Părinţii trupeşti au obiceiul ca atunci când se apropie de capătul vieţii lor trecătoare şi pământeşti să lase prin testament copiilor trupeşti averea lor materială. Aşa şi eu, părintele Filotheu, cel mai mic dintre ieromonahi şi duhovnici, egumen al Sfintei Mănăstiri Izvorul Tămăduirii din Paros, imitându-i pe aceştia, văzând că mi se apropie moartea şi înspăimântat de marea răspundere pentru care voi da socoteală la a doua Venire în faţa Dreptului şi Nepărtinitorului Judecător al tuturor, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cu harul lui Dumnezeu, am alcătuit şi las, ca părinte duhovnic, averea mea duhovnicească, fiilor mei duhovniceşti, prin testamentul de faţă:

1. Mulţumesc Preabunului Dumnezeu, Părintele Ceresc, că în neţărmurita Sa bunătate şi iubire de oameni, din nimic m-a făcut om, m-a cinstit şi m-a creat după chipul şi asemănarea Sa.

2. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru că a binevoit să mă nasc din părinţi creştini, să renasc prin Sfântul Botez, să mă numesc creştin şi să primesc înfierea cea după har.

3. Mulţumesc Preabunului Dumnezeu, Părintele Ceresc, că de aproape optzeci de ani mă hrăneşte, îmi poartă de grijă şi mă menţine trupeşte şi sufleteşte; trupeşte cu aerul pe care îl respir, cu lumina pe care o văd, cu pâinea şi alimentele pe care le mănânc, cu apa pe care o beau şi cu toate celelalte bunătăţi materiale pământeşti. Sufleteşte cu Pâinea Vieţii, adică Sfântul Trup şi Sânge al Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, adică Cuvântul lui Dumnezeu aflat în Sfintele Scripturi.

4. Mulţumesc Preabunului Dumnezeu, Cerescul Părinte Cel iubitor de oameni, că în întreaga mea viaţă, de aproape optzeci de ani, m-a păzit şi salvat de la multe primejdii trupeşti şi sufleteşti: păcătuind, nesocotind şi călcând sfintele porunci ale Acestuia, nu m-a lăsat, nu Şi-a întors faţa de la Mine, nu m-a nimicit, ci mi-a dat vreme, mijloace şi căi pentru pocăinţă şi întoarcere.

5. Mulţumesc Preabunului, Preamilostivului şi Preaîndurătorului Dumnezeu, Părintele Ceresc, Care în multa şi nemăsurata Sa dragoste (către mine, cel mai mic, şi către toţi oamenii), iubire de oameni şi bunătate, a trimis pe Fiul Său care S-a pogorât din ceruri şi S-a făcut om ca să mă urce pe mine şi pe toţi oamenii de la pământ la cer şi să ne facă fii ai lui Dumnezeu, şi dumnezei după har. S-a smerit ca să ne înalţe. A sărăcit, ca să ne îmbogăţească.   S-a răstignit şi Şi-a vărsat pe cruce Sângele Său Sfânt ca să plătească datoria păcatelor noastre şi prin vărsarea Sfântului Său Sânge ne-a răscumpărat de sub blestemul Legii Vechi. Ne-a izbăvit de osânda veşnică, de legăturile iadului şi ale stricăciunii şi ne-a deschis raiul, prima şi măreaţa patrie.

6. Mulţumesc Preabunului Dumnezeu, Părintele ceresc pentru că m-a luminat şi mi-a sădit în inimă gândul să părăsesc lumea şi toate ale ei şi să-L urmez, devenind slugă şi ostaş al Lui; să defăimez lucrurile pământeşti şi trecătoare şi să le iubesc pe cele cereşti şi veşnice.

7. Mulţumesc lui Dumnezeu că în locul părinţilor, fraţilor, rudelor şi prietenilor trupeşti, pe care i-am lăsat şi ascultând glasul Lui L-am urmat pe El, mi-a dat sute şi mii de părinţi, fraţi şi fii duhovniceşti, şi în locul bunurilor materiale, pe care le-am nesocotit, mi-a dat mii de bucurii duhovniceşti, dar nici de bunurile materiale şi trupeşti necesare nu m-a lipsit.

Am plecat din locurile natale ca să-L urmez pe Hristos, fără toiag, fără traistă, fără nici un bănuţ, doar cu o mică Evanghelie şi cu ajutorul lui Dumnezeu şi al fraţilor şi fiilor mei duhovniceşti, am construit şapte biserici, trei cimitire, o şcoală şi o mănăstire. Am dat, din ceea ce mi-a trimis Dumnezeu, ajutoare către biserici, mănăstiri, şcoli, gimnazii, monahi săraci, monahii, văduve, orfani, bolnavi şi către diferite spitale. Am ajutat mulţi copii sărmani şi orfani care au studiat în şcoli, seminare, facultăţi. Fără bani, fără vreun salariu, am colindat timp de 45 de ani nenumărate oraşe, comune, sate, insule, eparhii din Grecia şi chiar din Egipt, Palestina, Arabia, Tracia şi din Răsărit, propovăduind şi spovedind.

Atotputernicul Dumnezeu, în a Cărui putere se află toate cele văzute şi nevăzute, toată suflarea şi toată zidirea însufleţită şi neînsufleţită, materială şi nematerială, Cel Care pe toate le îngrijeşte, hrăneşte şi păstrează şi nimic „nu lasă neîngrijit şi necercetat“, Cel Ce hrăneşte păsările cerului care „nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe“ (Matei 6, 26), Cel Ce i-a trimis pe Sfinţii Apostoli în cele patru colţuri ale pământului să propovăduiască Evanghelia la toată făptura şi le-a poruncit să nu aibă nici toiag, nici traistă, nici arginţi (Matei 10, 9-11) şi nu i-a părăsit, Acesta nu m-a părăsit nici pe mine cel păcătos şi nevrednic în cer şi pe pământ şi în viaţa aceasta trecătoare nu m-a lăsat fără ajutor.

Spun acestea nu ca să mă mândresc, nici să primesc laudă de la oameni, căci dacă aş face aşa, aş fi fără minte. Dacă m-aş mândri, nu aş spune adevărul, întrucât toate câte le-am dobândit, Dumnezeu mi le-a dat. Eu de la mine nu am avut şi nu am nimic: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol voi pleca“. Tot ce am avut, tot ce am dobândit şi am cheltuit, toate străine au fost, toate daruri ale lui Dumnezeu. Nimic nu este al meu. Dacă am făcut vreun lucru bun, nu a fost al meu, ci al harului lui Dumnezeu. Şi dacă m-am ostenit cu vreo lucrare, şi aceasta a fost harul lui Hristos. Al meu e doar păcatul.

Dar de ce am spus toate acestea? Pentru voi, fiii mei, le-am scris, spre povăţuirea voastră. Când faceţi vreun lucru bun ori virtute, când sporiţi în post, rugăciune, priveghere, milostenie, să fiţi atenţi să nu vă mândriţi ca fariseii şi să ziceţi că aţi făcut aceasta singuri, cu puterea şi cu voia voastră, ci să spuneţi: „Nu noi, ci harul lui Dumnezeu”. Acela le-a făcut, căci „şi voia şi lucrarea“ şi puterea şi înţelepciunea şi toate virtuţile sunt daruri ale harului lui Dumnezeu şi fără ajutorul Lui nu putem face nimic bun. Fără Mine - a zis Domnul - nu puteţi face nimic (Ioan 15, 5).

Luaţi aminte, fiii mei, la mândria cea urâtă de Dumnezeu. Câţi s-au mândrit precum fariseul, câţi s-au încrezut în ei, precum Apostolul Petru (care a zis că nu se va lepăda de Hristos) sau precum David (care a crezut că va fi neclintit în veci) sau ca înţeleptul Solomon (care s-a mândrit cu înţelepciunea lui), toţi au căzut. Şi unii dintre aceştia s-au ridicat din păcat şi mândrie prin căinţă, precum David, Petru, Solomon, alţii însă nu s-au ridicat, nu s-au căit şi au rămas nepocăiţi, fiind cadavre vrednice de plâns, şi au devenit sclavi ai iadului.

Să ne rugăm lui Dumnezeu, fiii mei, ca El să nu ne părăsească, ci să ne păzească şi să ne ocrotească până la sfârşit, ca să nu ne cuprindă mândria. Cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă (I Corinteni 10, 12). Dar şi mie, fiii mei, care vă scriu aceste poveţe părinteşti, mi-e teamă. Rugaţi-vă ca Domnul să nu mă părăsească până la sfârşit. „Să nu lauzi nimic până nu-i vezi sfârşitul“. Nu sunt eu, viermele murdar al pământului, mai presus decât sfinţii, decât Apostolul Petru şi Proorocul David, nici mai înţelept decât Solomon, încât să nu mă tem. Atenţie, atenţie şi iar atenţie! Atenţie neîntreruptă! Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită (I Petru 5, 8). Cel ce zideşte fără Domnul casă pentru virtuţi şi suflet, zadarnic se osteneşte.

Eu, fiii mei, tare mă tem, căci nu am ajuns la desăvârşirea iubirii, care e temelia tuturor şi care îndepărtează frica; şi voi, fiii mei, să aveţi teamă, pentru că toţi avem nevoie de multă luare-aminte şi răbdare. Mie doar atunci nu-mi va mai fi teamă, când voi intra în rai, când mi se vor închide porţile şi voi rămâne înăuntru, doar atunci voi putea spune: „Nu îmi mai este frică nici de păcat, nici de diavol“.

Eu, iubiţii mei fii, am îmbătrânit şi peste puţin timp voi pleca gol din viaţa aceasta trecătoare şi voi merge în cea veşnică, şi de aceea Îl rog pe Iubitorul de oameni, Dumnezeu, să-mi ierte păcatele mele cele mari şi nenumărate, să-i ierte de asemenea, pe toţi câţi au greşit faţă de mine, şi pe cei faţă de care eu am greşit şi i-am înfuriat să-i lumineze ca să mă ierte, şi să mă primească pe mine, nevrednicul, la ospăţul Său ceresc şi să mă facă moştenitor al veşnicei Sale Împărăţii Cereşti.

Dându-mi seama de datoria pe care o am către voi, fiii mei duhovniceşti pe care mi i-a dat Dumnezeu, las acest testament duhovnicesc al meu care cuprinde avere şi bunuri adevărate, statornice şi veşnice.

După cum v-am spus, bogăţia şi averea duhovnicească nu sunt ale noastre, sunt străine, sunt ale lui Dumnezeu, Care le dă doar acelora ce sunt vrednici şi doresc să le dobândească şi le cer: Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă (Matei 6, 33). Eu însă nu vă voi da averea duhovnicească, ci vă voi lăsa sfat şi povaţă despre cum să dobândiţi această avere măreaţă, bogăţia cerească, Împărăţia Cerurilor.

Ascultaţi, deci, fiii mei dragi şi iubiţi (pe care v-am iubit atât de mult, încât de multe ori L-am rugat pe Dumnezeu să mă învrednicească, precum El S-a jertfit pentru iubirea noastră, să-mi jertfesc şi eu viaţa pentru iubirea voastră) ascultaţi glasul, porunca şi povaţa părintelui vostru duhovnic. Pentru a dobândi această bogăţie cerească şi a deveni moştenitori ai Împărăţiei Cerurilor pregătită pentru voi de la facerea lumii, există multe căi şi mijloace, dar eu vă voi arăta o cale care este foarte uşoară şi sigură. Aceasta este chiar iubirea. Străduiţi-vă din toate puterile şi cu orice jertfă să dobândiţi iubirea. Iubiţi-L pe Dumnezeu din toată inima şi din tot sufletul vostru şi din toată puterea voastră şi cugetul vostru, iar pe aproapele vostru, adică pe orice om, ca pe voi înşivă (Luca 10, 27). Dacă Îl veţi iubi cu adevărat pe Dumnezeu şi pe aproapele vostru ca pe voi înşivă, nimic nu vă va putea despărţi de iubirea lui Dumnezeu, nici necazul, nici strâmtorarea, nici prigoana, nici foametea, nici lipsa de îmbrăcăminte, nici primejdia, nici sabia… nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi… (Romani 8, 35-39).

Dacă veţi dobândi o astfel de iubire sinceră, adevărată, curată, cuviincioasă, neprihănită şi desăvârşită, vă vestesc (şi fiţi siguri că veţi dobândi) Împărăţia lui Dumnezeu. Atunci Împărăţia lui Dumnezeu va fi înlăuntrul vostru. Dacă veţi dobândi iubirea, Îl veţi dobândi pe Dumnezeu Care este Iubirea însăşi. Atunci veţi fi nedespărţiţi de Dumnezeu şi Dumnezeu va fi cu voi, căci Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el           (I Ioan 4, 16).

Atunci când Îl vom iubi pe Acesta din tot sufletul şi din toată inima, când Îl vom iubi nu numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul (I Ioan 3, 18), când vom păzi toate poruncile Lui, atunci, precum zice Domnul, vom fi iubiţi… Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui şi iarăşi spune: Dacă Mă iubeşte cineva va păzi cuvântul Meu şi Tatăl Meu Îl va iubi şi vom veni la el şi vom face locaş la el  (Ioan 14, 21; 23). Şi dacă nu ne vom mândri ca fariseii, ci vom spune cu zdrobire a inimii, smerenie şi pocăinţă că „suntem slugi nevrednice“, păcătoşi mai mult decât toţi păcătoşii şi că dacă am fi făcut vreun bine nu a fost al nostru, nu noi l-am făcut, ci harul lui Dumnezeu, şi dacă vom dobândi smerita cugetare, atunci cu adevărat vom deveni fii ai lui Dumnezeu, dumnezei după har şi moştenitori ai împărăţiei lui Dumnezeu. Atunci să fiţi siguri că toate cele ale lui Dumnezeu vor fi şi ale voastre, locuinţe, slavă, cinste, strălucire, frumuseţe, bogăţie, măreţie, fericire şi orice altă bunătate.

Învăţaţi adevărul de la Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, Mângâietorul şi Izbăvitorul nostru. În rugăciunea pe care a făcut-o de faţă cu cei doisprezece ucenici ai Săi, la Cina cea de Taină, a spus către Părintele ceresc: Dar nu numai pentru aceştia (ucenicii Săi) Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine, şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu m-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine. Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea, pe care Mi-ai dat-o pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii (Ioan 17, 20-25).

Aflaţi adevărul şi de la cei doi Sfinţi Apostoli, Evanghelistul Ioan Teologul şi dumnezeiescul propovăduitor Pavel, care a fost răpit până la al treilea cer şi a văzut şi auzit cuvinte de nespus, „pe care nu se cuvine omului să le grăiască“ (II Corinteni 12, 4) şi „cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a grăit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El“ (I Corinteni 2, 9).

Sfinţii Apostoli sunt glasuri ale lui Hristos, sunt mădulare ale Sfântului Duh. Tot ce au spus, grăit, propovăduit şi scris, le-a fost insuflat de Sfântul Duh, care i-a iluminat, i-a inspirat şi i-a călăuzit. Şi Sfântul Evanghelist Ioan Teologul spune: Iubiţilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu şi ce vom fi nu s-a arătat până acum. Ştim că dacă El se va arăta, noi vom fi asemenea Lui, fiindcă Îl vom vedea cum este (I Ioan 3, 2). Iar dumnezeiescul Apostol Pavel zice: Cât pentru noi, cetatea noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care va schimba la înfăţişare trupul smereniei noastre ca să fie asemenea trupului slavei Sale (Filipeni 3, 20-21).

O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecăţile Lui şi cât de nepătrunse căile Lui! Căci cine a cunoscut gândul lui Dumnezeu sau cine a fost sfetnicul Lui? (Romani 11, 33-34). Aşa să strigăm împreună cu dumnezeiescul Apostol Pavel şi să spunem împreună cu Proorocul David: Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul! Ce este omul că-Ţi aminteşti de el? Sau Fiul omului, că-l cercetezi pe el? (Psalmi 8, 1; 4). Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut (Psalmi 103, 25).

Iar eu, păcătosul, mă minunez şi admir marea iubire de oameni a lui Dumnezeu şi copleşit de acestea plâng şi grăiesc îndurerat: „O, Dumnezeule, iubitorule de oameni, Părinte Ceresc, ce ai văzut la noi, viermi ai pământului, oameni păcătoşi, nevrednici, neascultători, călcători şi nesocotitori ai poruncilor Tale? Noi în fiecare zi şi în fiecare ceas Te mâniem cu lucrările noastre netrebnice (şi mai mult decât toţi eu, cel mai păcătos), cu cugetările noastre viclene, trufaşe, hulitoare, mizerabile şi necurate. Te mâniem încă şi cu lucrările şi cuvintele necuviincioase, cu judecăţile şi vorbele fără rost, cu minciunile şi înfumurările, cu nedreptăţile şi părtinirile şi cu necredinţa noastră, cu lipsa de evlavie, cu prefăcătoria, cu laşitatea, cu dorinţa de slavă omenească, precum şi cu lipsa dragostei creştine. Şi Te mâniem şi cu necercetarea şi nepăsarea noastră în cele bune şi duhovniceşti, în cele nestricăcioase şi cereşti şi cu dorirea noastră spre cele trupeşti, pământeşti, stricăcioase, spre plăcerile trupeşti şi întinate şi spre alte păcate vătămătoare pentru suflet.

De ce ne iubeşti atât de mult şi voieşti să ne faci fii ai Tăi şi dumnezei după har, Dumnezeul meu? De ce ai pregătit pentru noi atâta cinste, atâta slavă şi fericire, atâta bogăţie, atâta avere, asemenea Împărăţie Cerească şi moştenire? O, Dumnezeul meu! Cât de îndatoritori suntem pentru asemenea daruri! Şi cât de nevrednici, nerecunoscători, nesimţitori, neînţelepţi şi fără minte suntem noi, oamenii, care cinstim şi răsplătim atât de puţin marea Sa bunătate şi iubire de oameni! Cu dreptate, Dumnezeule Mângâietor, Părinte Ceresc, glăsuieşti prin vocea proorocului Tău Isaia: «Ascultă, cerule, şi ia aminte, pământule, că Domnul grăieşte: Hrănit-am feciori şi i-am crescut, dar ei s-au răzvrătit împotriva Mea. Boul îşi cunoaşte stăpânul şi asinul ieslea domnului său, dar Israel nu mă cunoaşte: poporul Meu nu Mă pricepe»“ (Isaia 1, 2-3).

Fiţi atenţi, fiii mei iubiţi, fiţi cu băgare de seamă, să nu vă asemănaţi cu astfel de oameni nerecunoscători. Dar chiar dacă, oameni slabi fiind, amăgiţi de diavolul cel viclean şi laş, veţi cădea în păcat de moarte şi-L veţi întrista pe Preabunul Dumnezeu, Părintele Ceresc, să nu deznădăjduiţi şi să nu înaintaţi în nepăsare, ci pocăiţi-vă de îndată. Să nu vă fie ruşine şi să vă spovediţi sinceri şi Preabunul Părinte, ca un Preaîndurător şi Preamilostiv, vă va ierta. Vă va primi cu braţele deschise, ca pe fiul risipitor, pe vameş, pe femeia păcătoasă şi ca pe mulţi alţii care au păcătuit şi apoi s-au pocăit. Căci Hristos a venit în lume ca să-i mântuiască nu pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi, nu a venit să-i tămăduiască pe cei sănătoşi, ci pe cei bolnavi „care au trebuinţă de doctor“. Atunci când păcătuim, Dumnezeu Se întristează, pentru că nu vrea să păcătuim, dar când ne pocăim, nu numai că-I trece întristarea, ci Se şi bucură pentru un păcătos ce se pocăieşte, mai mult decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi. Chiar şi îngerii se bucură în ceruri pentru un păcătos ce se pocăieşte: Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut (Matei 18, 11, Luca 19, 10).

Când Îl veţi iubi pe Dumnezeu cu adevărat, sincer, real, din tot sufletul şi inima voastră, iubirea nu vă va mai lăsa să păcătuiţi, fiii mei dragi. Iubirea desăvârşită, după Sfântul Evanghelist Ioan, „izgoneşte frica“, iar după dumnezeiescul Pavel „iubirea nu va trece niciodată“. Dar întrucât omul, cum spune proorocul Ieremia, chiar un ceas dacă ar trăi, nu e posibil să nu fie atins de păcat (fără păcat este numai Dumnezeu, însă omul păcătuieşte cu cuvântul şi cu lucrul, de voie şi fără de voie, din ştiinţă şi din neştiinţă, cu mintea şi cu cugetul), tocmai de aceea Domnul nostru ne-a dat nouă, oamenilor, Taina spovedaniei, prin care ne curăţim de orice păcat. Omul iubitor de Dumnezeu, când păcătuieşte, cugetă îndată la păcatul lui, îi pare rău că L-a întristat pe Dumnezeu, se căieşte, plânge amarnic, ca Petru, şi primeşte grabnic iertarea.

Apostolul Petru, deoarece L-a iubit mult pe Hristos, îndată după ce s-a lepădat de El s-a căit, a plâns amarnic, iar Domnul nostru Iisus Hristos nu numai că l-a primit şi l-a iertat, dar l-a aşezat şi primul între apostoli. Iuda, pentru că nu L-a iubit pe Hristos, ci a iubit mai mult banii şi pe diavol, imediat după ce a păcătuit, şi-a pus capăt zilelor, şi-a predat sufletul şi trupul diavolului, pe care l-a iubit, şi de aceea a fost osândit la iadul veşnic.

Voi, fiii mei iubiţi, din nou vă repet, iubiţi-L pe Dumnezeu ca să deveniţi fii ai Săi şi dumnezei după har, aşa cum Dumnezeu voieşte şi Sfinţii Apostoli ne povăţuiesc şi precum spun şi cei doi mari şi dumnezeieşti Sfinţi Părinţi ai Sfintei noastre Biserici, Sfântul Maxim Mărturisitorul şi Fericitul Augustin. „Nu nesocoti porunca iubirii, prin care devii fiu al lui Dumnezeu; căci dacă o nesocoteşti, te vei face fiu al gheenei“, zice dumnezeiescul Maxim. Iar Fericitul Augustin spune: „Dragostea îl preface pe cel ce iubeşte în obiectul iubirii lui: cei ce-L iubesc pe Dumnezeu, dumnezei vor fi, cei ce-l iubesc pe diavol, diavoli se vor face, iar cei ce iubesc trupul, trupuri vor fi“.

Apostolul Petru L-a iubit pe Hristos. Când Hristos S-a arătat după Înviere ucenicilor Săi, de trei ori l-a întrebat pe Petru: „Petre, Mă iubeşti?“. Petru a răspuns: „Doamne, Tu ştii toate, Tu ştii că Te iubesc“. Întrucât L-a iubit cu adevărat pe Hristos, a devenit dumnezeu după har. Însă Iuda, pentru că l-a iubit pe diavol, s-a făcut asemănător acestuia. „Şi între voi unul este diavol“, a grăit Domnul către ucenicii Săi, vorbind despre trădătorul Iuda.

Sfântul Apostol Petru, Sfinţii Apostoli, prooroci, mucenici, cuvioşi, drepţi şi ceilalţi sfinţi, pentru că L-au iubit pe Dumnezeu, au devenit fii ai lui Dumnezeu, dumnezei după har, şi moştenitori ai Împărăţiei veşnice. Iar Iuda şi toţi cei lipsiţi de evlavie şi păcătoşii nepocăiţi, întrucât nu L-au iubit pe Dumnezeu, au devenit diavoli şi moştenitori ai iadului veşnic. Voi, fiii mei dragi, iubiţi-L pe Dumnezeu, ca să găsiţi bucuria veşnică. Să nu socotiţi nimic mai presus de iubirea lui Dumnezeu, ca atunci când va veni în slavă să găsiţi odihna împreună cu toţi sfinţii, pentru ale căror rugăciuni şi cereri, precum şi prin mijlocirile Prea Sfintei Maici a Domnului nostru Iisus Hristos să vă învredniciţi a intra în Împărăţia Cerurilor.

Acesta, fiii mei, este ultimul meu testament. Aceasta este averea şi moştenirea pe care v-o las, şi mai mare decât aceasta nu este nici una.

Plec din viaţa aceasta trecătoare, fiii mei dragi şi iubiţi, mulţumit că v-am arătat mijlocul şi calea prin care să deveniţi fii ai lui Dumnezeu după har, moştenitori ai Împărăţiei Cerurilor, bogaţi, fericiţi, slăviţi, nu lumeşte (căci toate cele omeneşti, care nu mai rămân după moarte, sunt zadarnice), ci dumnezeieşte. Aş fi plecat şi mai mulţumit dacă Dumnezeu m-ar fi învrednicit şi pe mine să-mi jertfesc viaţa pentru iubirea lui Hristos şi a fiilor mei duhovniceşti, precum şi Acela Şi-a jertfit-o pe a Sa pentru iubirea noastră, a oamenilor. Dar iarăşi nădăjduiesc că „Cel ce cercetează inima şi rărunchii şi pe toate cele ascunse le dă în vileag“, nu mă va pedepsi pentru această nevrednicie a mea.

Vă mulţumesc şi vouă, fiii mei duhovniceşti, pentru dragostea, respectul şi cinstea pe care le-aţi avut faţă de mine, cel mai mic, părintele vostru duhovnic, pentru îngrijirile pe care mi le-aţi oferit în timpul călătoriilor mele, pentru ajutoarele pe care le-aţi dăruit bisericilor, şcolilor şi mănăstirilor pe care le-am construit şi pentru banii daţi fraţilor sărmani ai Domnului, văduvelor, orfanilor, întemniţaţilor şi bolnavilor aflaţi în diferite spitale.

Îmi cer iertare de la voi, fiii mei duhovniceşti şi de la toţi creştinii şi toţi oamenii, deoarece ca părinte duhovnic nu m-am îngrijit de voi precum trebuia. Nu v-am oferit hrana duhovnicească necesară; nu m-am ostenit, nu am privegheat, nu am asudat, nu v-am cercetat, aşa cum trebuia să fac din dragoste pentru voi. Nu mi-am vărsat sângele pentru mântuirea voastră. De asemenea, cer iertare de la Dumnezeu şi de la voi întrucât, ca om păcătos ce sunt, m-am făcut vinovat cu cuvântul şi cu lucrul, cu voie şi fără de voie, cu mintea şi cu cugetul. Vă iert şi eu pe toţi cei care mi-aţi greşit cu voie şi fără de voie, cu ştiinţă şi din neştiinţă, cu cuvântul şi cu fapta, care nu aţi făcut ascultare, m-aţi supărat, hulit, nedreptăţit, m-aţi privit cu trufie sau aţi cugetat rău împotriva mea.

Şi vă rog fierbinte pe voi, fiii mei duhovniceşti, când veţi auzi ori veţi afla că am plecat din viaţa aceasta trecătoare şi m-am mutat din moarte la viaţa cea fără de sfârşit, oriunde veţi fi, să vă rugaţi pentru mine către Iubitorul de suflete, Dumnezeu, să ierte multele mele păcate şi greşeli şi, în nemăsurata Sa milostivire şi după mulţimea îndurărilor Lui, să treacă peste acestea şi să mă învrednicească să intru în Împărăţia Sa cea Cerească, în strălucirile sfinţilor, în locaşurile iubite ale raiului, unde e locuinţa tuturor celor drept - credincioşi.

Nădăjduiesc, iubiţii mei fii, în primul rând în marea milă a lui Hristos Dumnezeu şi în al doilea rând în mijlocirea Preacuratei Maicii Sale şi a tuturor sfinţilor şi în al treilea rând în rugăciunile voastre. Dumnezeu mi-a dat atât de mulţi fii duhovniceşti, nu numai în Grecia, ci şi în Europa, Africa, America, Australia, încât dacă voi toţi, fiii mei, veţi face o rugăciune fierbinte către Părintele Ceresc, ea va fi ascultată de Domnul Savaot şi mă va învrednici să intru în rai, precum a făcut cu tâlharul, şi îmi va spune: „Pentru mijlocirile Maicii Preacurate şi ale tuturor sfinţilor şi pentru rugăciunile fiilor şi fraţilor tăi duhovniceşti care au rămas în lume şi a acelora ce se găsesc în pământul celor vii, vino în bucuria Domnului tău”.

Iar atunci şi eu, dacă voi găsi îngăduinţă în faţa lui Dumnezeu, Îl voi ruga ca acolo unde sunt eu să veniţi şi voi, fiii mei duhovniceşti, ca să fim veşnic împreună în rai. Şi când veţi veni, voi zice către Domnul: „Iată-mă pe mine, Doamne, şi pe fiii pe care mi i-ai dat!” Apoi voi spune grabnic rugăciunea de mulţumire:

„Mulţumim Ţie, Hristoase, Dumnezeul nostru, atât eu cât şi fiii mei duhovniceşti, că ne-ai izbăvit pe noi toţi de pe marea înviforată a vieţii trecătoare şi din valea plângerii şi ne-ai aşezat pe noi în limanul acesta limpede şi liniştit al raiului şi al vieţii veşnice. Mulţumim Ţie că ne-ai făcut pe noi moştenitori ai Împărăţiei Tale şi ai bunătăţilor Tale veşnice, locuitori ai Ierusalimului Ceresc, împreună cu Sfinţii Prooroci, cu apostolii, cu mucenicii, cu mărturisitorii şi cuvioşii. Te slăvim şi Îţi mulţumim că ne-ai făcut părtaşi bunătăţii Tale celei nespuse, ne-ai dăruit bucuria şi fericirea negrăită şi ne-ai învrednicit slavei, cinstei şi măririi netrecătoare şi nesfârşite, în neţărmurita Ta milă şi în marea Ta iubire de oameni”.

Cel mai mic între ieromonahi şi părinte duhovnic,
Filothei

 

(Testament scris pe 26 septembrie 1961, la praznicul trecerii în cealaltă viaţă a Apostolului şi Evanghelistului Ioan Teologul).

Din volumul „Mărturisirea credinţei ortodoxe”, Editura Bunavestire, Galaţi, 2002