Anunț

Cu ajutorul lui Dumnezeu, începând de azi, am decis să intru în Biserica Ortodoxă din România, cunoscută ca Biserica de stil vechi (http://www.mitropoliaslatioara.ro/eclesiologia.php). Am considerat necesar să fac acest anunț după ce, cu ani în urmă, eram acuzat că sunt „stilist”, fără să fiu. Fac acest pas nu din cauza schimbării calendarului, ci din cauza ereziei ecumeniste, pentru care schimbarea calendarului – care s-a făcut pentru prăznuirea comună cu celelalte confesiuni, cum arată Enciclica patriarhiei ecumenice din anul 1920, iar nu din motive astronomice, cum vă spun cei de stil nou – a fost doar o etapă.

Danion Vasile

Duminica Floriilor, 2015

Posted in Stiri | Leave a comment

Examenul

Prietenia dintre Dana şi Ruxandra dura de mulţi ani. Parcă erau surori. Crescuseră împreună, jucându-se aproape în fiecare zi când nu era vreme urâtă în părculeţul care începea în faţa blocului Danei şi se termina lângă gardul de la vila Ruxandrei. Fuseseră colege de bancă şi în clasele primare, şi la gimnaziu. În liceu, deşi intraseră amândouă în prima clasă a celui mai bun liceu din oraş, Dana nu se simţea bine cu prietenele Ruxandrei, care erau tot fete cu bani, şi preferase să se mute singură, în spatele clasei.

Diferenţa dintre bogăţia din familia Ruxandrei şi sărăcia din familia Danei era mai greu de depăşit. Ruxandra ţinea la Dana, dar era stânjenită de hainele cu care aceasta venea la şcoală, era stânjenită de faptul că Dana nu era îmbrăcată la modă. Dana aparţinea unei alte lumi. Intrase într-o clasă cu copii ai căror părinţi plătiseră tone de meditaţii – şi rezultatele fuseseră pe măsura aşteptărilor. Doar patru băieţi şi o fată, Dana, intraseră aici datorită propriilor eforturi, pentru că nu avuseseră bani pentru meditaţii.

Pe parcursul celor patru ani de liceu celelalte fete îşi făcuseră un obicei în a o pune în inferioritate pe Dana, ori de câte ori aveau ocazia. Şi asta pentru că ea era mai frumoasă decât ele, era mai bine dezvoltată, atrăgea mult mai uşor privirile colegilor şi ale băieţilor de la alte clase. De asta, singurul mijloc de a se răzbuna pe calităţile ei era să o ironizeze sau să o ia peste picior ori de câte ori aveau ocazia.

Între băieţi nu exista această separare pe caste. Sau, dacă exista, era mai greu de observat. Băieţii erau împreună la baschet, la fotbal, la glume. Şi mai era ceva ce îi unea pe băieţi. Cei patru, care erau cei mai buni din clasă la învăţătură, erau foarte receptivi când la lucrările de control li se cerea ajutorul. De la ei se putea copia fără probleme la testele la materiile la care profesorii erau mai îngăduitori cu copiatul.

Dar Dana nu intrase în hora asta. Nu îi plăcea nici să copieze, nici să îi lase pe alţii să copieze de la ea. Acesta fusese de fapt şi motivul pentru care, chiar la începutul liceului, Ruxandra se supărase pe ea – luase o notă mică la o lucrare de control doar pentru că Dana se încăpăţânase să nu o lase să copieze de la ea. Nu la multe zile după această întâmplare, Dana se mutase singură, în ultima bancă de pe rândul din mijloc.

***

Cele două fete s-au întâlnit la examenul de la facultate. Dăduseră amândouă la filologie, la aceeaşi secţie. Erau doar zece locuri, şi anul acela fusese o concurenţă mult mai mare decât în anii precedenţi. Examenul fusese greu, chiar foarte greu. Dana spera să intre, pentru că se descurcase bine la toate subiectele.

Listele se afişaseră. Holul facultăţii era plin de tineri care scoteau strigăte de bucurie şi de tineri pe faţa cărora se citea dezamăgirea. Ruxandra era fericită. Intrase. Era ultima, dar intrase.

Se uitase să vadă a câta intrase Dana, dar, spre surprinderea ei, observă că era prima sub linie. Nu îi venea să creadă. Dana fusese dintotdeauna mai bună decât ea. Ce se întâmplase? Ce i se putuse întâmpla?

Răspunsul la această întrebare l-a primit abia seara, când tatăl ei organizase o petrecere în familie, la care chemase câteva rude să o sărbătorească pe proaspăta studentă. Mâncarea a fost bună, băutura din belşug… şi, tatăl Ruxandrei s-a îmbătat, deşi de obicei consuma băutura cu măsură. Roşu în obraji, el a spus musafirilor:

– Să ştiţi că eforturile pentru această victorie nu sunt doar ale fetei mele. Şi eu merit felicitările voastre. Dacă nu eram eu, mai bine zis dacă nu ştiam să vorbesc unde trebuie, să dau ce trebuie şi cât trebuie, nu am fi avut ce să sărbătorim astăzi. Dar, când am văzut cât de mare e concurenţa, mi-am dat seama că trebuie să acţionez la timp. Şi, iată rezultatele…

Ruxandra era la toaletă când tatăl ei făcuse această confesiune, dar, pentru că el vorbea tare, fata auzise tot. S-a frământat toată seara la auzul acestor cuvinte. Când musafirii au plecat, şi-a întrebat mama:

– Ce spunea tata? Ce şi unde a dat, ca eu să intru la facultate?

Mama se uita la ea, cu o privire vinovată:

– Treaba ta e să te bucuri că eşti studentă, nu să te bagi unde nu îţi fierbe oala. Bine măcar că ai învăţat cât ai învăţat, că, dacă nu ştiai nimic, nu te puteau ajuta nici toate pilele din lume.

Ora era târzie, Ruxandra sună la Dana. Îi răspunse mama acesteia, cu o voce tristă.

– Mă scuzaţi că vă deranjez la ora asta, Ruxandra sunt, am sunat să vorbesc cu Dana.

– A, bună seara. Dana nu e în oraş, a plecat la bunicii ei, la ţară. A fost dărâmată când a văzut rezultatele. Mi-a spus că tu ai intrat, felicitări. Dar ea…

– A făcut contestaţie?

– Ce contestaţie să facă? Nu i-a ars de nicio contestaţie. A auzit cum două fete se lăudau că au intrat doar pentru că părinţii lor au ştiut să se descurce… Nu a fost un examen cinstit. I s-a făcut silă de tot. A plecat la bunici pentru câteva zile.

– Dar, se mai poate întoarce? Mâine e ultima zi pentru contestaţii.

– Nu, nu vrea să facă nicio contestaţie. A spus că o să dea examen din nou, la anul, dar la altă secţie. Unde o să fie locuri mai multe, concurenţa mai mică. Şi unde poate o să se intre pe merit, nu pe pile. Până atunci o să se angajeze undeva…

Ruxandra rămăsese fără cuvinte. Se simţea vinovată.

– Să îi spuneţi vă rog să mă sune când se întoarce. Vă rog să mă iertaţi că v-am deranjat…

***

După două zile, coborând să cumpere pâine, mama Danei găsi un plic în cutia poştală. Era o scrisoare de la Ruxandra. Se gândi că poate ar fi bine să o citească mai întâi ea însăşi, ca nu cumva conţinutul să o întristeze şi mai tare pe fiica ei. Pentru că atât mama cât şi fiica se gândeau că şi Ruxandra intrase la facultate doar pilelor puse de părinţii ei.

„Buna mea prietenă,

Îţi scriu ca să îţi mulţumesc pentru toţi anii în care ai fost prietena mea. Pentru anii în care ai fost cea mai bună prietenă a mea, dar şi pentru anii în care ai stat mai departe, lăsându-mă cu ale mele. Mi-ai respectat alegerile, ciudăţeniile, dreptul de a face boacăne. Au trecut patru ani, în care am avut mai multe prietene. Dar niciuna ca tine. Să ştii că te admiram de la distanţă, te invidiam chiar uneori, văzând cum ştii să faci faţă diferitelor încercări ale vieţii. Mi-ai spus, şi nu o dată, că lumea bogaţilor şi lumea săracilor nu au nimic în comun. Ştii bine că tu nu eşti dintr-o familie săracă, doar dintr-una modestă, dar poate comparând ce am eu cu ce ai tu, parcă ar fi două vieţi total diferite.

Mi-ai spus că bogăţia mă va schimba, încetul cu încetul. Nu te-am crezut. Credeam că eu voi rămâne eu, chiar dacă lumea în care părinţii mei mă pregătesc să intru e o lume falsă, artificială, o lume a banului. Nu e aşa. Eu nu mai sunt aceeaşi. Tu ai rămas la fel, an de an. Deşi eu am totul, şi tu nu ai nimic. Sau, aproape nimic.

Să ştii că mi s-a făcut frică atunci când am văzut listele de examen. Mi-a fost frică de un blestem nerostit, mi-a fost frică de faptul că am acceptat să port pe mine pecetea compromisului. Ca şi cum un străin ar fi încercat să mă violeze, iar eu l-aş fi lăsat, fără să îmi dau seama ce se întâmplă. Nu, nu. Refuz această lume.

Am vrut să vorbesc cu tine la telefon, dar mama ta mi-a spus că nu ai telefon la bunici. Cred că mai degrabă nu voia să mă lase să mai vorbesc cu tine. Îi era poate teamă că te-aş putea răni. Eu voiam să te sun să te rog să mergem împreună la facultate, atunci când se dau rezultatele contestaţiilor. Aş fi vrut să mergem acolo împreună, să mă ţii de mână, aşa cum mă ţineai când eram mici. Şi să îmi promiţi că mă vei ţine de mână toată viaţa. Nu am mai avut prietenă ca tine, şi nici nu voi mai avea.”

Telefonul sună. Mama Danei ezită să răspundă. Credea că este tot Ruxandra. Telefonul suna în continuare, şi în cele din urmă femeia ridică receptorul.

– Alo, bună ziua, de la Facultatea de filologie vă deranjăm, cu Dana Ionescu se poate?

– Nu, nu e acasă, eu sunt mama ei. O să îşi ia dosarul când se întoarce în Bucureşti, peste câteva zile.

– Am sunat să vă anunţăm că, în urma contestaţiei…

– Ce contestaţie? Fata mea nu a făcut contestaţie.

– Nu, dar a făcut altcineva, Ruxandra Petrescu.

– Cum să facă Ruxandra contestaţie pentru Dana?

– Doamnă, nu m-aţi lăsat să termin de vorbit. Ruxandra Petrescu nu a fost mulţumită de nota pe care o obţinuse, a făcut contestaţie, numai că, în loc să i se mărească nota, aşa cum se aştepta, i s-a scăzut. Se făcuse o greşeală la notarea lucrării ei, mai bine pentru ea era să nu ceară nicio mărire. Dar, aşa, ordinea s-a schimbat, şi Ruxandra e mult sub linie. Dar fiica dumneavoastră a intrat în locul ei. Am sunat să vă anunţ acest lucru. Vă felicit şi vă doresc o zi bună.

Mama Danei puse mâna pe telefon şi sună la Ruxandra.

– Bună ziua. Mama Danei sunt. Am sunat să îi mulţumesc Ruxandrei. Nu ne aşteptam la aşa ceva…

– Bună ziua. Pentru ce mulţumiţi? Despre ce este vorba?, întrebă mama Ruxandrei.

– De contestaţie. Nu m-am gândit că totul se poate întoarce aşa. Dana o să fie foarte bucuroasă când o să afle. Daţi-mi-o, vă rog, pe Ruxandra, să îi mulţumesc eu acum.

Mama Ruxandrei părea nedumerită.

– Ruxandra a plecat de ieri la bunici. Vă pot da numărul ei de telefon de acolo. Dar, îmi mai spuneţi o dată despre ce contestaţie este vorba? Că nu am înţeles nimic, nu se auzea bine.

– Am să revin eu imediat, bate cineva la uşă, se scuză mama Danei, şi închise telefonul.

Luă din nou scrisoarea în mână, şi începu să o citească în continuare, cu lacrimi în ochi. Da, fata ei avea o prietenă pe măsura ei. O prietenă de nota 10. O notă pe care oamenii o iau foarte rar la examenele vieţii. O notă pe care Ruxandra o luase cu preţul pierderii unui loc la facultate. Unui loc pe care nu îl merita. Unui loc pe care avusese puterea să îl dăruiască proprietarului de drept. Aşa cum ar fi înapoiat un portmoneu găsit în sala de clasă…

 

 

 

Posted in Manuscrise digitale | 2 Comments

Răzbunare neterminată

I. Un flagrant neaşteptat

Sandu Dragomir se ridică din pat, cu fruntea plină de transpiraţie. Se uită la ceas – ceasul nici nu şi‑l scosese de la mână, de grăbit ce era, şi intră repede în baie să facă un duş. Abia atunci îşi dăduse ceasul jos. Era puţin stresat, era nervos. Fusese de curând numit într-o funcţie importantă în Ministerul de Interne şi se gândea că poate era timpul potrivit să îşi schimbe viaţa. Dorinţa de schimbare, chiar dacă era sinceră, pornise de la un motiv banal. Cu câteva zile în urmă participase la o dezbatere televizată, organizată de un post de televiziune cunoscut. Deşi intervenţiile sale fuseseră fugitive, totuşi primise o mulţime de telefoane şi sms‑uri cu felicitări. Contul său de FB primea noi şi noi prieteni. Asta însemna că devenise cunoscut, şi că, oricând, putea fi văzut pe micul ecran de persoane care ar fi putut profita de faptul că ştiu cu cine au de-a face.

Primul impuls fusese să caute un loc în care să îşi satisfacă poftele trupeşti fără să existe riscul ca identitatea sa să fie recunoscută. Dar, apoi, şi‑a dat seama că cel mai bine era să profite de această şansă pentru a‑şi schimba viaţa. Era sătul de frica de a fi prins cu mâţa în sacul vreunei femei uşoare. Nu i-ar fi prins bine dacă s-ar fi aflat la birou unde îşi petrecea el cele mai plăcute momente în timpul liber…

Ieşi din duş şi se şterse cu prosopul, privind‑o pe Anca, sau mai bine zis încercând să o privească, pentru că ochelarii se spărseseră când fata, din neatenţie, lovise masa cu glezna. „Sunt sau nu în stare să renunţe la ea?” – se gândea.

„Renunţ, orice ar fi, renunţ. Pe strada asta nu mai calc niciodată”, îşi spuse. Se îmbrăcă în grabă, dar, când dădu să iasă pe hol, dădu cu ochii de părintele Mihai, cu care fusese coleg în liceu. Părintele era în haine civile, mai gras decât îl ştia, şi între timp îşi pusese ochelari. Dar nu se schimbase foarte mult. Doar barba părea mai răzleaţă.

‑ Când vă întoarceţi, mai veniţi pe la noi, nu?, îl întrebă Doamna Sandra.

La această întrebare răspunseră şi el şi fata care îl servise. În timp ce le răspunsese: „Da, cum o da Dumnezeu…”, fata spusese, râzând cu poftă: „Vine, cum să nu… Chiar ar trebui să îi facem abonament, cu reducere.”

În acel moment sună telefonul fix, şi Doamna Sandra se întoarse să răspundă unui alt client. Ea vru să ridice receptorul, dar mai întâi spuse, abia şoptind: „E, normal, doar trebuie SĂ FACI CE ZICE POPA, NU CE FACE POPA…”

Lui Sandu Dragomir nu‑i veni să‑şi creadă urechilor. Stătea în prag, ca paralizat. Abia după ce părintele Mihai Ionescu ieşi din bordel îşi reveni cât de cât, Sandu plăti la repezeală şi ieşi din clădire, buimăcit, fără să o mai salute pe Doamna Sandra. Nu reuşise să îl prindă din urmă pe părintele Mihai. Deşi ar fi avut o mare satisfacţie să se ia de el. Încă din liceu făcea alergie la Mihai Cristescu. Şi asta pentru că fata pe care el o plăcea, cea mai frumoasă fată din clasă, îl preferase pe Mihai. Ce avea Mihai şi el nu avea? În liceu, Mihai avea faţa plină de coşuri, nu era deloc atrăgător. Cel puţin, aşa îl vedea Sandu. Ce găsise Oana la el? De găsit, găsise ceva, că au rămas prieteni şi, în timpul facultăţii, s-au şi căsătorit.

„Transmite-i te rog, Oanei, că dacă tu eşti atât de ocupat, aş putea avea eu grijă de ea… Măcar din când în când… Că, dacă în liceu tot făcea pe mironosiţa, că vrea să se mărite fecioară, acum poate nu mai are gărgăuni în cap”, vorbea de unul singur, după ce se suise în maşină.

Sandu nu se mai gândea acum să îşi schimbe viaţa. Se gândea doar cum să ajungă în pat cu Oana. Când ajunse acasă, deschise repede o sticlă de tărie, ca să sărbătorească. Era prima lui victorie împotriva lui Mihai. Sau mai precis sărbătorea apropierea primei victorii faţă de cel care, fără să îşi dea seama, îi provocase atâta suferinţă în timpul liceului. Nici Mihai, nici Oana nu bănuiseră ce sentimente avusese Sandu pentru ea…

 

II. Un somn agitat

 

Noaptea Sandu adormise repede, că era ameţit de băutură. Avea tot felul de coşmaruri, în care se tot lupta cu Mihai, şi acesta îl învingea de fiecare dată. Iar Oana se bucura de fiecare victorie a lui Mihai, rănindu-i sufletul încă şi încă o dată.

În liceu, Oana mergea la biserică, fapt care o făcuse să se simtă mai apropiată de Mihai, care voia să se facă preot, decât de Sandu, care nu mergea decât foarte rar. Unchiul lui Sandu era tot preot, şi Sandu era foarte apropiat de cei trei verişori ai săi. Pe măsură ce creşteau, copiii erau din ce în ce mai nemulţumiţi de comportamentul tatălui lor, care iubea băutura mult. La băutură nu era violent, dar din pricina băuturii în familia preotului era o stare de tensiune constantă. Şi, de asta, verişorii lui Sandu se săturaseră să mai meargă la biserică. După discuţii aprinse cu tatăl lor, acesta a preferat să îi lase în treaba lor. Duminica dimineaţa, Sandu prefera să îşi petreacă timpul alături de verişorii săi. Tatăl lui Sandu, fratele preotului, murise de câţiva ani. Iar mama lui Sandu nu era o femeie credincioasă.

Când Sandu şi Mihai aveau discuţii contradictorii legate de credinţă, Mihai încheia uneori spunând: „Lasă, că dacă o să ajung preot, o să mă rog mult pentru tine, să te aducă şi pe tine Dumnezeu la biserică…” Aceste cuvinte i se păreau lui Sandu un refren gratuit, care îl scotea şi mai tare din sărite.

„Ei, acum te scot eu pe tine din biserică, părinţele…”, îşi spuse Sandu în gând. Se trezi, deschise un sertar şi găsi o agendă veche, îndoită, care conţinea şi numerele de telefon ale colegilor din liceu. Da, îşi amintea bine, avea numărul lui Mihai, deşi nu îl folosise niciodată. „O mai fi bun? Sper că da…”

Sună, formând numerele extrem de lent, ca şi cum ar fi savurat o crimă.

„Alo…”

„Doamne-ajută”, auzi, blândă vocea părintelui.

„A, bună ziua… Adică, bună dimineaţa, iertare că te deranjez atât de devreme…”

„Nu deranjaţi. Dar, cine sunteţi?”

„Întrebare întrebătoare… Am găsit portmoneul cu actele tale aseară, pe strada…” şi Sandu spuse, rostind cuvintele cu apăsare, numele străzii pe care era bordelul Doamnei Sandra. „Şi, să vezi, măi, nu le-am găsit chiar pe stradă, ci într-o clădire, pe hol… La numărul 23, dacă ştii despre ce vorbesc…”

„La numărul 23?… Staţi puţin.”

Părintele dispăru pentru câteva clipe.

„Cred că faceţi o confuzie, portmoneul meu e la mine…”

„Nu, Mihai, nu fac nicio confuzie. Da, portmoneul tău e la tine, dar… te-am văzut aseară la doamna Sandra, şi m-am mirat.”

„La doamna Sandra?”

„Da, la doamna Sandra. M-am dus şi eu să fac ce face popa, nu doar ce zice popa…”

Mihai îl recunoscuse şi îi trântise telefonul. Apoi, vru să sune la doamna Sandra. Gândea cu voce tare: „M‑am săturat… M‑am săturat de tot circul ăsta, m‑am săturat de compromisuri, m‑am săturat de tot. Poate că a venit momentul să pun punct. Gata…”

Sună la doamna Sandra, dar închise telefonul, pentru nu era decis ce să îi spună. Orice om aflat în situaţia lui ar fi considerat că are parte de un ghinion, numai că părintele Mihai reuşea să vadă în acest aparent ghinion o şansă de a‑şi schimba viaţa. Puse mâna pe telefon, şi îşi sună duhovnicul. Nu mai trecuse pe la el de ani de zile. De când pierduse într-un accident de maşină cei doi copii ai săi. Şocul morţii lor îl lovise iremediabil. O vreme, încercase să îşi înece tristeţea în băutură. Dar avusese puterea să se lase de băutură după ce trecuse printr‑o comă alcoolică. De atunci, însă, descoperise bordelul Doamnei Sandra. Duhovnicul lui nu răspundea la telefon. „Poate că e mai bine aşa… Poate că, pur şi simplu, trebuie să o termin cu viaţa.” Se gândea care ar fi modul cel mai simplu de a scăpa de viaţă, fără ca nimeni să ştie că s‑a sinucis. Să creadă că a fost vorba de un accident, de o întâmplare nefericită. Nu voia ca prin sinuciderea lui să facă rău altora. Era conştient că orice sinucidere face valuri. Că are efecte negative asupra celor care i-au fost apropiaţi sau au fost chiar rude cu mortul. Oricât se strădui, nu îşi aduse aminte de niciun caz de sinucidere care să fi avut efecte pozitive. Şi nu mai ştia niciun caz de preot care se sinucisese. El voia să îşi facă rău doar lui, nu şi altora. Nu avea inima de piatră, ca să poată să lovească atât de tare în credincioşii care ţineau la el atât de mult. Nu, sinuciderea trebuia tăiată de pe listă. Nu era o soluţie.

Părintele intră într‑un magazin şi îşi cumpără o sticlă de tărie. Spera că băutura îl va scoate din starea de stres în care se afla. Parcă bordelul se răzbuna pe el. Parcă îşi cerea plata într-un mod magic. Da, simţea cum blestemul bordelului îl presează din toate părţile, de parcă s-ar fi înecat în el.

Se opri, pentru puţin, într‑un parc. Copii nu prea erau la ora aceea. Avea timp să bea, în tihnă, toată sticla. O deschise, plictisit, şi când începu să bea din ea îi sună telefonul.

‑ Doamne, ajută, părinte Mihai. Eram la o sfeştanie. M‑am bucurat să văd un semn de la tine. Că, de când ţi‑ai schimbat duhovnicul, nu ai mai dat niciun semn.

Mihai nu îşi schimbase duhovnicul. Pur şi simplu nu mai avea duhovnic. Îi era însă greu să recunoască asta la telefon.

‑ Părinte Vladimir, aş putea trece pe la dumneavoastră, să stăm puţin de vorbă?

‑ Da, cum să nu. Sunt la biserică. Te aştept aici?

‑ Da, iau un taxi şi vin.

Călătoria cu taxiul părea că nu se mai termină. La fiecare semafor maşina oprea, şi clipele se lungeau, ameţitor. Îi venea să coboare din taxi, fără să plătească, şi să o ia la fugă. Nu, nu voia să ajungă la duhovnic. Îi era prea ruşine. Când taxiul a parcat, în faţa bisericii, se hotărâse să îşi schimbe destinaţia. Stătea şi se gândea unde era cel mai bine pentru el să meargă. Nu îşi dădea seama că, în faţa bisericii, pe trepte, îl aştepta părintele Vladimir. Acesta deschise uşa maşinii:

‑ De ce nu ieşi? Nu‑ţi găseşti banii? Pot plăti eu…

‑ Nu, că pleacă în altă parte, răspunse grăbit taximetristul, de teama de a nu pierde restul cursei.

‑ Nu, rămân aici, spuse părintele Mihai, lăsându‑i şoferului un bacşiş la fel de mare ca şi preţul cursei.

‑ Părinte Vladimir, aş vrea să vorbesc cu dumneavoastră. Dar, nu ştiu dacă am puterea să mă spovedesc. Vreau doar să vorbim, să vă spun prin ce trec

‑ Când te‑ai spovedit ultima oară? – îl întrebă duhovnicul, cu blândeţe.

‑ Nici eu nu mai ştiu, dar ştiu că ultima oară tot la dumneavoastră m‑am spovedit.

‑ Şi de atunci?

‑ O să vedeţi ce am făcut de atunci.

Intrară în casa parohială. Părintele Mihai ţinea sticla de băutură în mână. Uitase să o arunce înainte de a se sui  în taxi.

Soţia părintelui Vladimir puse masa, după care se retrase în bucătărie. Părintele Mihai deschise discuţia, fără să facă vreo referire la problemele sale. Începu să vorbească despre noile alegeri de ierarhi care se apropiau. Cu cât vorbea mai mult, cu atât duhovnicul îl privea cu mai multă atenţie. Şi, deodată, îl întrerupse, prinzându‑l de mână:

‑ Nu cred că de asta ai venit la mine, nu cred că asta era urgenţa ta. Care e buba?

‑ Da, nu de asta am venit. Buba mea… şi începu să plângă. Nu îi venea să creadă ce avea de spovedit. Parcă nu păcătuise el, parcă păcătuise altcineva în locul lui. Nu, nu, nu. Nu i se putea întâmpla aşa ceva. Şi, totuşi, povara păcatelor îl apăsa, şi îi era din ce în ce mai greu să respire.

‑ Cred totuşi că ar fi bine să lăsăm mâncarea aici, şi să intrăm în biserică. Nu vrei totuşi să te spovedeşti?

Părintele Mihai nu de asta venise. Venise să găsească o ieşire din impasul în care se afla. Dar cea mai bună soluţie tot spovedania i‑o putea aduce.

Intrară în biserică… După spovedanie, părintele Mihail a ieşit cu ochii în lacrimi, şi s‑a dus la protopopiat. I‑a spus părintelui protopop că are probleme grave de sănătate, şi că pentru câteva săptămâni trebuie să se retragă la ţară, la părinţii săi, la aer curat. Protopopul, care îi fusese coleg de liceu, a fost binevoitor şi l-a înţeles. Era surprins de faţa încă umedă de lacrimi a colegului său. Era sigur că problemele de sănătate pe care le avea acesta era foarte grele.

Părintele Mihail trecu pe acasă, luă câteva bagaje şi se sui în tren. Ştia la ce staţie trebuie să coboare, ştia ce maşină trebuia să ia până în apropierea schitului la care îl trimisese părintele său. Tot drumul până la schit se gândea la căderile sale: cum putea să repare greşeala pe care o făcuse? Cum putea să o ajute pe Oana să îl înţeleagă şi să îl ierte? Coborâse din tren, mâncase ceva repede şi imediat venise şi autocarul. Nu ştia ce să facă, dacă avea rost să mai sune acasă şi să îi explice Oanei prin ce trecea. S‑a frământat, s‑a tot frământat, până ce a coborât din autocar şi a început să urce drumul spre schit. S‑a oprit abia când în depărtare se vedea, luminoasă, biserica schitului. S‑a pus în genunchi, a făcut o rugăciune. Când s-a ridicat, auzi cum îi sună telefonul.

– Salut, Mihai, eu sunt… Tot eu…

– Tu eşti, Sandule? – întrebă timid, cu o voce stinsă.

– Da, eu sunt. E prea târziu să te mai înving. La câte rele am făcut eu în viaţă, poate că dacă nu mă răzbun pe tine o să îmi ierte şi mie Dumnezeul tău din păcate. Nu îi spun nimic Oanei, uit totul. Nu ştiu ce m-a apucat, dar, gata, sunt gata să uit totul… Ştii, de fapt eu nu mă luptam doar cu tine, Mihai, mă luptam şi cu Dumnezeul tău. Dar îmi dau seama că nu rezolv nimic tot luptându-mă cu el. Ani de zile am tot stat departe de biserică şi vânând păcatele preoţilor. Dar, asta nu mi-a făcut cu nimic viaţa mai frumoasă. Ci dimpotrivă.

– Sandule, Sandule, e mare lucru că ai înţeles asta… Cu Dumnezeu te poţi lupta toată viaţa, dar nu vei câştiga nimic…

 

IV. Un parastas obişnuit

„Nu vei câştiga nimic… Nimic… Nimic…”

Sandu se trezi. Se culcase îmbrăcat, peste plapumă. Zgomotul maşinii de gunoi îl trezea în fiecare zi de miercuri dimineaţa. Buimac, deschise sertarul şi scoase agenda. Da, aşa cum visase, avea numărul lui Mihai. Fără să se spele, formă numărul de telefon, la care îi răspunse o femeie. Nu părea a fi Oana, era vocea unei alte femei, poate a mamei lui Mihai sau a soacrei lui.

– Bună ziua, aş vrea să vorbesc cu Mihai…

– Parastasul e la ora 11.00, la Biserica Sfânta Vineri…

– Nu, nu m-aţi înţeles, vreau cu Mihai, cu părintele Mihai Ionescu.

– Domnule, nu ştiţi? Părintele a murit acum patruzeci de zile. Azi o să se facă parastasul.

Sandu avea impresia că visează. Dar acum era treaz. Era foarte treaz. Îşi dădu câteva palme, dar fără niciun rezultat. Se spălă, se îmbrăcă şi se sui în maşină. Voia să vadă cu ochii lui că Mihai e mort. Că e mort, că nu avea cum să îl fi văzut la Doamna Sandra.

Ştia unde e biserica, deşi nu intrase în ea niciodată. La avizierul bisericii, era un anunţ legat de parastasul părintelui Mihai, care murise de cancer cu patruzeci de zile în urmă. Fusese înmormântat în cimitirul din spatele bisericii pe care o ridicase. Anunţul de la avizier era scos pe imprimantă alb negru, dar, chiar şi aşa, în ea părintele Mihail arăta cu totul altfel decât îl ştia. Din cauza cancerului slăbise mult.

Cu siguranţă, cel pe care îl văzuse la Doamna Sandra nu era părintele… Moartea colegului său îl răvăşi pe Mihai. Acum, nu îl mai privea ca pe un rival, ca pe un duşman. Îi murise un coleg. Încet, încet, la biserică începeau să se adune oamenii. Printre ei, şi câţiva dintre foştii colegi ai lui Mihai. Nu avea puterea să dea ochii cu Oana. Plecă pe străzi, buimăcit.

În urechi îi răsunau cuvintele pe care i le spusese Mihai în vis, că nu câştigă nimic dacă se tot luptă cu Dumnezeu. Ce vis straniu… Din momentul în care visase că îl sunase pe Mihai prima dată, restul visului fusese ca un film, aproape real, în care auzea până şi gândurile lui Mihai…

Dar, totuşi, cine era părintele care fusese la Doamna Sandra în seara precedentă? Avea barbă, era voinic… O fi fost fratele lui Mihai? Nu ştia să aibă vreun frate.

Sandu a format numărul de telefon al Doamnei Sandra.

‑ Ia uită cine sună iar… Să nu îmi spuneţi că veniţi şi azi…

– Nu, nu vin. Voiam doar să vă întreb, ieri, când plecam de la dumneavoastră, am avut impresia că văd un fost coleg de liceu…

– Ştiţi doar că trebuie să păstrăm confidenţialitatea clienţilor noştri.

– Ştiu, ştiu, dar puteţi să îi transmiteţi, când mai vine, să mă sune?

– Prea curând nu am cum. Clientul respectiv este şofer de tir, se întoarce abia peste o lună…

– Atunci de ce i-aţi spus: „Să faci ce zice popa, nu ce face popa?”

– Cred că nu aţi fost atent la discuţie. L-am întrebat dacă o să mai vină pe la noi, iar el a spus afirmativ. Şi, când domnişoara Popa a spus că trebuie să îi facem abonament…”

‑ Domnişoara Popa? ‑ întrebă Sandu, şocat.

‑ Bianca noastră, domnişoara Popa, nu zicea ea să îi facem abonament? Eu am spus, că noi, aici, aşa spunem în glumă, când are ea vreo idee bună: „Să faci ce zice Popa, nu ce face Popa…” Că ştiţi vorba din popor…

***

Sandu se întoarse la cimitir. Privea la fotografia de pe cruce. Îşi aduse aminte de faptul că amândoi erau născuţi în acelaşi an, în aceeaşi zi. Îşi aduse aminte şi de ameninţarea lui Mihai din liceu: „Lasă, că dacă o să ajung preot, o să mă rog mult pentru tine, să te aducă şi pe tine Dumnezeu la biserică…” Iată că, mort, Mihai îl învinsese. Sandu se săturase să mai judece preoţi, să găsească noduri în papură, să judece căderile şi păcatele creştinilor iubitori de compromisuri. Şi nu doar pe ale creştinilor, până atunci judeca pe cine apuca, cu o satisfacţie lăuntrică greu de înţeles. De parcă s-ar fi hrănit cu judecată, aşa cum beţivii consumă alcool sau drogaţii cine ştie ce substanţe aducătoare de fericire imediată. Dar, în faţa crucii fostului său coleg, simţea, în toate cutele fiinţei sale, că viaţa este, de fapt, un drum spre moarte. Un drum pe care colegul lui se pregătise toată viaţa să îl facă. Un drum pentru care el însuşi era atât de nepregătit…

Posted in Manuscrise digitale | Leave a comment

“Febra sinuciderii”

I. februarie 2010

Michael nu ştia ce să facă. Cartea avea lansarea programată în mai puţin de trei luni, iar el nu se decisese dacă să o tipărească sau nu. Drepturile de autor le plătise în avans, ca şi la volumul precedent, pentru un tiraj de 100.000 de exemplare. Ştia că volumul se va vinde foarte bine, pentru că Ilia Giorgadze avea din ce în ce mai mulţi fani. Da, Ilia fusese consecvent. De la prima carte, până la aceasta, doza de deprimare creştea, transformându‑i pe cititori în nişte drogaţi care îşi făcuseră din lectura cărţilor sale singura raţiune a existenţei.

În Georgia, Ilia nu fusese bine primit. Criticii literari nici măcar nu îl băgau în seamă. Primele sale trei romane fuseseră tipărite doar datorită faptului că rămăsese cu o sumă importantă de bani în urma divorţului de prima sa soţie, fiica fostului prim‑ministru. Şi tot banii îl ajutaseră să ajungă un om de afaceri care se simţea la fel de acasă la Londra sau Paris. Într‑o zi, a fost rugat să sponsorizeze Zilele culturii georgiene la Londra. A acceptat, după ce s‑a gândit să pună condiţia de a fi lăsat să îşi prezinte şi cărţile sale. Condiţia era acceptabilă, câtă vreme banii nu aveau pe ei citate, versuri, nu aveau o culoare literară. Dar, ce folos, câtă vreme romanele lui erau în georgiană, şi nu le‑ar fi putut înţelege nimeni? Şi oricum era prea târziu pentru a comanda traducerea şi tipărirea unuia dintre ele. Atunci luat hotărârea de a nu vorbi niciodată în public despre cărţile sale.

A donat banii pur şi simplu. La masa festivă de la încheierea evenimentului, l‑a cunoscut pe Michael, un celebru editor londonez. Era greu să nu îl cunoască. Era imposibil să nu îl cunoască. Pentru că, auzindu‑l cum vorbeşte în deschiderea festinului, s‑a simţit de parcă şi‑ar fi regăsit sufletul… Nu sufletul pereche, nu jumătatea… Nu, se uita la Michael şi se vedea pe sine, într‑o altfel de oglindă, ca şi cum s‑ar fi reîncarnat în Anglia, ar fi avut o altă faţă, o altă conformaţie fizică, o altă culoare a ochilor, dar… aceiaşi ochi. Aceeaşi expresie a ochilor, nu aceeaşi formă. O altă gură, dar acelaşi zâmbet trist, rece, iernatic.

Parcă Michael era fratele lui geamăn, de care părinţii nu îi spuseseră nimic. Şocul întâlnirii a fost reciproc, atunci când, intrând în vorbă cu Michael, acesta a simţit în Ilia o proiecţie a propriei sale persoane.

Era ca regăsirea unei iubiri după care ai suspinat întreaga ta viaţă. Numai că Ilia nu suspinase după nimeni, şi nici Michael. Pur şi simplu se întâlniseră. Nu era vorba de o poveste a doi homosexuali, aşa cum circulau zvonurile, chiar dacă nici unul dintre ei nu avea copii, şi numai Ilia fusese căsătorit. Între ei era o relaţie specială, greu de înţeles de oricine altcineva…

Nu e de mirare că Michael fusese fascinat de subiectele romanelor lui Ilia. Nu e de mirare că primele trei romane au fost traduse în mai puţin de un an în engleză. De mirare a fost pentru Ilia – nu şi pentru Michael – succesul imediat al cărţilor sale.

Următoarele şase romane au fost scrise la un interval din ce în ce mai scurt unul după celălalt. Practic, dacă între al patrulea şi al cincilea pauza a fost de câteva luni, între al şaptelea şi al optulea de câteva săptămâni, între al optulea şi al nouălea de doar câteva zile.

Iar după al nouălea, Ilia a ieşit din lumea afacerilor, a lăsat totul pe umerii unui colaborator de încredere şi a luat decizia de a se dedica în întregime scrisului. Câştiga bani buni din cărţi, dar nu aceasta era cauza deciziei sale. Ajunsese ca un posedat, să nu poată face altceva decât să scrie…

Iar al zecelea roman… Era o apologie a sinuciderii, care avea ca fundal viaţa unui pacient internat dintr-o greşeală intenţionată într-un spital de psihiatrie. Pacientul fusese implicat în nişte transferuri bancare dubioase, şi pedepsirea sa fusese aleasă premeditat tocmai ca să fie mai crâncenă decât o moarte obişnuită. Era o moarte lentă, lentă, lentă… În care trupul se încăpăţânează să reziste, iar sufletul moare pe zi ce trece.

Era o apologie scrisă cu multă măiestrie, fiind construită pe o luptă între viaţă şi moarte, în care, până la sfârşitul cărţii, nu ştiai cine va învinge. Cartea se citea cu sufletul la gură, cititorul regăsindu‑se atât în rândurile deprimante, cât şi în cele care erau pline de seva vieţii. Pur şi simplu Ilia se autodepăşise. Cânta la sufletele cititorilor cum voia, se juca cu ele. Pasaje întregi din carte ar fi putut apărea, fără nicio modificare, în revistele motivaţionale sau chiar în unele publicaţii religioase.

Dar, … şi motivul pentru care Michael nu ştia dacă e bine sau nu să tipărească această carte, era că atâta traducătoarea, cât şi cei doi redactori încercaseră să se sinucidă după ce citiseră cartea. Traducătoarea, chiar în ziua în care terminase traducerea, primul redactor la câteva zile după ce o citise, iar al doilea după ce terminase de revăzut textul. Chiar dacă tentativele fuseseră eşuate, şi chiar dacă păreau să se refacă sufleteşte, arma „crimei” era evidentă.

Michael ştia, în mare, subiectul romanului, din discuţiile pe care le avusese şi cu traducătoarea şi cu redactorii. Dar îi era frică să citească el însuşi textul…

Zile întregi, Michael se frământase, neavând curajul de a‑l suna pe Ilia, ca  să îi spună că nu vrea să îi publice această carte. Îi era teamă că atunci colaborarea lor s‑ar fi terminat brusc, şi Ilia şi‑ar fi găsit repede un alt editor, care să nu fi avut acelaşi gen de scrupule.

 

II. martie 2010

Până la urmă, Michael a luat decizia de a citi cartea, dar într‑un ritm foarte foarte lent, nu mai mult de zece pagini pe zi. Era genială, era tot ce putea da Ilia mai bun. Se aştepta ca el să ajungă aici, încă de dinainte de a citi primele pagini scrise de el. Încă de când îl auzise vorbind despre ce scrisese.

Intuise atunci că Ilia va fi pentru el o comoară. Şi aşa a fost. Numai că nu era conştient că drumul pe care mergea Ilia avea un capăt. Şi acesta era, în mod firesc, în mod logic, apologia sinuciderii.

Doza de deprimare creştea, de la un volum la altul. Stilul era mai bun, de la un volum la altul. Şi atunci a apărut al zecelea roman, roman care încă nu avea titlu, pentru că Ilia îl rugase pe Michael să găsească un titlu potrivit.

Dar Michael avusese intuiţia faptului că, tipărind această carte, de fapt va vinde arme mai eficace decât pistoalele sau mitralierele. Era un roman perfect, sau aproape perfect. Michael reuşise să reziste glasurilor de sirenă doar pentru că la ultimele capitole micşorase doza de lectură la trei pagini pe zi. Oricum, chiar şi aşa gândurile de sinucidere îl ţinuseră câteva zile în şah. Dar… până la urmă rezistase.

Ce putea face Michael? Să refuze să tipărească romanul? Aceasta nu era o soluţie. Era, pur şi simplu, disperat. Îi era teamă că fusese părtaş la geneza unui monstru, mai periculos decât un criminal în serie obişnuit. Poate că, dacă cei doi nu s-ar fi cunoscut, Ilia ar fi rămas doar cu afacerile sale, şi cu cele trei romane care nu ar fi fost poate traduse niciodată. Aşa, Michael era responsabil de fenomenul  Giorgadze. Se simţea ca sponsorul unui doctor care făcea experimente pe embrioni, experimente care acum riscau să afecteze întreaga umanitate.

 

III. mai 2010

Atunci, Michael a ales o soluţie nebunească. A ales să îi arate lui Ilia că valorile în care crezuseră amândoi până atunci erau îndoielnice. A ales să rişte situaţia lui de editor, condiţia materială, totul… pentru a se lupta cu monstrul care îi fusese prieten.

Michael a ales pentru roman nu doar un titlu, Febra sinuciderii, a ales şi un alt sfârşit. I‑a spus lui Ilia că vrea să ţină titlul secret până în ziua apariţiei cărţii. Având încredere în editor, Ilia a fost de acord. Nu i‑a prea convenit însă faptul că, din raţiuni editoriale, Michael îl anunţase că al zecelea roman va fi tipărit ceva mai târziu decât discutaseră iniţial.

Şi asta pentru că Michael îşi asumase riscul de a modifica textul. Mai precis, îmblânzise unele pasaje din carte, iar sfârşitul îl schimbase în întregime. Da, păstrase aproape neschimbată lupta dintre viaţă şi moarte, dar… scrisese un cu totul alt final. Un final în care viaţa biruia, un final care părea scris de acelaşi autor care ţinuse viaţa de mână capitole întregi din carte.

Singurul lucru care era, într‑o anumită măsură, nepotrivit era titlul cărţii. De fapt, titlul era în armonie cu titlurile precedente… Era un titlu care stârnea curiozitatea fanilor. Un titlu care îi făcea să adulmece un sfârşit pe măsura aşteptărilor. Un titlu, care, în cele din urmă, ar fi trebuit să le mărească şocul provocat de finalul cărţii.

 

IV. iunie 2010

Michael era din ce în ce mai stresat. În ziua următoare cartea avea să iasă din tipar. Comenzile de pe net depăşiseră trei sferturi din tiraj. La aşa ceva nu se aşteptase… Îi era groază de procesul pe care se aştepta să îl aibă cu Ilia. Până să bage cartea în tipar, se gândise că va da vina pe traducătoare. Oricum, ea murise, nu mai avea ce să i se întâmple. Dar, apoi, şi‑a dat seama că pentru Ilia era foarte uşor să îşi dea seama cine îi schimbase cartea. Pentru faptul că cele două picături de apă, Michael şi Ilia, gândeau aproape la fel. Iar pe Michael îl schimbase doar moartea. Moartea celor trei colaboratori ai săi, care îi fuseseră şi prieteni apropiaţi. Moartea, zeiţa care îl învăţase o lecţie pe care nimeni altcineva nu putuse să îl înveţe. Visul lui de a ajunge între primii trei editori londonezi se evaporase instantaneu, când înţelesese că era un preţ de sânge. Era un preţ prea mare, pe care nu se gândise niciodată că ar trebui să îl plătească. Chiar dacă, până atunci, compromisurile se relaxau în sufletul lui, ideea de a gira un astfel de experiment literar i se părea apocaliptică.

Dar, un telefon îi dădu lui Michael o veste de care într-un fel se temea, o veste pe care nu ar fi vrut să o primească – şi asta pentru că avusese în inimă speranţa că, poate, totuşi fratele său Ilia îl va înţelege, că va avea tăria să îi înţeleagă demersul editorial. Chiar înaintea lansării cărţii, aflat într‑o mică vacanţă pe o insulă în Grecia, Thassos, plecase cu o bărcuţă, singur, în largul mării. Dintr‑o dată, s‑a pornit furtuna. Valurile mari au răsturnat barca… Iar Ilia nu fusese găsit. Vrând să-i anunţe rudele, secretara hotelului la care locuise sunase pe ultimul număr din telefonul pe care Ilia îl uitase în cameră, sau poate că îl lăsase intenţionat acolo.

Michael era sigur că Ilia căutase furtuna, că se dusese spre ea ca un magnet. Da, un om care scrisese o astfel de apologie a sinuciderii, o apologie care se dovedise deja atât de eficace, nu avea cum să supravieţuiască propriilor idei, propriei otrăvi.

 

V. iulie 2010

La lansări, Ilia se pierdea în mulţime, nu lua niciodată cuvântul, fiind fidel deciziei sale. Dar venea, la lansarea fiecărei cărţi nou apărute, doar pentru a‑şi vedea admiratorii, a‑i studia, a‑i diseca, a‑i înţelege mai bine. De asta, cititorii nu s-au mirat că nu îl văd la lansarea ultimului roman, deşi erau siguri că se află, incognito, printre ei.

Lansarea cărţii a fost un succes. O mică parte dintre cititori fuseseră dezamăgiţi de faptul că autorul lor preferat se metamorfozase, dar majoritatea se lăsaseră seduşi de carte. Simţeau că autorul lor făcuse un pas înainte, şi îi luase de mână şi pe ei. Îi obliga să fie sinceri cu ei înşişi. În loc să îi arunce într‑o stare de disperare, de care credeau că au atâta nevoie, autorul schimbase totul. Era ca şi cum o fotografie alb‑negru, studiată cu atenţie, se transforma în faţa lor într‑o fotografie color.

Cartea era ca un număr de gimnastică la un concurs. Inima li se strângea de emoţie la anumite pasaje, dar numărul era executat cu maximă precizie. Cartea era şocantă, te ajuta să înţelegi că, de fapt, toată lupta dintre viaţă şi moarte este, de fapt, o luptă între puterea vieţii şi puterea morţii. Sau, mai bine zis, între Dumnezeu, care a creat viaţa, şi diavol, cel care i se opune. Iar Ilia, după atâtea cărţi în care luase, deschis, partea diavolului, schimbase, cât se poate de clar, baricada.

Dacă ar fi putut, unii cititori l‑ar fi luat la bătaie, chiar la lansare. Nu doar pentru că îi dezamăgise, ci pentru că după ce îi iniţiase în tainele depresiei, după ce îi făcuse dependenţi de scrisul său, el se convertise. Era clar, făcuse el însuşi o supradoză de depresie, şi apoi căzuse în extrema opusă.

 

VI. august 2012

În doi ani de zile, Michael ajunsese unul dintre cei mai bine vânduţi scriitori contemporani. Chiar dacă semna Ilia Giorgadze, şi chiar dacă trimitea drepturile de autor în contul părinţilor lui Ilia. Aceştia, şocaţi de moartea fiului lor, nu voiau să mai ştie nimic despre succesul de care cărţile lui aveau parte în alte ţări. Se mirau doar cât de multe cărţi scrisese fiul lor, fără să le spună nimic despre ele. Se mulţumeau să primească banii care editorul considera că li s‑ar fi cuvenit, şi atât…

 

VII. septembrie 2012

„Frate drag,

De doi ani de zile mă întrebam ce faci. Voiam să iau legătura cu tine, dar mă temeam. Îmi era groază, nu frică. Pentru că voiam să rup orice legătură cu trecutul meu. O să îţi spun mai multe, poate, altă dată, nu ştiu când.

Acum am vrut doar să îţi mulţumesc pentru Febra sinuciderii. Din pricina ei nu aveam curajul de a reveni în lume. Îmi era, pur şi simplu, groază să ştiu ce efecte a avut asupra cititorilor… Nu aveam puterea de a mă întoarce în lume, nu aveam curajul de a mă lupta cu propriile mele cărţi, deşi aş fi vrut să o fac.

Dar zilele trecute un tânăr a venit la noi la schit, şi avea cartea la el. Cartea căreia tu i‑ai dat nu doar titlu, ci şi un sens. Cartea care îl convinsese să intre în mănăstire. Nu îmi dau seama dacă e primul, sau singurul, sau dacă sunt mulţi asupra cărora cartea noastră a avut acest efect. De fapt, nu e cartea noastră, ştii bine. E cartea ta, doar a ta. A ta şi numai a ta.

Nu poţi lua o sticlă cu otravă şi să o transformi într‑un pahar de sirop. Dar, totuşi, tu ai făcut asta. Evident, fără să vreau, vrând să mă joc cu cititorii, am dat apă la moară ambelor tabere, fără să mă gândesc că exact prin asta semnam testamentul acestei cărţi – exact acesta a fost călcâiul lui Ahile.

M‑ai învins, şi pentru asta îţi mulţumesc. M‑ai învins mai ales prin celelalte cărţi pe care tu le‑ai scris în numele meu, în timp ce eu stăteam aici şi mă rugam pentru tine.

Vreau doar să ştii că sunt în viaţă nu pentru că nu mi‑a reuşit tentativa de sinucidere, aşa cum poate te‑ai gândit când ai primit această scrisoare. Ci pentru că, pur şi simplu, eu m‑am răsturnat cu barca din pricina furtunii. Dar am fost găsit de un pescar, de un călugăr pescar, care e tot din Tbilisi.

Îţi dai seama? Să fii la sute de kilometri de ţara ta, în mijlocul valurilor, şi să fii găsit de un om de acelaşi neam cu tine… M‑a luat, m‑a dus la mănăstirea georgiană, care se şi numeşte Iviron, şi m‑a ţinut acolo câteva zile, până ce m‑am pus pe picioare.

Dar faptul că am fost în faţa morţii mi‑a schimbat viaţa. Pentru că exact când, cu disperare, m‑am rugat: „Doamne, dacă exişti, ajută‑mă…”, exact atunci am văzut, ca prin vis, cum barca acestui călugăr pescar se apropia de mine. Şi, după ce el m‑a tras în barcă, mi‑am pierdut cunoştinţa.

Câteva zile petrecute în mănăstire mi‑au fost de ajuns ca să iau decizia de a nu mă întoarce la viaţa de dinainte. Stareţul a acceptat să mă trimită la un schit, la care puteam să trăiesc fără teama că vreun pelerin georgian sau englez, sau de cine ştie unde, m‑ar putea recunoaşte.

Stau de doi ani la acest schit, rugându‑L pe Dumnezeu să mă ierte şi să îmi dea puterea să scriu mai departe, dar să scriu altfel de cărţi. Şi vreau să scriu din nou, dar alt fel de cărţi. Voi vedea dacă le voi putea semna cu numele meu real, sau dacă nu cumva e mai bine ca tu să te foloseşti în continuare de el.

Acum, după ce am citit cartea noastră, mi‑a trecut frica că nu voi putea repara niciodată răul făcut prin ultimul meu roman. Da, dacă l‑ai fi tipărit aşa cum ţi l‑am dat, nu ştiu ce ar fi fost.

Nu îmi dau seama ce te‑a determinat să îl schimbi – a fost cel puţin un act de inconştienţă, de nebunie curată… Sau a fost mâna lui Dumnezeu, care a lucrat prin tine.

Fratele meu, sunt multe lucruri pe care aş vrea să ţi le spun, dar aş prefera să ţi le spun faţă către faţă. Aşa că vino în Grecia, vino la Mănăstirea Iviron, şi întreabă‑l pe părintele stareţ cum poţi ajunge la mine.

Al tău prieten,

Monahul Mihail”

Posted in Manuscrise digitale | Leave a comment

LANSAREA CĂRŢII PALATUL POVEŞTILOR – (detalii pe www.palatulpovestilor.ro)

Posted in Palatul poveştilor pentru copiii mari şi mici | 1 Comment

City Mall, Beirut, Liban – Sfintele Paşti, 2011

Hristos a Înviat! Am primit de la un cunoscut din America un link de pe You Tube cu câţiva creştini arabi care cântă “Hristos a Înviat” într-un mall din Beirut. Cred că este o dovadă de mare curaj să cânţi aşa ceva într-un mediu musulman, e o formă de mărturisire a lui Hristos. Cred că bucuria celor care cântă se aseamănă cu cea a arabilor care strigă şi aplaudă aşteptând venirea sfintei lumini. Bucurie pe care unii nu o pot înţelege, dar care îi este bineplăcută lui Dumnezeu…

Posted in Diverse | 22 Comments

Vineri, 4 martie – avanpremiera piesei “Taina iubirii”

Posted in Stiri, Taina iubirii | 7 Comments

Problema etnobotanicelor – un S.O.S. de la un consumator disperat

Înaintea începutului acestui post am luat hotărârea de a mă implica într-o campanie de luptă împotriva consumului de plante etnobotanice. Deocamdată, împreună cu câţiva colaboratori, pregătesc o astfel de campanie.

Nu înţelegeam de ce preoţii ortodocşi nu tratează acest subiect în predicile lor. Nu înţelegeam de ce pe site-uri sunt prezentate ca probleme doar ereziile, cipurile sau homosexualitatea. Îmi dădeam un singur răspuns, la care am ajuns după ani de zile de discuţii şi corespondenţă cu tinerii, după conferinţe ţinute de la un capăt la celălalt al ţării. Pe nimeni nu interesează problemele tinerilor. Sau, pe aproape nimeni.

Tinerii sunt împărţiţi în două categorii – în categoria tinerilor care merg duminică de duminică la biserică, fiind exemple pentru ceilalţi, şi tinerii pierduţi. Dar această împărţire e superficială.

Mi-a plăcut mult răspunsul unui părinte foarte cunoscut la o întrebare primită la o conferinţă organizată de A.S.C.O.R.

– Părinte, ce părere aveţi despre tinerii din ziua de azi?

– Eu nu pot spune că îi cunosc pe tinerii din ziua de azi, eu îi cunosc pe cei care vin la noi la mănăstire.

Răspunsul este obiectiv. Mulţi dintre vorbitorii ortodocşi îşi aleg teme şi vorbesc tinerilor despre lucruri care aceştia nu au nicio legătură  – sau aproape nicio legătură – cu problemele lor, cu frământările lor. Am constatat acest lucru şi după ce am tipărit mai multe cărţi şi articole legate de problemele tinerilor. Dau un singur exemplu. Înainte să tipăresc primul volum din trilogia Tinerii şi sexualitatea, un preot de mir, coleg de doctorat în Tesalonic, a ameninţat că va scrie un articol împotriva cărţii mele, imediat ce va vedea lumina tiparului. Cartea a apărut, dar articolul preotului respectiv nu a mai fost scris. După câteva luni, fiind în trecere prin Bucureşti, părintele Teofil de la Slănic a citit într-o noapte volumul respectiv. A doua zi ne-am întâlnit şi mi-a spus: „Până la ora trei noaptea am stat şi am citit. E o carte de mare valoare. Ar trebui să o citească mulţi tineri.” „Părinte, i-am spus eu, dar au fost voci care au zis că nu trebuia să spun lucrurilor pe nume, că trebuia să vorbesc mai voalat.” „Nu, aşa e bine, aşa trebuie să li se vorbească tinerilor…”

Ei bine, îmi dau seama că e foarte riscant să abordezi problema plantelor etnobotanice fără să stârneşti interesul tinerilor care nu au astfel de interese. Dar în acelaşi timp îmi dau seama că tăcerea poate avea efecte dezastruoase.

Sunt ani de zile de când primesc e-mail-uri de la tineri care fac diferite păcate – de pervesiuni sexuale până la tentative de sinucidere. Dar niciunul dintre ele nu mi s-a părut ca cel pe care l-am primit ieri de la un cunoscut. După ce l-a trimis, a mai trimis un mesaj, cu întrebarea: „Şi, acum, aştept înjurăturile. Vă rog, care-i primul?”

În loc să îl înjur, prefer să fac cunoscută durerea lui. (Ceea ce nu înseamnă că sunt de acord cu limbajul său, dar apreciez curajul lui de a spune sincer ce gândeşte. Mulţi dintre cei care se spovedesc în fiecare post sunt mult mai făţarnici când e vorba de a vorbi pe şleau despre căderile lor…) Şi nu pentru că îl cunosc, ci pentru că durerea lui este doar o fărâmă din durerea miilor de tineri prinşi în cursa drogurilor. Şi nu am să comentez mesajul lui, ci doar am să spun că, dacă nimeni nu va lua o atitudine fermă, înseamnă că îmbătrânirea şi rugina ne-au atins pe toţi.

Aş fi vrut să ţin o conferinţă pe această temă, într-unul din liceele în care am fost invitat să vorbesc postul acesta. Dar, întrucât – din motive pe care nu le explic aici – nu am binecuvântare să ţin conferinţe în acest post, mă adresez tuturor celor care vor vorbi tinerilor, rugându-i să nu vorbească doar despre ce li se pare lor că este important şi „vrednic de a fi pomenit”, să vorbească şi despre soluţiile la problemele pe care tinerii de azi le au. Fie că vrem, fie că nu. Fie că ne place, fie că nu…

Trebuie să reacţionăm cât mai repede (dar şi cât mai înţelept şi echilibrat!!!), altfel va fi prea târziu. Părintele Nicolae Tănase povestea odată cum a fost să vorbească unei tinere, pentru a o convinge să nu avorteze. Fata plângea, iar părintele tot explica. Până la urmă, fata i-a spus: „Părinte, dar aţi ajuns prea târziu la mine. Am avortat deja…” Dacă S.O.S.-ul care urmează nu va fi receptat la timp, Dumnezeu ne va cere socoteală…

„Acum 2 zile am fost la Cernica să mă spovedesc şi am întrebat un părinte bătrân, cu barba albă, cu capul de sfânt (ştiţi voi, nas coroiat, trăsături distincte, privire hotărâtă până la jertfă, înţelepciune epidermică), ce stătea la miruit, ce părere are despre magazinele etnobotanice. Dacă este de acord cu desfiinţarea lor definitivă (evident, întrebarea mi se părea ironică, pentru că mă aşteptam ca răspunsul să fie cel unul drept, pe care Însuşi Mântuitorul l-ar da într-o asemenea situaţie clară). Sper că ştiţi ce ravagii produc plantele etnobotanice asupra creierului şi fizicului tinerilor noştri, săracii de ei. Eu tocmai am ieşit de la dezintoxicare, dintr-un asemenea spital, mai exact de la Sfântul Stelian. Am văzut tineri care îşi mâncau fecalele, care se băteau cu demonii, care stăteau în pat nemişcaţi de luni întregi, care se ascundeau sub pat sau prin WC-uri, care aveau crize în care spuneau că vin pereţii înspre ei şi devin ca nişte foi de subţiri, care se plângeau că au singur gând în minte, adică, spre exemplu, să îţi vină, în continuu, fără oprire, 24 din 24, gândul: masa, masa, masa, masa, masa, masa, fără să poţi să rosteşti altceva decât acel cuvânt, am văzut tineri cu picioarele tăiate din cauză că se infectaseră pe dinăuntru, căci aceste substanţe ard, da, ard pielea şi tot ce ating, am văzut tineri care îşi dădeau drumul de la balcon pe ghena de la gunoi, cu orice preţ, pentru a evada şi pentru a se droga din nou, căci atunci când te apucă criza te doare în fund de orice altceva, am văzut părinţi pe jumătate paralizaţi din cauza sutelor de copii care mor săptămânal, sau ajunşi în spitale de nebuni, am văzut un tânăr care avea 20 de kilograme şi care rămăsese în comă, numai la mila lui Dumnezeu, căci doctorii nu îi mai găseau venă unde să-i bage acul perfuziei, toate venele fiindu-i distruse din cauza prea multelor injecţii făcute, am văzut tineri cărora le curgeau pieile de pe ei, căci asta este una dintre reacţii, aşa cum şerpii îşi schimbă pielea, am văzut tineri care nu mai ajungeau la toaletă, şi atunci rahatul se scurgea pe cracul pantalonilor de pijama, în timp ce aceştia fugeau plângând de necaz către toaletă, căci aceste substanţe îţi distrug, uneori pentru totdeauna, colonul, stomacul şi funcţiile de retenţie, am văzut tineri care erau aşteptaţi de către haite de ţigani la ieşire, haite de ţigani cămătari, la care erau datori cu zeci de milioane, etc. etc. etc. etc…

Ştiţi ce mi-a răspuns părintele luminat de Dumnezeu, cu faţa de sfânt şi care credeam că îmi poate schimba viaţa cu un cuvânt:

– Băiete, e vina lor, daca s-ar închide, oricum ar căuta în altă parte, şi ar fi şi mai rău, căci le-ar umple buzunarele traficanţilor de heroină.

– Deci dumneavoastră, i-am zis, stupefiat şi sincer, venindu-mi să-i dau o flegmă in barbă (scuzaţi-mă, dar asta a fost senzaţia, după cât am suferit eu şi părinţii mei şi soţia mea şi celelalte zeci de români amărâţi care dau peste aceste magazine), spuneţi să fie lăsate în continuare să funcţioneze, da?

– Da, mi-a răspuns idiotul de popă.

– Bine, părinte, atunci, să-ţi dea Dumnezeu şi ţie patima asta, să vedem dacă le mai vrei deschise, mânca-te-ar pârnaia.”

(Persoana care a pus diacritice la e-mail-ul de mai sus – pentru a fi mai uşor de citit pe blog –  s-a smintit de „blestemul”  de la sfârşitul mesajului, spunându-mi că ea nu ar vorbi aşa cu un preot. Dar mie tocmai asta mi s-a părut dureros, faptul că un preot reuşeşte să stârnească prin atitudinea lui indiferentă o reacţie atât de dură. Pentru că tânărul mersese la spovedanie, cu o grămadă de draci după el. Deşi ar fi putut să stea acasă, şi să facă cine ştie ce prostii…)

Posted in Campania împotriva dependentelor | 14 Comments

Apostazia Bisericii Ortodoxe din Antiohia – 1991

(N.n.: Unul dintre argumentele invocate de către păruţii tradiţionalişti care iau apărarea greşelilor făcute de Biserica Ortodoxă Română este următoarea: dacă Biserica Ortodoxă Română ar face o greşeală gravă, atunci Bisericile surori ar rupe legăturile canonice cu ea. Teoretic, aşa ar trebui să se întâmple, dar practic nu se întâmplă aşa. Motivul este că fiecare Biserică locală are greşelile ei, mai mari sau mai mici (de exemplu, chiar Biserica Georgiei, care a condamnat în 1998  dialogul cu catolicii, a trimis reprezentanţi la Ravenna…). Dar documentul care urmează este mult mai grav decât cel semnat cu catolicii la Ravenna – este vorba de documentul prin care Biserica Ortodoxă a Antiohiei a făcut ultimul pas pregătitor pentru unirea cu monofiziţii sirieni. Acest document este aproape ignorat de majoritatea site-urilor ortodoxe din România. Este însă un document oficial, care se poate citi pe http://www.antiochian.net/index.php?option=com_content&task=view&id=657&Itemid=63 .

Oricum, prin faptul că până în ziua de astăzi BOR nu a condamnat acest document s-a făcut părtaşă rătăcirilor Bisericii Antiohiene, cu care se află în comuniune liturgică…)

Acord pastoral antiohiano-sirian 1991

Declaraţia oficială a Bisericii Ortodoxe a Antiohiei

despre relaţiile dintre Bisericile Răsăriteană şi Ortodoxă Siriană ale Antiohiei

Noiembrie 1991

Scrisoare sinodală şi patriarhală

Tuturor fiilor noştri ai Sfântului Patriarhat al Antiohiei, sub oblăduirea lui Dumnezeu,

Iubiţii mei,

Probabil că aţi aflat despre permanentele şi conjugatele strădanii de decenii ale Bisericii noastre şi ale surorii  sale, Biserica Siriană, pentru a ajunge la o mai profundă înţelegere şi cunoaştere a ambelor Biserici, deopotrivă în sfera pastorală, cât şi în cea dogmatică. Aceste strădanii nu sunt decât expresia întru totul firească cum că Bisericile Ortodoxe, şi mai cu seamă cele din cadrul Sfântului Patriarhat al Antiohiei, sunt chemate să împlinească voia Domnului ca toţi să fie una, aşa precum Fiul este una cu Tatăl cel Ceresc (Ioan 10,30).

Este datoria noastră, şi cea a fraţilor noştri din Biserica Ortodoxă Siriană, să Îl mărturisim pe Hristos în regiunea noastră răsăriteană, acolo unde S-a născut, a propovăduit, a pătimit, a fost îngropat şi S-a ridicat din morţi, S-a înălţat la Ceruri, şi L-a trimis pe Sfântul şi de Viaţă Dătătorul Său Duh asupra Sfinţilor Săi Apostoli.

Toate întrunirile, frăţietatea, declaraţiile orale şi scrise au purtat pecetea faptului că aparţinem de o Singură Credinţă, chiar dacă de-a lungul istoriei s-a manifestat mai mult dezbinarea noastră decât diversele aspecte ale unităţii noastre.

Toate acestea au impulsionat Sfântul Sinod al Antiohiei să depună mărturie asupra progresului Bisericii noastre din Patriarhatul Antiohiei către unitatea care păstrează în cazul fiecărei Biserici în parte propria sa moştenire orientală autentică, şi prin care Biserica Antiohiană are de câştigat de la Biserica sa soră, îmbogăţindu-se în ceea ce priveşte tradiţiile sale, literatura şi sfintele ritualuri.

Orice strădanie şi năzuinţă a celor două Biserici în direcţia de a deveni una este întemeiată pe convingerea că această direcţie este de la Duhul Sfânt, şi acesta va da chipului ortodoxiei răsăritene mai multă lumină şi strălucire, care i-a lipsit vreme de secole întregi.

Recunoscând eforturile făcute în direcţia unităţii dintre cele două Biserici, şi fiind convins că această direcţie a fost inspirată de Duhul Sfânt, şi că aceasta închipuie o imagine strălucitoare a creştinătăţii răsăritene eclipsată în răstimpul ultimelor secole, Sfântul Sinod al Bisericii Antiohiei a simţit nevoia de a da expresie concretă strânsei frăţietăţi dintre cele două Biserici, Biserica Ortodoxă Siriană şi Biserica Ortodoxă Răsăriteană, pentru edificarea credincioşilor săi.

Astfel, au fost luate următoarele hotărâri:

1. Susţinem respectul desăvârşit şi reciproc al spiritualităţii, moştenirii şi Sfinţilor Părinţi din ambele Biserici. Integritatea ambelor liturghii, bizantine şi siriene va fi păstrată.

2. Moştenirea Părinţilor din ambele Biserici şi a tradiţiilor lor ca întreg ar trebui să fie integrate în programa analitică a educaţiei creştine şi în cadrul studiilor teologice. Ar trebui intensificate schimburile de profesori şi studenţi.

3. Ambele Biserici trebuie să se reţină de la a accepta vreun credincios al uneia dintre Biserici ca membru al comunităţii celeilalte, indiferent de cauze ori motive.

4. Întâlnirile dintre cele două Biserici, la nivelul Sinoadelor lor, în conformitate cu vrerea ambelor Biserici, vor fi ţinute de fiece dată când este nevoie.

5. Pentru credincioşii săi, problemele de statut personal (căsătorie, divorţ, adopţie) vor rămâne de competenţa şi în sfera autorităţii Bisericii de care aparţin.

6. Dacă episcopii celor două Biserici participă la o slujbă de botez sau de înmormântare, cel care aparţine Bisericii  din care face parte cel  botezat ori decedat va avea întâietate. În cazul unei slujbe de căsătorie episcopul Bisericii din care face parte mirele va avea întâietate.

7. Cele hotărâte mai sus nu se aplică şi în cazul con-celebrării Dumnezeieştii Liturghii.

8. Ceea ce este valabil în cazul episcopilor, în egală măsură este valabil în cazul preoţilor ambelor Biserici.

9. În localităţile unde există doar un singur preot, membru al oricăreia dintre Biserici, el va celebra slujbele pentru credincioşii ambelor Biserici, inclusiv Dumnezeiasca Liturghie, îşi va îndeplini obligaţiile pastorale şi va săvârşi Sfânta Cununie. Va ţine o evidenţă individuală pentru fiecare Biserică şi o va transmite pe cea a Bisericii surori autorităţilor proprii.

10. Dacă doi preoţi ai celor două Biserici se întâmplă să fie într-o localitate unde există doar o singură biserică, ei vor se vor folosi de aceasta pe rând.

11. Dacă un episcop dintr-o Biserică şi un preot din Biserica soră se întâmplă să oficieze o slujbă, episcopul va avea întâietate chiar dacă parohia aparţine preotului.

12. Hirotonirea în sfintele trepte sunt săvârşite de autorităţile fiecărei Biserici pentru proprii membri. Ar fi de dorit să fie invitaţi credincioşii Bisericii  surori să participe la ceremonii.

13. Naşii, naşele (la botez), şi martorii la Sfânta Cununie, pot fi aleşi dintre membrii Bisericii surori.

14. Ambele Biserici vor schimba vizite şi vor coopera în diverse sfere de lucrare socială, culturală şi educaţională.

Cerem ajutorul lui Dumnezeu pentru a continua întărirea relaţiilor cu Biserica soră, şi cu celelalte Biserici, astfel încât cu toţii să devenim o singură comunitate sub un singur Păstor.

12 noiembrie 1991

Patriarhul Ignatie al IV-lea

Damasc

(traducere de Daniela Dan.)

Posted in Ereticii anticalcedonieni | Leave a comment

Catolicizarea Ortodoxiei: DOCUMENTUL DE LA BALAMAND – 1993

(N.n. – Unul dintre documentele esenţiale legate de catolicizarea Bisericilor Ortodoxe  este documentul de la Balamand. E adevărat că de la Balamand au lipsit câteva Biserici locale, dar BOR a fost prezentă, avându-i ca reprezentaţi pe IPS. Antonie Plămădeală şi pe părintele profesor Dumitru Radu. Textul documentului – cu note şi studiu introductiv, a fost publicat imediat în volumul Dr. Antonie Plamadeală, Uniatismul, metoda de unire din trecut şi căutarea actuală a deplinei comuniuni. Documentul de la Balamand, text si comentariu, Sibiu, 1993. Important este mai ales punctul 14: „Potrivit celor spuse mai înainte, Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică se recunosc reciproc ca Biserici-surori, responsabile împreună de menţinerea Bisericii lui Dumnezeu în credincioşie faţă de planul divin.” Printr-o astfel de declaraţie s-a lepădat învăţătura Sfinţilor Părinţi împotriva ereziilor catolice şi s-a deschis larg poarta pentru papistăşirea Bisericii Ortodoxe oficiale. Lucru care s-a continuat cu multă perfidie la Ravenna. Şi, din păcate, se merge din rău în mai rău…)

Uniatismul, metodă de unire din trecut şi căutarea actuală a deplinei comuniuni

Introducere

1. La cererea Bisericii Ortodoxe, continuarea normală a dialogului teologic cu Biserica Catolică a fost întreruptă, pentru ca să fie imediat abordată problema care a fost numită „uniatism”.

2. Cu privire la metoda care a fost numită „uniatism”, Comisia mixtă a declarat la Freising (iunie 1990) că: „noi respingem uniatismul ca metodă de refacere a unităţii, pentru că această metodă se opune tradiţiei comune a Bisericilor noastre”.

3. În ceea ce priveşte Bisericile Orientale Catolice, este limpede că ele, ca părţi ale comuniunii catolice, au dreptul la existenţă şi la lucrare pentru a răspunde nevoilor spirituale ale credincioşilor lor.

4. Documentul elaborat la Ariccia de către Comitetul mixt de coordonare a dialogului (iunie 1991) şi perfectat la Balamand (iunie 1993), indică o metodă care ne este comună în căutarea din prezent a comuniunii depline dintre cele două Biserici, îndreptăţind astfel excluderea „uniatismului” ca metodă.

5. Acest document cuprinde două părţi: (1) Principii eclesiologice şi (2) Reguli practice.

Principii eclesiologice

6. Despărţirea dintre Biserica Răsăriteană şi cea Apuseană nu numai că n-a înăbuşit niciodată dorinţa de unitate voită de Hristos pentru Biserica Sa, ci adesea, această situaţie contrară naturii Bisericii Sale a fost pentru mulţi o ocazie de a trezi conştiinţa şi mai mult de a dori realizarea unităţii potrivit poruncii Mântuitorului.

7. În decursul veacurilor s-au făcut mai multe încercări de restabilire a unităţii. Aceste încercări au căutat să-şi atingă scopul pe căi diferite, adesea prin concilieri după cum cerea situaţia politică, istorică, teologică şi spirituală a fiecărei epoci. Din păcate nici unul dintre aceste eforturi n-a reuşit să restabilească deplina comuniune dintre Biserica Răsăriteană şi cea Apuseană, ba chiar, uneori au înteţit opoziţiile.

8. În ultimele patru secole, în diverse regiuni ale Răsăritului, au fost luate iniţiative din interiorul anumitor Biserici şi sub impulsul unor factori exteriori Bisericii, pentru restabilirea comuniunii dintre Biserica Răsăritului şi Biserica Apusului. Aceste iniţiative au condus la unirea unor anumite comunităţi cu Scaunul de la Roma, şi au antrenat, drept consecinţă, ruperea acestor comunităţi de Bisericile lor mame din Răsărit. Aceasta s-a produs nu fără concursul şi nu fără intervenţia unor interese din afara Bisericii. Aşa s-au născut Bisericile Orientale Catolice şi s-a creat o situaţie care a devenit sursă de conflicte şi de suferinţe, mai întâi pentru ortodocşi şi, apoi, chiar pentru catolici.

9. Oricare ar fi fost intenţia şi autenticitatea voinţei de a fi fideli poruncii lui Hristos, „ca toţi să fie una”, exprimate prin aceste uniri parţiale cu Scaunul Romei, trebuie să constatăm că restabilirea unităţii dintre Biserica de Răsărit şi cea de Apus nu s-a împlinit prin ele şi că dezbinarea persistă, ba chiar este şi înveninată de aceste încercări de unire.

10. Situaţia astfel creată a dat naştere, ca urmare, la tensiuni şi opoziţii. În mod progresiv, în deceniile care au urmat acestor uniri, acţiunea lor misionară a înscris printre priorităţi, efortul de convertire a altor creştini, în mod individual sau în grup, pentru a-i face „să se întoarcă” la Biserica lor. Pentru a legitima această tendinţă, sursă de prozelitism, Biserica Catolică a dezvoltat o viziune teologică după care ea se prezenta pe sine ca unica depozitară a mântuirii. Reacţionând, Biserica Ortodoxă, la rândul ei, a preluat aceeaşi viziune, după care numai ea putea garanta mântuirea. Pentru a asigura mântuirea fraţilor „separaţi”, au avut loc chiar rebotezări de creştini, ignorându-se existenţa libertăţii religioase a persoanelor şi a credinţei lor, perspectivă la care epoca era puţin sensibilă.

11. Pe de altă parte, anumite autorităţi civile au făcut încercări de a-i readuce pe catolicii orientali în Biserica părinţilor lor. În acest scop, aceste autorităţi civile n-au ezitat, când li s-a oferit ocazia, de a folosi mijloace inacceptabile.

12. Din cauza felului în care acum catolicii şi ortodocşii se consideră, într-un chip nou, în raportul lor cu taina Bisericii şi se redescoperă ca Biserici-surori, această formă de „apostolat misionar”, descrisă mai sus, şi care a fost numită „uniatism”, nu mai poate fi acceptată nici ca metodă de urmat, nici ca model de unitate căutată de Bisericile noastre.

13. Prin urmare, mai ales după Conferinţele panortodoxe şi după Conciliul II Vatican, redescoperirea şi repunerea în valoare, atât de către ortodocşi, cât şi de către catolici, a Bisericii ca şi comuniune, au schimbat radical perspectivele şi, deci, atitudinile.

De o parte şi de alta se recunoaşte că ceea ce Hristos a încredinţat Bisericii Sale – mărturisirea credinţei apostolice, participarea la aceleaşi taine, mai ales la preoţia unică prin care se săvârşeşte jertfa unică a lui Hristos, şi succesiunea apostolică a episcopilor – nu mai pot fi considerate ca proprietate exclusivă a uneia dintre Bisericile noastre. În acest context, este evident că orice rebotezare este exclusă.

14. Potrivit celor spuse mai înainte, Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică se recunosc reciproc ca Biserici-surori, responsabile împreună de menţinerea Bisericii lui Dumnezeu în credincioşie faţă de planul divin. După cuvintele papei Ioan-Paul II, efortul ecumenic al Bisericilor-surori din Răsărit şi Apus, bazat pe dialog şi rugăciune, caută o comuniune perfectă şi totală, care să nu fie nici absorbţie, nici fuziune, ci întâlnire în adevăr şi dragoste (cf. „Slavorum Apostoli”, nr. 27).

15. Rămânând în chip ferm inviolabilă libertatea persoanelor şi obligaţia universală de a urma glasul conştiinţei, în efortul de restabilire a unităţii, nu este vorba de a căuta convertirea persoanelor de la o Biserică la alta, pentru a le asigura mântuirea. Este vorba de a realiza împreună voinţa lui Hristos pentru ai Săi şi planul lui Dumnezeu cu Biserica Sa, printr-o căutare comună, de către Biserici, a unui acord deplin asupra conţinutului credinţei şi asupra implicaţiilor acesteia. Acest scop este urmărit de dialogul teologic în curs. Prezentul document reprezintă o etapă necesară în acest dialog.

16. Bisericile Catolice Orientale care au voit restabilirea comuniunii depline cu Scaunul roman şi căruia i-au rămas credincioase, au drepturile şi obligaţiile care decurg din legarea lor de această comuniune din care fac parte. Aceste Biserici Catolice Orientale au ca principii care reglementează atitudinea lor faţă de Bisericile Ortodoxe, acele principii care au fost afirmate de către Conciliul II Vatican şi au fost puse în practică de către papii care le-au precizat consecinţele practice, în diversele documente publicate de atunci încoace. Trebuie, deci, ca aceste Biserici să fie integrate, atât la nivel local, cât şi la nivel universal, în dialogul dragostei, în respectul reciproc şi în încrederea reciprocă regăsită, şi să intre în dialogul teologic, cu toate implicaţiile lui practice.

17. În această atmosferă, consideraţiile care preced, ca şi regulile practice care vor urma, în măsura în care vor fi efectiv acceptate şi fidel puse în practică, vor fi de natură a conduce spre o soluţie dreaptă şi definitivă a dificultăţilor create Bisericii Ortodoxe de către Bisericile Catolice Orientale.

18. Cu privire la aceasta, papa Paul VI a afirmat, în discursul său ţinut la Fanar (iulie 1967), că „revine conducătorilor de Biserici, ierarhiei lor, sarcina de a conduce Bisericile pe calea care duce la regăsirea comuniunii depline. Ei trebuie să facă acest lucru, recunoscându-se şi respectându-se ca păstori ai turmei lui Hristos care le-a fost încredinţată, având grijă de strânsa lor unitate şi de creşterea duhovnicească a poporului lui Dumnezeu şi să evite tot ceea ce ar putea să-i împrăştie pe credincioşi sau să producă confuzie în rândurile lor” („Tomos Agapis”, nr. 172).

În acest spirit, papa Ioan-Paul II şi patriarhul ecumenic Dimitrios I au precizat împreună: „respingem orice formă de prozelitism, orice atitudine care ar fi sau ar putea fi percepută ca lipsă de respect” (7 decembrie 1987).

Reguli practice

19. Respectul reciproc între Bisericile care se găsesc în situaţii dificile va creşte în chip evident, în măsura în care ele vor respecta regulile practice care urmează:

20. Aceste reguli nu vor rezolva problemele care ne preocupă, dacă în fiecare dintre părţi nu se va face simţită voinţa de iertare, bazată pe Evanghelie şi dacă, în cadrul unui efort constant de reînnoire, nu se va face simţită dorinţa, revitalizată continuu, de a regăsi comuniunea plenară care a existat între Bisericile noastre, mai mult de un mileniu. Spre acest scop trebuie să ne îndreptăm, cu intensitate şi perseverenţă mereu reînnoită. Numai dialogul dragostei ne va ajuta să depăşim neînţelegerile reciproce. Numai acesta oferă climatul necesar aprofundării dialogului teologic, care va permite să se ajungă la deplina comuniune.

21. Primul demers care trebuie pus în practică este acela de a termina cu tot ceea ce poate întreţine discordia, dispreţul şi ura între Biserici. Autorităţile Bisericii Catolice vor ajuta, în scopul acesta, Bisericile Catolice Orientale şi comunităţile lor să pregătească şi ele comuniunea deplină între cele două Biserici, Catolică şi Ortodoxă. Autorităţile Bisericii Ortodoxe vor face acelaşi lucru cu credincioşii lor. Astfel va putea fi îndrumată, cu dragoste şi dreptate, în acelaşi timp, situaţia extrem de complexă care s-a creat în Europa Centrală şi de Răsărit, atât pentru catolici, cât şi pentru ortodocşi.

22. Acţiunea pastorală a Bisericii Catolice, atât latină, cât şi orientală, nu mai urmăreşte să obţină treceri de credincioşi de la o Biserică la alta, adică nu mai vizează să facă prozelitism printre ortodocşi.

Această acţiune pastorală vizează să răspundă nevoilor spirituale ale propriilor lor credincioşi şi nu are nici un fel de voinţă de expansiune în detrimentul Bisericii Ortodoxe.

În această perspectivă, pentru a nu mai rămâne loc neîncrederii şi suspiciunii, este nevoie ca Bisericile să se informeze reciproc asupra diverselor proiecte pastorale pe care le au în vedere. În felul acesta va putea începe şi se va putea dezvolta colaborarea dintre episcopi şi dintre toţi responsabilii Bisericilor noastre.

23. Istoria relaţiilor dintre Biserica Ortodoxă şi Bisericile Catolice Orientale a fost marcată prin persecuţii şi suferinţe. Oricare ar fi fost aceste suferinţe şi cauzele lor, ele nu justifică nici un fel de triumfalism; nimeni nu se poate mândri cu acestea sau să scoată din acestea argumente pentru a acuza sau denigra cealaltă Biserică. Numai Dumnezeu cunoaşte pe adevăraţii Săi mărturisitori. Oricare ar fi fost trecutul, el trebuie lăsat la milostivirea lui Dumnezeu şi toate energiile Bisericilor trebuie să fie concentrate spre a face ca prezentul şi viitorul să fie mai conforme cu voinţa lui Hristos către ai Săi.

24. Va trebui, de asemenea, – şi aceasta este valabil pentru ambele părţi – ca episcopii şi toţi responsabilii să ţină seama cu scrupulozitate de libertatea religioasă a credincioşilor. Aceştia trebuie să poată să-şi exprime liber părerile, să fie consultaţi şi, în acest scop, consultarea lor să fie organizată.

Libertatea religioasă înseamnă garanţia, mai ales în situaţii de conflict, ca credincioşii să-şi poată formula opţiunile lor şi să decidă, fără presiuni din afară, dacă vor să rămână în comuniune fie cu Biserica Ortodoxă, fie cu Biserica Catolică.

Libertatea religioasă ar fi violată dacă, sub pretextul unor ajutoare financiare, s-ar atrage credincioşi ai unei Biserici la o altă Biserică, promiţându-li-se, spre exemplu, şcolarizare şi alte avantaje materiale de care ar fi lipsiţi în propria lor Biserică. În acest context ar trebui ca ajutorul social să fie organizat de comun acord de către Biserici, în aşa fel încât toate activităţile filantropice să evite a da naştere la noi suspiciuni.

25. De altfel, respectul necesar al libertăţii creştine – unul dintre darurile cele mai preţioase primite în Hristos – nu ar trebui să devină un prilej pentru a pune în lucrare, fără consultare prealabilă cu conducătorii unor Biserici, proiecte pastorale care privesc şi pe credincioşii altor Biserici. Nu numai orice presiune, de orice fel ar fi ea, trebuie exclusă, ci respectul conştiinţelor mişcate de autentice atitudini de credinţă, trebuie să fie unul din principiile care să îndrume grija pastorală a responsabililor celor două Biserici şi aceasta trebuie să facă obiectul consultării lor (cf. Gal. 5, 13).

26. Iată de ce trebuie căutat şi angajat un dialog deschis, în primul rând între cei care, la faţa locului, poartă răspunderea Bisericilor. Conducătorii fiecărei comunităţi în cauză vor crea Comisii mixte locale, sau le vor reactualiza pe cele care există, pentru a găsi soluţii problemelor concrete şi a face ca aplicarea acestor soluţii să se facă în conformitate cu adevărul şi dragostea, dreptatea şi pacea. Dacă nu se ajunge la un acord la nivel local, problema va fi supusă instanţelor superioare în Comisii mixte.

27. Neîncrederea va dispărea dacă cele două părţi vor condamna violenţa, acolo unde ea se exercită de către unele comunităţi ale unei Biserici surori. Aşa cum cere papa Ioan-Paul II în Scrisoarea sa din 31 mai 1991, trebuie să se evite absolut orice violenţă şi orice fel de presiune, pentru ca să fie respectată libertatea de conştiinţă. Este de datoria conducătorilor comunităţilor de a-şi ajuta credincioşii să-şi adâncească loialitatea către propria lor Biserică şi către tradiţia acesteia, dar şi de a-i învăţa să evite nu numai violenţa, fie ea fizică, verbală sau morală, atunci când îşi apără drepturile, ci şi de a evita tot ceea ce ar putea duce la dispreţul celorlalţi creştini şi la o contramărturie, distrugând opera de mântuire care este reconcilierea în Hristos.

28. Credinţa în realitatea sacramentală implică datoria de a se respecta toate slujbele liturgice ale celorlalte Biserici. Folosirea violenţei pentru a pune stăpânire pe locaşurile de cult contrazice această convingere. Se doreşte, dimpotrivă, ca, în diferite împrejurări, să se faciliteze slujirea altor Biserici, punându-li-se la dispoziţie propria biserică, printr-un acord care să permită slujirea alternativă, la timpuri diferite, în acelaşi edificiu. Mai mult decât atât, morala evanghelică cere ca cei în cauză să se abţină de la declaraţii sau de la manifestaţii susceptibile de a întreţine o stare conflictuală şi de a pune în pericol dialogul. Nu ne îndeamnă, oare, Sfântul Pavel de a fi primitori unii către alţii, aşa cum Hristos a fost pentru noi, spre slava lui Dumnezeu (cf. Rom. 15,7)?

29. Episcopii şi preoţii au, în faţa lui Dumnezeu, datoria de a respecta autoritatea pe care Sfântul Duh a dat-o episcopilor şi preoţilor celeilalte Biserici şi, pentru aceasta, au datoria de a evita să se amestece în viaţa spirituală a celeilalte Biserici. Când o colaborare devine necesară pentru binele celeilalte Biserici, atunci este recomandabil ca responsabilii ambelor părţi să-şi concentreze acţiunile, stabilind pentru această întrajutorare temeiuri clare, cunoscute de toţi şi care să fie puse în lucrare cu sinceritate şi claritate, respectându-se şi disciplina sacramentală a celeilalte Biserici.

În context, pentru a evita orice răstălmăcire şi pentru a dezvolta încrederea între cele două Biserici, este necesar ca episcopii catolici şi ortodocşi ai aceloraşi teritorii să se consulte înainte de realizarea proiectelor pastorale catolice, care implică crearea de noi structuri în regiuni tradiţional aparţinătoare jurisdicţiei Bisericii Ortodoxe. Aceasta în scopul de a se evita activităţi pastorale paralele, care ar risca să devină repede concurente sau chiar conflictuale.

30. Pentru a pregăti viitorul relaţiilor dintre cele două Biserici, depăşind eclesiologia perimată a întoarcerii la Biserica Catolică, eclesiologie strâns legată de problema tratată în acest document, se va da o atenţie specială pregătirii viitorilor preoţi şi a tuturor acelora care sunt în vreun fel implicaţi într-o activitate apostolică, exercitată acolo unde cealaltă Biserică este în mod tradiţional înrădăcinată. Educaţia lor trebuie să fie, în mod obiectiv, pozitivă cu privire la cealaltă Biserică. Toţi trebuie să fie informaţi, mai întâi despre succesiunea apostolică a celeilalte Biserici şi de autenticitatea vieţii ei sacramentale. De asemenea, trebuie să li se ofere tuturor viitorilor preoţi o prezentare onestă şi globală a istoriei, tinzând spre o istorie concordantă şi chiar comună a celor două Biserici. Se va ajuta, astfel, să se risipească prejudecăţile şi se va evita ca istoria să fie folosită în mod polemic. Această prezentare va face ca toţi să fie conştienţi că durerile dezbinării au fost reciproc suferite, lăsând şi unora şi altora răni adânci.

31. Să ne amintim de îndemnul Sfântului Apostol Pavel către Corinteni (I Cor. 6, 17), care recomanda creştinilor să rezolve diferendele dintre ei prin dialog frăţesc, evitând astfel de a încredinţa intervenţiei autorităţilor civile soluţionarea practică a problemelor care se puneau între Biserici sau comunităţi locale. Aceasta are importanţă, în special pentru intrarea în posesiune sau restituirea bunurilor bisericeşti. Aceasta nu trebuie să se bazeze numai pe situaţii din trecut sau să se sprijine pe principii juridice generale, ci trebuie să ţină seama de complexitatea realităţilor pastorale prezente şi de situaţiile locale.

32. În acest spirit vom putea lucra împreună la reevanghelizarea lumii noastre secularizate. Se vor face eforturi de a se transmite către mass-media informaţii obiective, în special presei religioase, spre a se evita informaţiile inexacte sau tendenţioase.

33. Este necesar ca Biserica să se asocieze în a-şi manifesta recunoştinţa şi respectul pentru toţi cei care, cunoscuţi sau necunoscuţi, episcopi, preoţi sau credincioşi, ortodocşi, catolici orientali (greco-catolici) sau latini, au suferit, au mărturisit credinţa şi au dat mărturie despre fidelitatea lor faţă de Biserică şi, în general, să-şi manifeste recunoştinţa şi respectul faţă de toţi creştinii, fără nici o discriminare, care au suferit persecuţii. Suferinţele lor ne cheamă la unitate şi ne cheamă să depunem, la rândul nostru, o mărturie comună, pentru a răspunde rugăciunii lui Hristos: „ca toţi să fie una, pentru ca lumea să creadă” (Ioan 17,21).

34. Comisia mixtă internaţională pentru dialogul teologic dintre Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă, în Adunarea generală de la Balamand, recomandă cu putere ca aceste Reguli practice, prezentate mai sus, să fie transpuse în lucrare de către Bisericile noastre, inclusiv de către Bisericile Catolice Orientale, chemate să ia parte la acest dialog, care va trebui continuat, în atmosfera senină necesară progresului său, spre restabilirea deplinei comuniuni.

35. Excluzând pentru viitor orice prozelitism şi orice voinţă de expansiune catolică în detrimentul Bisericii Ortodoxe, Comisia speră că a suprimat obstacolul care a împins anumite Biserici autocefale să suspende participarea lor la dialogul teologic şi speră, de asemenea, că Biserica Ortodoxă se va putea regăsi în întregimea ei pentru continuarea lucrării teologice atât de fericit începute.

Posted in Ereticii catolici | 2 Comments