Era puţin stresat, era nervos. Fusese de curând numit într-o funcţie importantă în Ministerul de Interne şi se gândea că poate era timpul potrivit să îşi schimbe viaţa. Dorinţa de schimbare, chiar dacă era sinceră, pornise de la un motiv banal. Cu câteva zile în urmă participase la o dezbatere televizată, organizată de un post de televiziune cunoscut. Deşi intervenţiile sale fuseseră fugitive, totuşi primise o mulţime de telefoane şi sms‑uri cu felicitări. Contul său de FB primea noi şi noi prieteni. Asta însemna că devenise cunoscut, şi că, oricând, putea fi văzut pe micul ecran de persoane care ar fi putut profita de faptul că ştiu cu cine au de-a face.

Primul impuls fusese să caute un loc în care să îşi satisfacă poftele trupeşti fără să existe riscul ca identitatea sa să fie recunoscută. Dar, apoi, şi‑a dat seama că cel mai bine era să profite de această şansă pentru a‑şi schimba viaţa. Era sătul de frica de a fi prins cu mâţa în sacul vreunei femei uşoare. Nu i-ar fi prins bine dacă s-ar fi aflat la birou unde îşi petrecea el cele mai plăcute momente în timpul liber…

Ieşi din duş şi se şterse cu prosopul, privind‑o pe Anca, sau mai bine zis încercând să o privească, pentru că ochelarii se spărseseră când fata, din neatenţie, lovise masa cu glezna. „Sunt sau nu în stare să renunţe la ea?” – se gândea.

„Renunţ, orice ar fi, renunţ. Pe strada asta nu mai calc niciodată”, îşi spuse. Se îmbrăcă în grabă, dar, când dădu să iasă pe hol, dădu cu ochii de părintele Mihai, cu care fusese coleg în liceu. Părintele era în haine civile, mai gras decât îl ştia, şi între timp îşi pusese ochelari. Dar nu se schimbase foarte mult. Doar barba părea mai răzleaţă.

‑ Când vă întoarceţi, mai veniţi pe la noi, nu?, îl întrebă Doamna Sandra.

La această întrebare răspunseră şi el şi fata care îl servise. În timp ce le răspunsese: „Da, cum o da Dumnezeu…”, fata spusese, râzând cu poftă: „Vine, cum să nu… Chiar ar trebui să îi facem abonament, cu reducere.”

În acel moment sună telefonul fix, şi Doamna Sandra se întoarse să răspundă unui alt client. Ea vru să ridice receptorul, dar mai întâi spuse, abia şoptind: „E, normal, doar trebuie SĂ FACI CE ZICE POPA, NU CE FACE POPA…”

Lui Sandu Dragomir nu‑i veni să‑şi creadă urechilor. Stătea în prag, ca paralizat. Abia după ce părintele Mihai Ionescu ieşi din bordel îşi reveni cât de cât, Sandu plăti la repezeală şi ieşi din clădire, buimăcit, fără să o mai salute pe Doamna Sandra. Nu reuşise să îl prindă din urmă pe părintele Mihai. Deşi ar fi avut o mare satisfacţie să se ia de el. Încă din liceu făcea alergie la Mihai Cristescu. Şi asta pentru că fata pe care el o plăcea, cea mai frumoasă fată din clasă, îl preferase pe Mihai. Ce avea Mihai şi el nu avea? În liceu, Mihai avea faţa plină de coşuri, nu era deloc atrăgător. Cel puţin, aşa îl vedea Sandu. Ce găsise Oana la el? De găsit, găsise ceva, că au rămas prieteni şi, în timpul facultăţii, s-au şi căsătorit.

„Transmite-i te rog, Oanei, că dacă tu eşti atât de ocupat, aş putea avea eu grijă de ea… Măcar din când în când… Că, dacă în liceu tot făcea pe mironosiţa, că vrea să se mărite fecioară, acum poate nu mai are gărgăuni în cap”, vorbea de unul singur, după ce se suise în maşină.

Sandu nu se mai gândea acum să îşi schimbe viaţa. Se gândea doar cum să ajungă în pat cu Oana. Când ajunse acasă, deschise repede o sticlă de tărie, ca să sărbătorească. Era prima lui victorie împotriva lui Mihai. Sau mai precis sărbătorea apropierea primei victorii faţă de cel care, fără să îşi dea seama, îi provocase atâta suferinţă în timpul liceului. Nici Mihai, nici Oana nu bănuiseră ce sentimente avusese Sandu pentru ea…

 

II. Un somn agitat

 

Noaptea Sandu adormise repede, că era ameţit de băutură. Avea tot felul de coşmaruri, în care se tot lupta cu Mihai, şi acesta îl învingea de fiecare dată. Iar Oana se bucura de fiecare victorie a lui Mihai, rănindu-i sufletul încă şi încă o dată.

În liceu, Oana mergea la biserică, fapt care o făcuse să se simtă mai apropiată de Mihai, care voia să se facă preot, decât de Sandu, care nu mergea decât foarte rar. Unchiul lui Sandu era tot preot, şi Sandu era foarte apropiat de cei trei verişori ai săi. Pe măsură ce creşteau, copiii erau din ce în ce mai nemulţumiţi de comportamentul tatălui lor, care iubea băutura mult. La băutură nu era violent, dar din pricina băuturii în familia preotului era o stare de tensiune constantă. Şi, de asta, verişorii lui Sandu se săturaseră să mai meargă la biserică. După discuţii aprinse cu tatăl lor, acesta a preferat să îi lase în treaba lor. Duminica dimineaţa, Sandu prefera să îşi petreacă timpul alături de verişorii săi. Tatăl lui Sandu, fratele preotului, murise de câţiva ani. Iar mama lui Sandu nu era o femeie credincioasă.

Când Sandu şi Mihai aveau discuţii contradictorii legate de credinţă, Mihai încheia uneori spunând: „Lasă, că dacă o să ajung preot, o să mă rog mult pentru tine, să te aducă şi pe tine Dumnezeu la biserică…” Aceste cuvinte i se păreau lui Sandu un refren gratuit, care îl scotea şi mai tare din sărite.

„Ei, acum te scot eu pe tine din biserică, părinţele…”, îşi spuse Sandu în gând. Se trezi, deschise un sertar şi găsi o agendă veche, îndoită, care conţinea şi numerele de telefon ale colegilor din liceu. Da, îşi amintea bine, avea numărul lui Mihai, deşi nu îl folosise niciodată. „O mai fi bun? Sper că da…”

Sună, formând numerele extrem de lent, ca şi cum ar fi savurat o crimă.

„Alo…”

„Doamne-ajută”, auzi, blândă vocea părintelui.

„A, bună ziua… Adică, bună dimineaţa, iertare că te deranjez atât de devreme…”

„Nu deranjaţi. Dar, cine sunteţi?”

„Întrebare întrebătoare… Am găsit portmoneul cu actele tale aseară, pe strada…” şi Sandu spuse, rostind cuvintele cu apăsare, numele străzii pe care era bordelul Doamnei Sandra. „Şi, să vezi, măi, nu le-am găsit chiar pe stradă, ci într-o clădire, pe hol… La numărul 23, dacă ştii despre ce vorbesc…”

„La numărul 23?… Staţi puţin.”

Părintele dispăru pentru câteva clipe.

„Cred că faceţi o confuzie, portmoneul meu e la mine…”

„Nu, Mihai, nu fac nicio confuzie. Da, portmoneul tău e la tine, dar… te-am văzut aseară la doamna Sandra, şi m-am mirat.”

„La doamna Sandra?”

„Da, la doamna Sandra. M-am dus şi eu să fac ce face popa, nu doar ce zice popa…”

Mihai îl recunoscuse şi îi trântise telefonul. Apoi, vru să sune la doamna Sandra. Gândea cu voce tare: „M‑am săturat… M‑am săturat de tot circul ăsta, m‑am săturat de compromisuri, m‑am săturat de tot. Poate că a venit momentul să pun punct. Gata…”

Sună la doamna Sandra, dar închise telefonul, pentru nu era decis ce să îi spună. Orice om aflat în situaţia lui ar fi considerat că are parte de un ghinion, numai că părintele Mihai reuşea să vadă în acest aparent ghinion o şansă de a‑şi schimba viaţa. Puse mâna pe telefon, şi îşi sună duhovnicul. Nu mai trecuse pe la el de ani de zile. De când pierduse într-un accident de maşină cei doi copii ai săi. Şocul morţii lor îl lovise iremediabil. O vreme, încercase să îşi înece tristeţea în băutură. Dar avusese puterea să se lase de băutură după ce trecuse printr‑o comă alcoolică. De atunci, însă, descoperise bordelul Doamnei Sandra. Duhovnicul lui nu răspundea la telefon. „Poate că e mai bine aşa… Poate că, pur şi simplu, trebuie să o termin cu viaţa.” Se gândea care ar fi modul cel mai simplu de a scăpa de viaţă, fără ca nimeni să ştie că s‑a sinucis. Să creadă că a fost vorba de un accident, de o întâmplare nefericită. Nu voia ca prin sinuciderea lui să facă rău altora. Era conştient că orice sinucidere face valuri. Că are efecte negative asupra celor care i-au fost apropiaţi sau au fost chiar rude cu mortul. Oricât se strădui, nu îşi aduse aminte de niciun caz de sinucidere care să fi avut efecte pozitive. Şi nu mai ştia niciun caz de preot care se sinucisese. El voia să îşi facă rău doar lui, nu şi altora. Nu avea inima de piatră, ca să poată să lovească atât de tare în credincioşii care ţineau la el atât de mult. Nu, sinuciderea trebuia tăiată de pe listă. Nu era o soluţie.

Părintele intră într‑un magazin şi îşi cumpără o sticlă de tărie. Spera că băutura îl va scoate din starea de stres în care se afla. Parcă bordelul se răzbuna pe el. Parcă îşi cerea plata într-un mod magic. Da, simţea cum blestemul bordelului îl presează din toate părţile, de parcă s-ar fi înecat în el.

Se opri, pentru puţin, într‑un parc. Copii nu prea erau la ora aceea. Avea timp să bea, în tihnă, toată sticla. O deschise, plictisit, şi când începu să bea din ea îi sună telefonul.

‑ Doamne, ajută, părinte Mihai. Eram la o sfeştanie. M‑am bucurat să văd un semn de la tine. Că, de când ţi‑ai schimbat duhovnicul, nu ai mai dat niciun semn.

Mihai nu îşi schimbase duhovnicul. Pur şi simplu nu mai avea duhovnic. Îi era însă greu să recunoască asta la telefon.

‑ Părinte Vladimir, aş putea trece pe la dumneavoastră, să stăm puţin de vorbă?

‑ Da, cum să nu. Sunt la biserică. Te aştept aici?

‑ Da, iau un taxi şi vin.

Călătoria cu taxiul părea că nu se mai termină. La fiecare semafor maşina oprea, şi clipele se lungeau, ameţitor. Îi venea să coboare din taxi, fără să plătească, şi să o ia la fugă. Nu, nu voia să ajungă la duhovnic. Îi era prea ruşine. Când taxiul a parcat, în faţa bisericii, se hotărâse să îşi schimbe destinaţia. Stătea şi se gândea unde era cel mai bine pentru el să meargă. Nu îşi dădea seama că, în faţa bisericii, pe trepte, îl aştepta părintele Vladimir. Acesta deschise uşa maşinii:

‑ De ce nu ieşi? Nu‑ţi găseşti banii? Pot plăti eu…

‑ Nu, că pleacă în altă parte, răspunse grăbit taximetristul, de teama de a nu pierde restul cursei.

‑ Nu, rămân aici, spuse părintele Mihai, lăsându‑i şoferului un bacşiş la fel de mare ca şi preţul cursei.

‑ Părinte Vladimir, aş vrea să vorbesc cu dumneavoastră. Dar, nu ştiu dacă am puterea să mă spovedesc. Vreau doar să vorbim, să vă spun prin ce trec

‑ Când te‑ai spovedit ultima oară? – îl întrebă duhovnicul, cu blândeţe.

‑ Nici eu nu mai ştiu, dar ştiu că ultima oară tot la dumneavoastră m‑am spovedit.

‑ Şi de atunci?

‑ O să vedeţi ce am făcut de atunci.

Intrară în casa parohială. Părintele Mihai ţinea sticla de băutură în mână. Uitase să o arunce înainte de a se sui  în taxi.

Soţia părintelui Vladimir puse masa, după care se retrase în bucătărie. Părintele Mihai deschise discuţia, fără să facă vreo referire la problemele sale. Începu să vorbească despre noile alegeri de ierarhi care se apropiau. Cu cât vorbea mai mult, cu atât duhovnicul îl privea cu mai multă atenţie. Şi, deodată, îl întrerupse, prinzându‑l de mână:

‑ Nu cred că de asta ai venit la mine, nu cred că asta era urgenţa ta. Care e buba?

‑ Da, nu de asta am venit. Buba mea… şi începu să plângă. Nu îi venea să creadă ce avea de spovedit. Parcă nu păcătuise el, parcă păcătuise altcineva în locul lui. Nu, nu, nu. Nu i se putea întâmpla aşa ceva. Şi, totuşi, povara păcatelor îl apăsa, şi îi era din ce în ce mai greu să respire.

‑ Cred totuşi că ar fi bine să lăsăm mâncarea aici, şi să intrăm în biserică. Nu vrei totuşi să te spovedeşti?

Părintele Mihai nu de asta venise. Venise să găsească o ieşire din impasul în care se afla. Dar cea mai bună soluţie tot spovedania i‑o putea aduce.

Intrară în biserică… După spovedanie, părintele Mihail a ieşit cu ochii în lacrimi, şi s‑a dus la protopopiat. I‑a spus părintelui protopop că are probleme grave de sănătate, şi că pentru câteva săptămâni trebuie să se retragă la ţară, la părinţii săi, la aer curat. Protopopul, care îi fusese coleg de liceu, a fost binevoitor şi l-a înţeles. Era surprins de faţa încă umedă de lacrimi a colegului său. Era sigur că problemele de sănătate pe care le avea acesta era foarte grele.

Părintele Mihail trecu pe acasă, luă câteva bagaje şi se sui în tren. Ştia la ce staţie trebuie să coboare, ştia ce maşină trebuia să ia până în apropierea schitului la care îl trimisese părintele său. Tot drumul până la schit se gândea la căderile sale: cum putea să repare greşeala pe care o făcuse? Cum putea să o ajute pe Oana să îl înţeleagă şi să îl ierte? Coborâse din tren, mâncase ceva repede şi imediat venise şi autocarul. Nu ştia ce să facă, dacă avea rost să mai sune acasă şi să îi explice Oanei prin ce trecea. S‑a frământat, s‑a tot frământat, până ce a coborât din autocar şi a început să urce drumul spre schit. S‑a oprit abia când în depărtare se vedea, luminoasă, biserica schitului. S‑a pus în genunchi, a făcut o rugăciune. Când s-a ridicat, auzi cum îi sună telefonul.

– Salut, Mihai, eu sunt… Tot eu…

– Tu eşti, Sandule? – întrebă timid, cu o voce stinsă.

– Da, eu sunt. E prea târziu să te mai înving. La câte rele am făcut eu în viaţă, poate că dacă nu mă răzbun pe tine o să îmi ierte şi mie Dumnezeul tău din păcate. Nu îi spun nimic Oanei, uit totul. Nu ştiu ce m-a apucat, dar, gata, sunt gata să uit totul… Ştii, de fapt eu nu mă luptam doar cu tine, Mihai, mă luptam şi cu Dumnezeul tău. Dar îmi dau seama că nu rezolv nimic tot luptându-mă cu el. Ani de zile am tot stat departe de biserică şi vânând păcatele preoţilor. Dar, asta nu mi-a făcut cu nimic viaţa mai frumoasă. Ci dimpotrivă.

– Sandule, Sandule, e mare lucru că ai înţeles asta… Cu Dumnezeu te poţi lupta toată viaţa, dar nu vei câştiga nimic…

 

IV. Un parastas obişnuit

„Nu vei câştiga nimic… Nimic… Nimic…”

Sandu se trezi. Se culcase îmbrăcat, peste plapumă. Zgomotul maşinii de gunoi îl trezea în fiecare zi de miercuri dimineaţa. Buimac, deschise sertarul şi scoase agenda. Da, aşa cum visase, avea numărul lui Mihai. Fără să se spele, formă numărul de telefon, la care îi răspunse o femeie. Nu părea a fi Oana, era vocea unei alte femei, poate a mamei lui Mihai sau a soacrei lui.

– Bună ziua, aş vrea să vorbesc cu Mihai…

– Parastasul e la ora 11.00, la Biserica Sfânta Vineri…

– Nu, nu m-aţi înţeles, vreau cu Mihai, cu părintele Mihai Ionescu.

– Domnule, nu ştiţi? Părintele a murit acum patruzeci de zile. Azi o să se facă parastasul.

Sandu avea impresia că visează. Dar acum era treaz. Era foarte treaz. Îşi dădu câteva palme, dar fără niciun rezultat. Se spălă, se îmbrăcă şi se sui în maşină. Voia să vadă cu ochii lui că Mihai e mort. Că e mort, că nu avea cum să îl fi văzut la Doamna Sandra.

Ştia unde e biserica, deşi nu intrase în ea niciodată. La avizierul bisericii, era un anunţ legat de parastasul părintelui Mihai, care murise de cancer cu patruzeci de zile în urmă. Fusese înmormântat în cimitirul din spatele bisericii pe care o ridicase. Anunţul de la avizier era scos pe imprimantă alb negru, dar, chiar şi aşa, în ea părintele Mihail arăta cu totul altfel decât îl ştia. Din cauza cancerului slăbise mult.

Cu siguranţă, cel pe care îl văzuse la Doamna Sandra nu era părintele… Moartea colegului său îl răvăşi pe Mihai. Acum, nu îl mai privea ca pe un rival, ca pe un duşman. Îi murise un coleg. Încet, încet, la biserică începeau să se adune oamenii. Printre ei, şi câţiva dintre foştii colegi ai lui Mihai. Nu avea puterea să dea ochii cu Oana. Plecă pe străzi, buimăcit.

În urechi îi răsunau cuvintele pe care i le spusese Mihai în vis, că nu câştigă nimic dacă se tot luptă cu Dumnezeu. Ce vis straniu… Din momentul în care visase că îl sunase pe Mihai prima dată, restul visului fusese ca un film, aproape real, în care auzea până şi gândurile lui Mihai…

Dar, totuşi, cine era părintele care fusese la Doamna Sandra în seara precedentă? Avea barbă, era voinic… O fi fost fratele lui Mihai? Nu ştia să aibă vreun frate.

Sandu a format numărul de telefon al Doamnei Sandra.

‑ Ia uită cine sună iar… Să nu îmi spuneţi că veniţi şi azi…

– Nu, nu vin. Voiam doar să vă întreb, ieri, când plecam de la dumneavoastră, am avut impresia că văd un fost coleg de liceu…

– Ştiţi doar că trebuie să păstrăm confidenţialitatea clienţilor noştri.

– Ştiu, ştiu, dar puteţi să îi transmiteţi, când mai vine, să mă sune?

– Prea curând nu am cum. Clientul respectiv este şofer de tir, se întoarce abia peste o lună…

– Atunci de ce i-aţi spus: „Să faci ce zice popa, nu ce face popa?”

– Cred că nu aţi fost atent la discuţie. L-am întrebat dacă o să mai vină pe la noi, iar el a spus afirmativ. Şi, când domnişoara Popa a spus că trebuie să îi facem abonament…”

‑ Domnişoara Popa? ‑ întrebă Sandu, şocat.

‑ Bianca noastră, domnişoara Popa, nu zicea ea să îi facem abonament? Eu am spus, că noi, aici, aşa spunem în glumă, când are ea vreo idee bună: „Să faci ce zice Popa, nu ce face Popa…” Că ştiţi vorba din popor…

***

Sandu se întoarse la cimitir. Privea la fotografia de pe cruce. Îşi aduse aminte de faptul că amândoi erau născuţi în acelaşi an, în aceeaşi zi. Îşi aduse aminte şi de ameninţarea lui Mihai din liceu: „Lasă, că dacă o să ajung preot, o să mă rog mult pentru tine, să te aducă şi pe tine Dumnezeu la biserică…” Iată că, mort, Mihai îl învinsese. Sandu se săturase să mai judece preoţi, să găsească noduri în papură, să judece căderile şi păcatele creştinilor iubitori de compromisuri. Şi nu doar pe ale creştinilor, până atunci judeca pe cine apuca, cu o satisfacţie lăuntrică greu de înţeles. De parcă s-ar fi hrănit cu judecată, aşa cum beţivii consumă alcool sau drogaţii cine ştie ce substanţe aducătoare de fericire imediată. Dar, în faţa crucii fostului său coleg, simţea, în toate cutele fiinţei sale, că viaţa este, de fapt, un drum spre moarte. Un drum pe care colegul lui se pregătise toată viaţa să îl facă. Un drum pentru care el însuşi era atât de nepregătit…

Posted in Manuscrise digitale | Leave a comment

“Febra sinuciderii”

I. februarie 2010

Michael nu ştia ce să facă. Cartea avea lansarea programată în mai puţin de trei luni, iar el nu se decisese dacă să o tipărească sau nu. Drepturile de autor le plătise în avans, ca şi la volumul precedent, pentru un tiraj de 100.000 de exemplare. Ştia că volumul se va vinde foarte bine, pentru că Ilia Giorgadze avea din ce în ce mai mulţi fani. Da, Ilia fusese consecvent. De la prima carte, până la aceasta, doza de deprimare creştea, transformându‑i pe cititori în nişte drogaţi care îşi făcuseră din lectura cărţilor sale singura raţiune a existenţei.

În Georgia, Ilia nu fusese bine primit. Criticii literari nici măcar nu îl băgau în seamă. Primele sale trei romane fuseseră tipărite doar datorită faptului că rămăsese cu o sumă importantă de bani în urma divorţului de prima sa soţie, fiica fostului prim‑ministru. Şi tot banii îl ajutaseră să ajungă un om de afaceri care se simţea la fel de acasă la Londra sau Paris. Într‑o zi, a fost rugat să sponsorizeze Zilele culturii georgiene la Londra. A acceptat, după ce s‑a gândit să pună condiţia de a fi lăsat să îşi prezinte şi cărţile sale. Condiţia era acceptabilă, câtă vreme banii nu aveau pe ei citate, versuri, nu aveau o culoare literară. Dar, ce folos, câtă vreme romanele lui erau în georgiană, şi nu le‑ar fi putut înţelege nimeni? Şi oricum era prea târziu pentru a comanda traducerea şi tipărirea unuia dintre ele. Atunci luat hotărârea de a nu vorbi niciodată în public despre cărţile sale.

A donat banii pur şi simplu. La masa festivă de la încheierea evenimentului, l‑a cunoscut pe Michael, un celebru editor londonez. Era greu să nu îl cunoască. Era imposibil să nu îl cunoască. Pentru că, auzindu‑l cum vorbeşte în deschiderea festinului, s‑a simţit de parcă şi‑ar fi regăsit sufletul… Nu sufletul pereche, nu jumătatea… Nu, se uita la Michael şi se vedea pe sine, într‑o altfel de oglindă, ca şi cum s‑ar fi reîncarnat în Anglia, ar fi avut o altă faţă, o altă conformaţie fizică, o altă culoare a ochilor, dar… aceiaşi ochi. Aceeaşi expresie a ochilor, nu aceeaşi formă. O altă gură, dar acelaşi zâmbet trist, rece, iernatic.

Parcă Michael era fratele lui geamăn, de care părinţii nu îi spuseseră nimic. Şocul întâlnirii a fost reciproc, atunci când, intrând în vorbă cu Michael, acesta a simţit în Ilia o proiecţie a propriei sale persoane.

Era ca regăsirea unei iubiri după care ai suspinat întreaga ta viaţă. Numai că Ilia nu suspinase după nimeni, şi nici Michael. Pur şi simplu se întâlniseră. Nu era vorba de o poveste a doi homosexuali, aşa cum circulau zvonurile, chiar dacă nici unul dintre ei nu avea copii, şi numai Ilia fusese căsătorit. Între ei era o relaţie specială, greu de înţeles de oricine altcineva…

Nu e de mirare că Michael fusese fascinat de subiectele romanelor lui Ilia. Nu e de mirare că primele trei romane au fost traduse în mai puţin de un an în engleză. De mirare a fost pentru Ilia – nu şi pentru Michael – succesul imediat al cărţilor sale.

Următoarele şase romane au fost scrise la un interval din ce în ce mai scurt unul după celălalt. Practic, dacă între al patrulea şi al cincilea pauza a fost de câteva luni, între al şaptelea şi al optulea de câteva săptămâni, între al optulea şi al nouălea de doar câteva zile.

Iar după al nouălea, Ilia a ieşit din lumea afacerilor, a lăsat totul pe umerii unui colaborator de încredere şi a luat decizia de a se dedica în întregime scrisului. Câştiga bani buni din cărţi, dar nu aceasta era cauza deciziei sale. Ajunsese ca un posedat, să nu poată face altceva decât să scrie…

Iar al zecelea roman… Era o apologie a sinuciderii, care avea ca fundal viaţa unui pacient internat dintr-o greşeală intenţionată într-un spital de psihiatrie. Pacientul fusese implicat în nişte transferuri bancare dubioase, şi pedepsirea sa fusese aleasă premeditat tocmai ca să fie mai crâncenă decât o moarte obişnuită. Era o moarte lentă, lentă, lentă… În care trupul se încăpăţânează să reziste, iar sufletul moare pe zi ce trece.

Era o apologie scrisă cu multă măiestrie, fiind construită pe o luptă între viaţă şi moarte, în care, până la sfârşitul cărţii, nu ştiai cine va învinge. Cartea se citea cu sufletul la gură, cititorul regăsindu‑se atât în rândurile deprimante, cât şi în cele care erau pline de seva vieţii. Pur şi simplu Ilia se autodepăşise. Cânta la sufletele cititorilor cum voia, se juca cu ele. Pasaje întregi din carte ar fi putut apărea, fără nicio modificare, în revistele motivaţionale sau chiar în unele publicaţii religioase.

Dar, … şi motivul pentru care Michael nu ştia dacă e bine sau nu să tipărească această carte, era că atâta traducătoarea, cât şi cei doi redactori încercaseră să se sinucidă după ce citiseră cartea. Traducătoarea, chiar în ziua în care terminase traducerea, primul redactor la câteva zile după ce o citise, iar al doilea după ce terminase de revăzut textul. Chiar dacă tentativele fuseseră eşuate, şi chiar dacă păreau să se refacă sufleteşte, arma „crimei” era evidentă.

Michael ştia, în mare, subiectul romanului, din discuţiile pe care le avusese şi cu traducătoarea şi cu redactorii. Dar îi era frică să citească el însuşi textul…

Zile întregi, Michael se frământase, neavând curajul de a‑l suna pe Ilia, ca  să îi spună că nu vrea să îi publice această carte. Îi era teamă că atunci colaborarea lor s‑ar fi terminat brusc, şi Ilia şi‑ar fi găsit repede un alt editor, care să nu fi avut acelaşi gen de scrupule.

 

II. martie 2010

Până la urmă, Michael a luat decizia de a citi cartea, dar într‑un ritm foarte foarte lent, nu mai mult de zece pagini pe zi. Era genială, era tot ce putea da Ilia mai bun. Se aştepta ca el să ajungă aici, încă de dinainte de a citi primele pagini scrise de el. Încă de când îl auzise vorbind despre ce scrisese.

Intuise atunci că Ilia va fi pentru el o comoară. Şi aşa a fost. Numai că nu era conştient că drumul pe care mergea Ilia avea un capăt. Şi acesta era, în mod firesc, în mod logic, apologia sinuciderii.

Doza de deprimare creştea, de la un volum la altul. Stilul era mai bun, de la un volum la altul. Şi atunci a apărut al zecelea roman, roman care încă nu avea titlu, pentru că Ilia îl rugase pe Michael să găsească un titlu potrivit.

Dar Michael avusese intuiţia faptului că, tipărind această carte, de fapt va vinde arme mai eficace decât pistoalele sau mitralierele. Era un roman perfect, sau aproape perfect. Michael reuşise să reziste glasurilor de sirenă doar pentru că la ultimele capitole micşorase doza de lectură la trei pagini pe zi. Oricum, chiar şi aşa gândurile de sinucidere îl ţinuseră câteva zile în şah. Dar… până la urmă rezistase.

Ce putea face Michael? Să refuze să tipărească romanul? Aceasta nu era o soluţie. Era, pur şi simplu, disperat. Îi era teamă că fusese părtaş la geneza unui monstru, mai periculos decât un criminal în serie obişnuit. Poate că, dacă cei doi nu s-ar fi cunoscut, Ilia ar fi rămas doar cu afacerile sale, şi cu cele trei romane care nu ar fi fost poate traduse niciodată. Aşa, Michael era responsabil de fenomenul  Giorgadze. Se simţea ca sponsorul unui doctor care făcea experimente pe embrioni, experimente care acum riscau să afecteze întreaga umanitate.

 

III. mai 2010

Atunci, Michael a ales o soluţie nebunească. A ales să îi arate lui Ilia că valorile în care crezuseră amândoi până atunci erau îndoielnice. A ales să rişte situaţia lui de editor, condiţia materială, totul… pentru a se lupta cu monstrul care îi fusese prieten.

Michael a ales pentru roman nu doar un titlu, Febra sinuciderii, a ales şi un alt sfârşit. I‑a spus lui Ilia că vrea să ţină titlul secret până în ziua apariţiei cărţii. Având încredere în editor, Ilia a fost de acord. Nu i‑a prea convenit însă faptul că, din raţiuni editoriale, Michael îl anunţase că al zecelea roman va fi tipărit ceva mai târziu decât discutaseră iniţial.

Şi asta pentru că Michael îşi asumase riscul de a modifica textul. Mai precis, îmblânzise unele pasaje din carte, iar sfârşitul îl schimbase în întregime. Da, păstrase aproape neschimbată lupta dintre viaţă şi moarte, dar… scrisese un cu totul alt final. Un final în care viaţa biruia, un final care părea scris de acelaşi autor care ţinuse viaţa de mână capitole întregi din carte.

Singurul lucru care era, într‑o anumită măsură, nepotrivit era titlul cărţii. De fapt, titlul era în armonie cu titlurile precedente… Era un titlu care stârnea curiozitatea fanilor. Un titlu care îi făcea să adulmece un sfârşit pe măsura aşteptărilor. Un titlu, care, în cele din urmă, ar fi trebuit să le mărească şocul provocat de finalul cărţii.

 

IV. iunie 2010

Michael era din ce în ce mai stresat. În ziua următoare cartea avea să iasă din tipar. Comenzile de pe net depăşiseră trei sferturi din tiraj. La aşa ceva nu se aşteptase… Îi era groază de procesul pe care se aştepta să îl aibă cu Ilia. Până să bage cartea în tipar, se gândise că va da vina pe traducătoare. Oricum, ea murise, nu mai avea ce să i se întâmple. Dar, apoi, şi‑a dat seama că pentru Ilia era foarte uşor să îşi dea seama cine îi schimbase cartea. Pentru faptul că cele două picături de apă, Michael şi Ilia, gândeau aproape la fel. Iar pe Michael îl schimbase doar moartea. Moartea celor trei colaboratori ai săi, care îi fuseseră şi prieteni apropiaţi. Moartea, zeiţa care îl învăţase o lecţie pe care nimeni altcineva nu putuse să îl înveţe. Visul lui de a ajunge între primii trei editori londonezi se evaporase instantaneu, când înţelesese că era un preţ de sânge. Era un preţ prea mare, pe care nu se gândise niciodată că ar trebui să îl plătească. Chiar dacă, până atunci, compromisurile se relaxau în sufletul lui, ideea de a gira un astfel de experiment literar i se părea apocaliptică.

Dar, un telefon îi dădu lui Michael o veste de care într-un fel se temea, o veste pe care nu ar fi vrut să o primească – şi asta pentru că avusese în inimă speranţa că, poate, totuşi fratele său Ilia îl va înţelege, că va avea tăria să îi înţeleagă demersul editorial. Chiar înaintea lansării cărţii, aflat într‑o mică vacanţă pe o insulă în Grecia, Thassos, plecase cu o bărcuţă, singur, în largul mării. Dintr‑o dată, s‑a pornit furtuna. Valurile mari au răsturnat barca… Iar Ilia nu fusese găsit. Vrând să-i anunţe rudele, secretara hotelului la care locuise sunase pe ultimul număr din telefonul pe care Ilia îl uitase în cameră, sau poate că îl lăsase intenţionat acolo.

Michael era sigur că Ilia căutase furtuna, că se dusese spre ea ca un magnet. Da, un om care scrisese o astfel de apologie a sinuciderii, o apologie care se dovedise deja atât de eficace, nu avea cum să supravieţuiască propriilor idei, propriei otrăvi.

 

V. iulie 2010

La lansări, Ilia se pierdea în mulţime, nu lua niciodată cuvântul, fiind fidel deciziei sale. Dar venea, la lansarea fiecărei cărţi nou apărute, doar pentru a‑şi vedea admiratorii, a‑i studia, a‑i diseca, a‑i înţelege mai bine. De asta, cititorii nu s-au mirat că nu îl văd la lansarea ultimului roman, deşi erau siguri că se află, incognito, printre ei.

Lansarea cărţii a fost un succes. O mică parte dintre cititori fuseseră dezamăgiţi de faptul că autorul lor preferat se metamorfozase, dar majoritatea se lăsaseră seduşi de carte. Simţeau că autorul lor făcuse un pas înainte, şi îi luase de mână şi pe ei. Îi obliga să fie sinceri cu ei înşişi. În loc să îi arunce într‑o stare de disperare, de care credeau că au atâta nevoie, autorul schimbase totul. Era ca şi cum o fotografie alb‑negru, studiată cu atenţie, se transforma în faţa lor într‑o fotografie color.

Cartea era ca un număr de gimnastică la un concurs. Inima li se strângea de emoţie la anumite pasaje, dar numărul era executat cu maximă precizie. Cartea era şocantă, te ajuta să înţelegi că, de fapt, toată lupta dintre viaţă şi moarte este, de fapt, o luptă între puterea vieţii şi puterea morţii. Sau, mai bine zis, între Dumnezeu, care a creat viaţa, şi diavol, cel care i se opune. Iar Ilia, după atâtea cărţi în care luase, deschis, partea diavolului, schimbase, cât se poate de clar, baricada.

Dacă ar fi putut, unii cititori l‑ar fi luat la bătaie, chiar la lansare. Nu doar pentru că îi dezamăgise, ci pentru că după ce îi iniţiase în tainele depresiei, după ce îi făcuse dependenţi de scrisul său, el se convertise. Era clar, făcuse el însuşi o supradoză de depresie, şi apoi căzuse în extrema opusă.

 

VI. august 2012

În doi ani de zile, Michael ajunsese unul dintre cei mai bine vânduţi scriitori contemporani. Chiar dacă semna Ilia Giorgadze, şi chiar dacă trimitea drepturile de autor în contul părinţilor lui Ilia. Aceştia, şocaţi de moartea fiului lor, nu voiau să mai ştie nimic despre succesul de care cărţile lui aveau parte în alte ţări. Se mirau doar cât de multe cărţi scrisese fiul lor, fără să le spună nimic despre ele. Se mulţumeau să primească banii care editorul considera că li s‑ar fi cuvenit, şi atât…

 

VII. septembrie 2012

„Frate drag,

De doi ani de zile mă întrebam ce faci. Voiam să iau legătura cu tine, dar mă temeam. Îmi era groază, nu frică. Pentru că voiam să rup orice legătură cu trecutul meu. O să îţi spun mai multe, poate, altă dată, nu ştiu când.

Acum am vrut doar să îţi mulţumesc pentru Febra sinuciderii. Din pricina ei nu aveam curajul de a reveni în lume. Îmi era, pur şi simplu, groază să ştiu ce efecte a avut asupra cititorilor… Nu aveam puterea de a mă întoarce în lume, nu aveam curajul de a mă lupta cu propriile mele cărţi, deşi aş fi vrut să o fac.

Dar zilele trecute un tânăr a venit la noi la schit, şi avea cartea la el. Cartea căreia tu i‑ai dat nu doar titlu, ci şi un sens. Cartea care îl convinsese să intre în mănăstire. Nu îmi dau seama dacă e primul, sau singurul, sau dacă sunt mulţi asupra cărora cartea noastră a avut acest efect. De fapt, nu e cartea noastră, ştii bine. E cartea ta, doar a ta. A ta şi numai a ta.

Nu poţi lua o sticlă cu otravă şi să o transformi într‑un pahar de sirop. Dar, totuşi, tu ai făcut asta. Evident, fără să vreau, vrând să mă joc cu cititorii, am dat apă la moară ambelor tabere, fără să mă gândesc că exact prin asta semnam testamentul acestei cărţi – exact acesta a fost călcâiul lui Ahile.

M‑ai învins, şi pentru asta îţi mulţumesc. M‑ai învins mai ales prin celelalte cărţi pe care tu le‑ai scris în numele meu, în timp ce eu stăteam aici şi mă rugam pentru tine.

Vreau doar să ştii că sunt în viaţă nu pentru că nu mi‑a reuşit tentativa de sinucidere, aşa cum poate te‑ai gândit când ai primit această scrisoare. Ci pentru că, pur şi simplu, eu m‑am răsturnat cu barca din pricina furtunii. Dar am fost găsit de un pescar, de un călugăr pescar, care e tot din Tbilisi.

Îţi dai seama? Să fii la sute de kilometri de ţara ta, în mijlocul valurilor, şi să fii găsit de un om de acelaşi neam cu tine… M‑a luat, m‑a dus la mănăstirea georgiană, care se şi numeşte Iviron, şi m‑a ţinut acolo câteva zile, până ce m‑am pus pe picioare.

Dar faptul că am fost în faţa morţii mi‑a schimbat viaţa. Pentru că exact când, cu disperare, m‑am rugat: „Doamne, dacă exişti, ajută‑mă…”, exact atunci am văzut, ca prin vis, cum barca acestui călugăr pescar se apropia de mine. Şi, după ce el m‑a tras în barcă, mi‑am pierdut cunoştinţa.

Câteva zile petrecute în mănăstire mi‑au fost de ajuns ca să iau decizia de a nu mă întoarce la viaţa de dinainte. Stareţul a acceptat să mă trimită la un schit, la care puteam să trăiesc fără teama că vreun pelerin georgian sau englez, sau de cine ştie unde, m‑ar putea recunoaşte.

Stau de doi ani la acest schit, rugându‑L pe Dumnezeu să mă ierte şi să îmi dea puterea să scriu mai departe, dar să scriu altfel de cărţi. Şi vreau să scriu din nou, dar alt fel de cărţi. Voi vedea dacă le voi putea semna cu numele meu real, sau dacă nu cumva e mai bine ca tu să te foloseşti în continuare de el.

Acum, după ce am citit cartea noastră, mi‑a trecut frica că nu voi putea repara niciodată răul făcut prin ultimul meu roman. Da, dacă l‑ai fi tipărit aşa cum ţi l‑am dat, nu ştiu ce ar fi fost.

Nu îmi dau seama ce te‑a determinat să îl schimbi – a fost cel puţin un act de inconştienţă, de nebunie curată… Sau a fost mâna lui Dumnezeu, care a lucrat prin tine.

Fratele meu, sunt multe lucruri pe care aş vrea să ţi le spun, dar aş prefera să ţi le spun faţă către faţă. Aşa că vino în Grecia, vino la Mănăstirea Iviron, şi întreabă‑l pe părintele stareţ cum poţi ajunge la mine.

Al tău prieten,

Monahul Mihail”

Posted in Manuscrise digitale | Leave a comment

LANSAREA CĂRŢII PALATUL POVEŞTILOR – (detalii pe www.palatulpovestilor.ro)

Posted in Palatul poveştilor pentru copiii mari şi mici | 1 Comment

City Mall, Beirut, Liban – Sfintele Paşti, 2011

Hristos a Înviat! Am primit de la un cunoscut din America un link de pe You Tube cu câţiva creştini arabi care cântă “Hristos a Înviat” într-un mall din Beirut. Cred că este o dovadă de mare curaj să cânţi aşa ceva într-un mediu musulman, e o formă de mărturisire a lui Hristos. Cred că bucuria celor care cântă se aseamănă cu cea a arabilor care strigă şi aplaudă aşteptând venirea sfintei lumini. Bucurie pe care unii nu o pot înţelege, dar care îi este bineplăcută lui Dumnezeu…

Posted in Diverse | 22 Comments

Vineri, 4 martie – avanpremiera piesei “Taina iubirii”

Posted in Stiri, Taina iubirii | 7 Comments