BLOG – DANION VASILE

(N.n.: Unul dintre argumentele invocate de către păruţii tradiţionalişti care iau apărarea greşelilor făcute de Biserica Ortodoxă Română este următoarea: dacă Biserica Ortodoxă Română ar face o greşeală gravă, atunci Bisericile surori ar rupe legăturile canonice cu ea. Teoretic, aşa ar trebui să se întâmple, dar practic nu se întâmplă aşa. Motivul este că fiecare Biserică locală are greşelile ei, mai mari sau mai mici (de exemplu, chiar Biserica Georgiei, care a condamnat în 1998  dialogul cu catolicii, a trimis reprezentanţi la Ravenna…). Dar documentul care urmează este mult mai grav decât cel semnat cu catolicii la Ravenna – este vorba de documentul prin care Biserica Ortodoxă a Antiohiei a făcut ultimul pas pregătitor pentru unirea cu monofiziţii sirieni. Acest document este aproape ignorat de majoritatea site-urilor ortodoxe din România. Este însă un document oficial, care se poate citi pe http://www.antiochian.net/index.php?option=com_content&task=view&id=657&Itemid=63 .

Oricum, prin faptul că până în ziua de astăzi BOR nu a condamnat acest document s-a făcut părtaşă rătăcirilor Bisericii Antiohiene, cu care se află în comuniune liturgică…)

Acord pastoral antiohiano-sirian 1991

Declaraţia oficială a Bisericii Ortodoxe a Antiohiei

despre relaţiile dintre Bisericile Răsăriteană şi Ortodoxă Siriană ale Antiohiei

Noiembrie 1991

Scrisoare sinodală şi patriarhală

Tuturor fiilor noştri ai Sfântului Patriarhat al Antiohiei, sub oblăduirea lui Dumnezeu,

Iubiţii mei,

Probabil că aţi aflat despre permanentele şi conjugatele strădanii de decenii ale Bisericii noastre şi ale surorii  sale, Biserica Siriană, pentru a ajunge la o mai profundă înţelegere şi cunoaştere a ambelor Biserici, deopotrivă în sfera pastorală, cât şi în cea dogmatică. Aceste strădanii nu sunt decât expresia întru totul firească cum că Bisericile Ortodoxe, şi mai cu seamă cele din cadrul Sfântului Patriarhat al Antiohiei, sunt chemate să împlinească voia Domnului ca toţi să fie una, aşa precum Fiul este una cu Tatăl cel Ceresc (Ioan 10,30).

Este datoria noastră, şi cea a fraţilor noştri din Biserica Ortodoxă Siriană, să Îl mărturisim pe Hristos în regiunea noastră răsăriteană, acolo unde S-a născut, a propovăduit, a pătimit, a fost îngropat şi S-a ridicat din morţi, S-a înălţat la Ceruri, şi L-a trimis pe Sfântul şi de Viaţă Dătătorul Său Duh asupra Sfinţilor Săi Apostoli.

Toate întrunirile, frăţietatea, declaraţiile orale şi scrise au purtat pecetea faptului că aparţinem de o Singură Credinţă, chiar dacă de-a lungul istoriei s-a manifestat mai mult dezbinarea noastră decât diversele aspecte ale unităţii noastre.

Toate acestea au impulsionat Sfântul Sinod al Antiohiei să depună mărturie asupra progresului Bisericii noastre din Patriarhatul Antiohiei către unitatea care păstrează în cazul fiecărei Biserici în parte propria sa moştenire orientală autentică, şi prin care Biserica Antiohiană are de câştigat de la Biserica sa soră, îmbogăţindu-se în ceea ce priveşte tradiţiile sale, literatura şi sfintele ritualuri.

Orice strădanie şi năzuinţă a celor două Biserici în direcţia de a deveni una este întemeiată pe convingerea că această direcţie este de la Duhul Sfânt, şi acesta va da chipului ortodoxiei răsăritene mai multă lumină şi strălucire, care i-a lipsit vreme de secole întregi.

Recunoscând eforturile făcute în direcţia unităţii dintre cele două Biserici, şi fiind convins că această direcţie a fost inspirată de Duhul Sfânt, şi că aceasta închipuie o imagine strălucitoare a creştinătăţii răsăritene eclipsată în răstimpul ultimelor secole, Sfântul Sinod al Bisericii Antiohiei a simţit nevoia de a da expresie concretă strânsei frăţietăţi dintre cele două Biserici, Biserica Ortodoxă Siriană şi Biserica Ortodoxă Răsăriteană, pentru edificarea credincioşilor săi.

Astfel, au fost luate următoarele hotărâri:

1. Susţinem respectul desăvârşit şi reciproc al spiritualităţii, moştenirii şi Sfinţilor Părinţi din ambele Biserici. Integritatea ambelor liturghii, bizantine şi siriene va fi păstrată.

2. Moştenirea Părinţilor din ambele Biserici şi a tradiţiilor lor ca întreg ar trebui să fie integrate în programa analitică a educaţiei creştine şi în cadrul studiilor teologice. Ar trebui intensificate schimburile de profesori şi studenţi.

3. Ambele Biserici trebuie să se reţină de la a accepta vreun credincios al uneia dintre Biserici ca membru al comunităţii celeilalte, indiferent de cauze ori motive.

4. Întâlnirile dintre cele două Biserici, la nivelul Sinoadelor lor, în conformitate cu vrerea ambelor Biserici, vor fi ţinute de fiece dată când este nevoie.

5. Pentru credincioşii săi, problemele de statut personal (căsătorie, divorţ, adopţie) vor rămâne de competenţa şi în sfera autorităţii Bisericii de care aparţin.

6. Dacă episcopii celor două Biserici participă la o slujbă de botez sau de înmormântare, cel care aparţine Bisericii  din care face parte cel  botezat ori decedat va avea întâietate. În cazul unei slujbe de căsătorie episcopul Bisericii din care face parte mirele va avea întâietate.

7. Cele hotărâte mai sus nu se aplică şi în cazul con-celebrării Dumnezeieştii Liturghii.

8. Ceea ce este valabil în cazul episcopilor, în egală măsură este valabil în cazul preoţilor ambelor Biserici.

9. În localităţile unde există doar un singur preot, membru al oricăreia dintre Biserici, el va celebra slujbele pentru credincioşii ambelor Biserici, inclusiv Dumnezeiasca Liturghie, îşi va îndeplini obligaţiile pastorale şi va săvârşi Sfânta Cununie. Va ţine o evidenţă individuală pentru fiecare Biserică şi o va transmite pe cea a Bisericii surori autorităţilor proprii.

10. Dacă doi preoţi ai celor două Biserici se întâmplă să fie într-o localitate unde există doar o singură biserică, ei vor se vor folosi de aceasta pe rând.

11. Dacă un episcop dintr-o Biserică şi un preot din Biserica soră se întâmplă să oficieze o slujbă, episcopul va avea întâietate chiar dacă parohia aparţine preotului.

12. Hirotonirea în sfintele trepte sunt săvârşite de autorităţile fiecărei Biserici pentru proprii membri. Ar fi de dorit să fie invitaţi credincioşii Bisericii  surori să participe la ceremonii.

13. Naşii, naşele (la botez), şi martorii la Sfânta Cununie, pot fi aleşi dintre membrii Bisericii surori.

14. Ambele Biserici vor schimba vizite şi vor coopera în diverse sfere de lucrare socială, culturală şi educaţională.

Cerem ajutorul lui Dumnezeu pentru a continua întărirea relaţiilor cu Biserica soră, şi cu celelalte Biserici, astfel încât cu toţii să devenim o singură comunitate sub un singur Păstor.

12 noiembrie 1991

Patriarhul Ignatie al IV-lea

Damasc

(traducere de Daniela Dan.)

N.n. – Un document care arată indirect de ce Patriarhia Alexandriei nu va protesta niciodată faţă de mărturisirea eretică de credinţă a sinodului BOR din decembrie 1994, prin care s-a afirmat că noi avem aceeaşi credinţă cu ereticii monofiziţi (rătăcirea B.O.R. a fost condamnată de părinţii de la Sfântul Munte Athos – textul se poate citi pe http://www.danionvasile.ro/blog/2009/06/11/pozitia-bor-este-%E2%80%9Estraina-de-cugetarea-bisericii-sobornicesti%E2%80%9D/ ).

Acord pastoral între Patriarhia Ortodoxă Coptă şi Patriarhia Ortodoxă Greacă din Alexandria (2001)

Întrucât Sfintele Sinoade, atât cel al Bisericii Ortodoxe Copte, cât şi cel al Patriarhiei Ortodoxe Greceşti a Alexandriei şi Întregii Africi au acceptat deja rezultatul dialogului oficial dintre Biserica Ortodoxă şi Bisericile Ortodoxe Orientale cu privire la hristologie, inclusiv cele două acorduri oficiale: primul referitor la hristologie, semnat în iunie 1989 în Egipt, şi al doilea, de asemenea, referitor la hristologie şi la ridicarea anatemelor şi restaurarea deplinei comuniuni, semnat la Chambesy în 1990, în care se afirmă că „în lumina declaraţiei comune referitoare la hristologie…, am ajuns la o înţelegere clară a faptului că ambele familii au păstrat cu credincioşie aceeaşi credinţă ortodoxă hristologică, şi continuitatea neîntreruptă a tradiţiei apostolice”. S-a convenit recunoaşterea reciprocă a Tainei Botezului, întemeindu-ne pe ceea ce a spus Sfântul Pavel, „Un Domn, o credinţă, un botez” (Efeseni 4, 5). (n.n. – după învăţătura Sfinţilor Părinţi, nu există Botez în afara Bisericii, iar botezul ereticilor nu este botez. Abia când unii eretici cer să intre în Biserica ortodoxă, botezul lor devine lucrător, dacă Biserica îl acceptă prin pogorământ – în anumite cazuri. Ereticul care moare nebotezat cu botez ortodox, deşi a fost botezat în oşbtea sa eretică, nu merge în faţa Domnului ca un creştin botezat).

Însă, întrucât până acum am aşteptat reacţiile Sfintelor Sinoade şi ale altor Biserici ale ambelor familii, restaurarea deplinei comuniuni nu s-a realizat încă între cele două părţi ale dialogului bilateral. (n.n. – iată că aceasta – din punctul de vedere al ecumeniştilor –  este singura piedică pentru ajungerea la comuniunea deplină. Nu se pune deci problema lepădării ereticilor de rătăcirea lor…) Şi datorită consecinţelor de ordin pastoral şi a implicaţiilor cauzate de căsătoriile creştine mixte dintre membrii celor două Patriarhii ale Alexandriei, majoritatea credincioşilor acestora trăind în aceeaşi ţară. Aceste căsătorii fiind dificil de oficiat în ambele Biserici în acelaşi timp sau în con-celebrare, urmarea este apariţia multor lucruri sensibile între cele două familii ale partenerilor unor astfel de căsătorii. Astfel de lucruri sensibile se pot prelungi chiar şi după căsătorie şi pot afecta relaţiile dintre comunităţile celor două Biserici.

Pentru motivele menţionate mai sus, Sfintele Sinoade ale ambelor Patriarhii au căzut de acord să accepte ca Taina Cununiei să fie oficiată în oricare dintre Biserici, cu condiţia ca aceasta să fie oficiată pentru doi parteneri care nu aparţin aceleiaşi Patriarhii. Atât mireasa, cât şi mirele trebuie să prezinte un certificat valid de la propria sa Patriarhie, care să ateste că ea/el au permisiunea de a se căsători, şi care să indice amănunte cu privire la statutul lor marital  de până atunci.

Fiecare dintre cele două Patriarhii va accepta, de asemenea, să oficieze toate celelalte Taine pentru noua familie rezultată în urma acestei căsătorii creştine mixte. (n.n. – prin aceasta, Patriarhia Ortodoxă a Antiohiei recunoaşte „tainele” ereticilor copţi.)

S-a convenit că Patriarhia care va oficia cununia va fi responsabilă pentru orice problemă ivită în ceea ce priveşte această căsătorie, luând în consideraţie legile unitare referitoare la căsătorie, semnate de către întâi-stătătorii Bisericilor din Egipt în anul 1999.

Fiecare Patriarhie îşi rezervă dreptul de a nu oficia Sfintele Taine pentru persoanele despre care consideră că nu respectă canoanele sale în conformitate cu Tradiţia Apostolică.

Petru al VII-lea, Papă şi Patriarh al Alexandriei şi Întregii Africi

Shenouda al III-lea, Papă şi Patriarh al Scaunului Sfântului Marcu

(Traducere de Daniela Dan. Documentul este preluat de pe http://www.antiochian.net/index.php?option=com_content&task=view&id=655&Itemid=63)

- din care vom înţelege că apostaţii contemporani au avut dascăli „iscusiţi”: eretici şi criminali -

Lupta dintre ierarhii slujitori ai lui Hristos şi ierarhii slujitori ai diavolului nu este o problemă recentă. De la începutul Bisericii şi până la sfârşitul lumii va exista acest conflict. În secolul al IV-lea, considerat secolul de aur al creştinătăţii, Sfântul Chiril al Ierusali­mu­lui scria: „Să nu te tulburi dacă vei auzi că merg până la văr­sa­rea sângelui episcopi împotriva episcopilor, clerici îm­po­triva clericilor şi popoare împotriva popoarelor. (…) Da­că în­tre apostoli a fost vânzare, te mai miri dacă între episcopi este ură de fraţi?” - Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, E.I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 2001, p. 251. În viaţa Sfântului Sfinţit Mucenic Proterie, Patriarhul Alexandriei (prăznuit pe 28 februarie), citim cum un preot eretic – Timotei Elurul – se arăta monahilor ca şi cum ar fi fost înger, îndemnându-i să îl dea jos pe Sfântul Proterie de pe scaunul patriarhal şi să îl aşeze pe el patriarh. Deşi pare greu de crezut, totuşi monahii au putut cădea în această înşelare. Crezând că li s-a arătat un înger, monahii l-au ucis – în baptisteriu – pe sfântul patriarh. Locul său a fost ocupat de ereticul Timotei Elurul[1]. Acesta a făcut parte din marea ceată de episcopi – se spune că au fost aproape cinci sute – care au semnat în anul 476 Enciclica împăratului Vasilisc în care s-a dat anatemei Sinodul Ecumenic de la Calcedon. Conflictul dintre Sfântul Proterie şi ereticul Timotei are rezonanţe, în istorie, până în vremurile noastre. Creştinilor le este destul de uşor să recunoască cine sunt urmaşii lui Timotei. Să ne rugăm să ne trimită Dumnezeu şi urmaşi ai Sfântului Proterie…

***

În Alexandria, cetatea Egiptului, luând scaunul patriar­hiei Dioscor ereticul, după moartea Sfântului Chiril, şi umplân­du‑se tot Egiptul de eresul său, era un preot drep­t­credincios şi nebi­ruit în creştineştile dogme, anume Proterie, sfânt cu viaţa şi plin de înţelepciunea cea insuflată de Dumnezeu. Acesta, văzând pe mulţi abătându‑se la eresul patriar­hului, care bârfea că este o fire în Hristos, li se împo­trivea tare cu cuvinte nebiruite. Iar pa­triar­hul Dioscor se mâhnea asupra lui; însă vrând să‑l aducă la unirea sa cea răucredincioasă, îl momea cu înşelăciune, cinstindu‑l cu pro­to­popia. Dar nimic n‑a sporit, deoarece Sfân­tul Proterie era tare în credinţă, ca unul ce învăţase bine dreapta credinţă de la Prea Sfinţitul Chiril, care fusese mai înainte patri­arh al Alexan­driei.

După aceasta, adunându‑se în Calcedon, pe vremea îm­pă­răţiei lui Marcian, al patrulea Sinod al Sfinţilor Părinţi din toată lumea, Dioscor a fost mustrat pentru eresul său şi a fost osândit la depărtarea din treapta patriarhiei şi la despărţirea de Bise­rică. Fiind izgonit în ţara Paflagoniei, în cetatea ce se numea Gangra, a murit acolo după câtăva vreme. Iar în Alexandria, după lepădatul Dioscor, a fost ales de credin­cioşii arhierei, de clerici şi de drept-credincioşii din patriarhi­cescul scaun Sfântul Proterie, bărbat cu adevărat vrednic de o treaptă ca aceea. Dar poporul de obşte al Alexandriei, cel adăpat cu erezia lui Dioscor, şi unii clerici care se vătămaseră cu erezia nu primeau alegerea lui Proterie.

Deci, alegându‑se patriarh Sfântul Proterie de cei cre­dinci­oşi, a ocupat scaunul şi a început a preamări credinţa cea dreaptă, întărită de Sinodul Sfinţilor Părinţi din Calcedon. Apoi s‑a făcut gâlceavă şi tulburare, pentru că unii din clerici, între care erau mai de frunte preotul Timotei, care se poreclea Eliur şi diaconul Petre Mongos, amândoi sfinţiţi de Dioscor şi plini de eresul acestuia, s‑au despărţit de soborul bisericesc, nevoind să aibă îm­părtăşire cu Sfântul Proterie şi făceau dez­binare în po­por, pornindu‑l spre gâlceavă. Deci era mare dezbinare în Bise­rica Alexandriei. Unii se ţineau de acest nou patriarh, socotind bine Ortodoxia, iar alţii, poftind iarăşi pe Dioscor şi blestemând dog­mele Sinodului din Calcedon. Apoi gâlcevindu‑se şi făcând răz­boi unii cu alţii, îndrăzneau şi asupra patriarhului; căci stri­gau nepricepuţii tulburători asu­pra Sfântului Proterie, numindu‑l desfrânat, deoarece, fiind în surghiun arhiereul Dioscor, i‑a luat mireasa lui, adică Sfânta Biserică; apoi mai zi­ceau că Proterie este şi eretic, şi nevrednic de treapta patriarhiei.

Deci, Sfântul Proterie, răbdând multe primejdii, prin tulbu­rarea poporului eretic, şi temându‑se de ucigaşele mâini, a avut neapărată nevoie de oaste pentru apărarea să­nătăţii sale; căci tot­deauna îi era frică, aşteptând năvălirea poporului, fiindcă şi asu­pra începătorilor curţii sale se răscu­lase şi se por­nise şi asupra împărăteştii oşti, care se afla în cetate. Căci în acea vreme, venind în cetate omul împăratului din Tebaida, ca să împace tulburarea, popoarele aruncau cu pietre asupra osta­şilor care intrau cu dân­sul. Iar ostaşii, vă­zând răscularea popo­rului, au alergat în lăcaşul ce se numea Serapidis şi s‑au închis într‑însul; iar poporul, aler­gând, a împresurat lăcaşul şi, luându‑l, au ars cu foc de vii pe ostaşii de acolo.

Auzind de aceasta, dreptcredinciosul împărat Marcian s‑a mâniat foarte şi a trimis oaste mai mare, care a smerit pe cetă­ţeni şi popor, luând grâul şi hrana cetăţii, care se aducea în Ale­xandria cu corăbiile din cetăţile şi hotarele Egiptului, şi porun­cind să nu le mai ducă în Alexandria, ci în Pilusia, iar de acolo în Constantinopol. A mai luat de la alexandrini şi băile popo­rului şi alte lucruri mai plăcute; apoi le‑a oprit toată libertatea şi obişnu­itele privelişti. De acest lucru supărându‑se cetăţenii, şi mai ales pentru lipsa pâinii, fiind cuprinşi de foame, s‑au smerit şi au ru­gat pe prea sfinţitul Patriarh Proterie să se ducă să roage pe îm­părat pentru dân­şii. Deci, ducându‑se prea sfinţitul patri­arh, a înduplecat pe împărat pentru cetatea sa şi a câştigat toate cele ce­rute, căci s‑a dăruit cetăţii libertatea cea dintâi şi pâinea li s‑a în­tors. Apoi a vieţuit arhiereul lui Dumnezeu în pace câtăva vreme pe scaunul său. Iar pe Timotei Eliur, cel ce n‑a voit să se pocă­iască, şi pe gâlcevitorii cei răi, i‑a despărţit de Biserică.

După aceasta a murit dreptcredinciosul împărat Marcian şi tulburătorii eretici şi‑au înălţat iarăşi cornul lor, începând a în­demna la gâlceavă şi tulburare pe poporul cel nepriceput şi n‑au în­cetat până ce nelegiuiţii nu şi‑au săvârşit răutatea lor. Căci Ti­motei Eliur, fiind viclean, înşelător şi vrăjitor, cu meş­teşug i‑a amăgit pe monahii din Egipt care vieţuiau în mă­năstiri şi în si­hăstrii. Astfel, căutând o noapte fără lună şi acoperindu‑se cu îm­brăcăminte întunecoasă, a înconjurat chiliile călugăreşti, chemând pe nume pe fiecare şi când răs­pundea fiecare din ei şi întreba cine este şi ce îi trebuie, el le zicea: „Eu sunt unul din slujitoarele du­huri, trimis de la Dumnezeu ca să nu aveţi îm­părtăşire cu Proterie şi soborul din Calcedon să nu‑l primiţi; iar pe Timotei Eliur să‑l puneţi episcopul Alexandriei”. Astfel vi­cleanul înşelă­tor, ajutându‑i diavolul, i‑a amăgit cu farmece. Iar aceia, neînţele­gând meş­teşugul vrăjmaşului, au crezut minci­una ca pe un ade­văr şi, spunând unul altuia arătarea cea înge­rească, s‑au sfătuit şi s‑au adunat în număr mare. Deci s‑au dus cu mânie în Alexan­dria, ca la război, asupra celui nevinovat dreptcre­dincios ar­hiereu al lui Dumnezeu, Proterie, vrând să‑l izgo­nească din biserică.

În acea vreme Timotei, îndemnând în Alexandria pe unii cu amăgire, iar pe alţii în taină, şi‑a adunat o ceată mare de tul­bu­rători şi, socotind vreme lesnicioasă, când Dionisie antipatul nu era în cetate, ci zăbovea în părţile de sus ale Egiptului, a mers în biserică cu mult popor şi cu ostaşi înar­maţi şi cu mona­hii care veniseră la dânsul, având cu sine doi episcopi lepădaţi pentru credinţa lor cea rea; asemenea şi cu clericii care erau go­niţi pentru alte pricini. Deci s‑a sfinţit Timotei de episcopii cei lepădaţi şi s‑a numit patriarh al Alexandriei, netemându‑se de canoanele biseri­ceşti, căci de la le­gile împărăteşti nu aştepta vreo judecată, pentru că toată nă­dejdea sa îşi pusese în poporul cel tulburat şi în mul­ţimea monahilor celor amăgiţi. Iar prea sfinţitul Patriarh Proterie, văzând acea tulburare şi neavând ajutor şi apărare de la nimeni, nefiind în cetate antipatul, a gân­dit să fugă şi, tăinu­indu‑se de toţi, noaptea a ieşit din cetate. Şi odihnindu‑se el la un loc ascuns, i s‑a arătat în vedenie Sfântul prooroc Isaia, zicându‑i: „Întoarce‑te în cetate, căci eu aştept să te iau pe tine”.

Această vedenie luând‑o în seamă prea sfinţitul Proterie şi cunoscând mucenicescul sfârşit ce‑i va fi, s‑a întors şi a in­trat în botezătoarea bisericii. Iar tulburătorii, căutând pretu­tindeni pe Proterie, s‑au înştiinţat că este în botezătoare şi mai întâi l‑au în­cuiat acolo, apoi intrând la dânsul cei înşelaţi de Timotei, l‑au ucis cu nemilostivire cu ciomegele de trestie pe care le purtau în mâini şi care aveau în capete fier ascuţit. Apoi au ucis şi pe alţi şase oameni care erau cu dânsul. Deci au vărsat sânge nevino­vat într‑acea vreme, când Paştele nos­tru, Hristos, pentru noi S‑a jert­fit, căci era ziua Sâmbetei celei Mari când s‑a săvârşit acea cum­plită ucidere. Dar nu le era destul ucigaşilor, ci cei ce nu se sătu­raseră de sângele cel ne­vinovat, mai mult şi‑au întins rău­tatea lor. Căci, legând tru­pul cel mort al Sfântului Proterie de picioare, l‑au tras în mij­locul cetăţii, bătându‑i şi zdrobindu‑i în bucăţi mădula­rele lui. Iar unii, mai fără de omenie, rupeau tru­pul lui cu dinţii, ca fiarele şi câinii; apoi, aprinzând un foc mare, l‑au ars şi l‑au fă­cut cenuşă şi praful în vânt l‑au aruncat. După aceea cu po­runca celui fără de lege patriarh al lor, Timotei, au ars şi sca­unul patri­arhiei, pe care şezuse Sfântul Proterie, ca şi cum era întinat de el, singuri necuraţi fiind ei.

După o ucidere cumplită ca aceea a Sfântului Proterie, min­cinosul patriarh Timotei Eliur a trimis pe ostaşii săi în toate cetă­ţile Egiptului ca să gonească pe dreptcredincioşii arhierei, iar în locul acelora să aşeze pe alţii, pe care singur i‑a pus. Atunci epis­copii şi clericii cei necăjiţi şi toţi cei ce erau drept­credincioşi, au scris cu lacrimi împăratului Leon, cel ce după Marcian se alesese, cum şi la prea sfinţitul Anatolie, patriarhul Constantinopolului, înştiinţându‑l de toate cele ce se făcuseră, şi rugându‑l să izbă­vească Biserica Alexandriei de o tiranie ca aceea. Iar împăratului şi patriarhului le‑au fost jale de uciderea nevinovatului arhiereu al lui Dumnezeu, Proterie. Şi îndată, trimiţând împăratul pe dre­gătorii săi cu oaste mare, au pedepsit pe cei ce au tulburat liniş­tea; pe unii cu tăierea mâinilor, pe alţii cu tăierea limbii, iar pe al­ţii în legături şi în temniţe, pe alţii cu bătăi şi cu izgoniri; dar pe Timotei Eliur, mincinosul patriarh, cu episcopii şi cu clericii lui, l‑au trimis la judecata duhovni­cească.

Deci, judecându‑se Timotei de dreptcredincioşii arhierei, a luat plată după lucrurile sale, că nu numai de arhierie, ci şi de creştinătate înstrăinându‑se, l‑au trimis în surghiun, în cetatea Gangra, unde s‑a săvârşit şi Dioscor, învăţătorul său. Iar în lo­cul lui s‑a ales la Patriarhia Alexandriei alt Timotei, care se chema Salofachiul, bărbat dreptcredincios şi înţelept, care pen­tru bunul său obicei era iubit. Astfel a primit pace şi linişte Bise­rica lui Hristos cea din Alexandria care, cu dreaptă credinţă, slăveşte pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, pe Unul în Treime Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

(Din volumul „Acceptăm unirea cu monofiziţii?”, autori – Ion Vlăducă, drd. Dumitru Popescu şi drd. Dumitru Fecioru, Editura Predania, 2008, pp. 296-300.)

fragment din Memoriul Comunităţii Sfântului Munte Athos

„… adresându-ne:

- Sanctităţii Sale Patriarhului ecumenic Bartolomeu şi Sfântului Sinod Patriarhal de la Constantinopol,

- Prea Fericiţilor Întâistătători ai Patriarhiilor istorice şi ai celorlalte Patriarhii şi Ierarhilor Sfintelor Sinoade din cadrul acestora,

- Sfinţitului cler ortodox şi poporului binecredincios de pretutindeni,

Denunţăm cele de mai jos:

(…) 10. Decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe a României [din 8-9 decembrie 1994] ca fiind străină de cugetarea Bisericii Soborniceşti, din următoarele motive:

a. Consideră că anatemele îndreptate împotriva ereticilor au fost aruncate de Sinoadele Ecumenice în duhul lipsei de dragoste, în vreme ce astăzi, când există dragoste, unirea poate fi lesne înfăptuită. În acest fel se aduce o hulă foarte grea împotriva Duhului Sfânt, sub inspiraţia Căruia au fost luate aceste hotărâri şi împotriva memoriei dumnezeieştilor Părinţi, pe care Biserica îi numeşte teofori (purtători de Dumnezeu), guri ale Cuvântului, organe ale Duhului etc;

b. Propune un fapt nemaiîntâlnit în istoria Bisericii: înlocuirea autorităţii Sinodului Ecumenic cu consensul Sfintelor Sinoade locale.

c. Aprobă organizarea de programe pentru a face cunoscute credincioşilor deciziile luate de Comisia Mixtă, fără ca toate Bisericile Ortodoxe să se fi pronunţat în prealabil în consens. Acest fapt este întristător şi vătămător pentru poporul român evlavios.

Inima noastră se umple de o mâhnire nespusă din pricina acestei decizii a Bisericii Ortodoxe a României.” (S.A.O., p. 42.)

„Destui Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe ne-au mărturisit că nu au fost deloc informaţi în legătură cu cele întâmplate în cadrul Dialogului Teologic şi că nu vor primi niciodată vreo unire din partea anticalcedonienilor şi a Sinoadelor Ecumenice. Întrebăm. Este justificată o asemenea lipsă de informare a Ierarhilor Bisericii direct interesaţi, mai cu seamă când sinodalitatea este o condiţie obligatorie în abordarea unor chestiuni atât de serioase? (…) Afirmăm cu smerenie că suntem mişcaţi de un sentiment de responsabilitate şi nu urmărim altceva decât reaşezarea cât mai grabnică a Dialogului pe baze corecte, în aşa fel încât şi noi ortodocşii să ne păstrăm integră Credinţa dreptslăvitoare, dar şi anticalcedonienii să aibă posibilitatea de a se întoarce la adevărata Biserică a lui Hristos, de care sunt separaţi de cincisprezece veacuri.

Credem că, prin harul lui Dumnezeu, strădania coroborată a tuturor mădularelor Bisericii va avea rezultate pozitive.

Însă, în cazul în care unirea se va înfăptui împotriva Unicului Adevăr – să nu fie! – declarăm clar şi categoric că Sfântul Munte nu va accepta o astfel de unire mincinoasă.”

Documentul este semnat, la data de 14/27 mai 1995, de către toţi reprezentanţii şi Întâistătătorii celor douăzeci de Sfinte Mănăstiri ale Sfântului Munte Athos reuniţi în Sinaxă – (textul este preluat din volumul “Sunt anticalcedonienii ortodocşi?”- (S.A.O.), Editura Evanghelismos, 2007, pp. 43-44)

Pentru creştini, cultul Bisericii Ortodoxe este o ade­vărată şcoală. Slujbele îi în­­vaţă pe creştini să Îl cunoască pe Dumnezeu, să în­ve­ţe să Îl iubească şi să se iubească unii pe alţii. Bo­gă­ţia slujbelor îi face să devină cu adevărat teo­logi – vor­bitori cu şi despre Dumnezeu. Mulţi oa­meni sim­pli, neştiutori de carte, au urcat pe culmile în­ţe­lep­ciu­nii hrănindu‑se doar cu cele auzite la Bi­se­ri­că. Cul­tul Bisericii face Tradiţia vie în vremu­rile noas­tre. El exprimă învăţăturile dogmatice ale Bi­se­ri­cii, fi­ind o cateheză continuă prin care credin­cio­sul este ur­cat pe treptele cunoaşterii lui Dumne­zeu…

În Catehismul ortodox se afirmă că „Biserica e păzitoarea, tâlcuitoarea şi propovăduitoarea fără greş a Descoperirii dumnezeieşti şi, prin aceasta, a Tradiţiei”[1]. Apoi se arată care sunt izvoarele Sfintei Tradiţii: „Conţinutul Sfintei Tradiţii, adică al Tradiţiei apostolice, a fost fixat de Biserică în opt izvoare şi anume:

1. Simbolurile de credinţă (…)

2. Cele 85 de canoane apostolice;

3. Definiţiile dogmatice şi canoanele celor 7 Sinoade Ecumenice şi ale celor 9 Sinoade particulare (aprobate de Sinodul Trulan);

4. Mărturisirile de credinţă ale martirilor;

5. Scrierile Sfinţilor Părinţi;

6. Cărţile de slujbă ale Bisericii şi

7. Mărturiile istorice şi arheologice referitoare la credinţa creştină apostolică.”[2]

Un creştin, citind că unul din cele opt izvoare ale Sfintei Tradiţii este cel al cărţilor de cult, şi citind că Biserica este păzitoarea Sfintei Tradiţii, trage concluzia că nimeni nu va îndrăzni să cenzureze cărţile de cult. Şi asta pentru că, implicit, ar lovi în Sfânta Tradiţie. Cu toate acestea însă, cultul ortodox se află într-o perioadă de grea încercare, şi asta pentru că ereticii necalcedonieni i-au convins pe ierarhii Bisericii Ortodoxe că trebuie să îl cenzureze.

În Referatul nr. 4870/1994, Mitropolitul Nestor Vornicescu şi ceilalţi membri ai comisiei de dialog cu necalcedonienii cereau Sinodului B.O.R.: „Propunem, de asemenea, ca toate anatematismele şi pasajele incriminatoare la adresa Bisericilor Ortodoxe Orientale şi a unor sfinţi cinstiţi de acestea să fie scoase din cărţile de cult ale Bisericii noastre.”

Această iniţiativă a fost popularizată în mediul teologic universitar. Părintele Nicolae Necula afirma, în Vestitorul Orto­doxiei, următoarele: „Cât priveşte cărţile de cult, acestea necesită o revizuire şi reedi­tare a lor, curăţite de anatemele sau blestemele îndrep­tate împotriva unor corifei ai celor două familii de Biserici şi mai ales din familia Bi­sericilor Vechi Orientale, condamnaţi şi înfieraţi în Sinodiconul care se citeşte în Duminica Ortodoxiei sau în slujba hirotonirii Episco­pului orto­dox”.[3]

Iniţiativa de purificare a cultului prin scoaterea referinţelor la ereticii necalcedonieni nu aparţinea însă ierarhilor B.O.R., ea fusese luată de Comisia Mixtă pentru Dialogul dintre Biserica Ortodoxă şi Bisericile Ortodoxe Orientale, la Centrul Ortodox al Patriarhiei Ecumenice – în Geneva, 1-6 Noiembrie 1993. Pentru ca Biserica Ortodoxă să se unească cu ereticii era necesar ca Sfânta Tradiţie să fie cenzurată… Faţă de o astfel de fărădelege, părinţii athoniţi au avut o reacţie fermă. În Memoriul Comunităţii Sfântului Munte, din 14/27 mai 1995 este combătută şi „Decizia extrem de neliniştoare a Comisiei Mixte privitoare la «curăţirea» textelor liturgice de textele care se referă la anticalcedonieni ca la nişte eretici. Cu alte cuvinte, Sfintele Slujbe ale multor Sfinţi Mărturisitori ai credinţei, ale Sfinţilor Cuvioşi, şi mai cu seamă ale Sfinţilor Părinţi de la Sinodul al IV-lea ecumenic vor înceta de a mai fi citite de către poporul lui Dumnezeu.

Întrebăm: Toate aceste scrieri sfinte sunt simple piese de ornament ale imnografiei ortodoxe, încât să poate fi îndepărtate fără durere şi fără vătămare, sau sunt elemente fundamentale ale Ortodoxiei care, odată eliminate, pot pricinui dispariţia a ceea ce înseamnă Ortodoxia? După părerea noastră, această decizie consituie o inovaţie de neacceptat, care va avea consecinţe nefaste asupra identităţii însăşi a Bisericii Ortodoxe.”[4]

Cenzura cărţilor de cult înseamnă batjocorirea Sfintei Tradiţii. Această fărădelege nu a pornit însă din iniţiativa anticalcedonienilor, ci este mult mai veche. Cel mai cunoscut exemplu în acest sens – în Biserica Ortodoxă Română – este cenzurarea Triodului. De exemplu, strofa a noua de la Starea a treia:

„O, ce nebunie!

Pe Hristos omoară

Cei ce‑au ucis pe profeţi” lipseşte din Prohodurile tipărite în ultima vreme.[5] Să nu se creadă că cenzurarea Prohodului a avut ca scop doar scurtarea slujbei – un aggiornamento pe placul creştinilor gră­biţi ai zilelor noastre, învăţaţi să trateze şi slujba în mare viteză. S‑au scos în mod special fragmentele în care era vorba de iudeii care L‑au răstignit pe Hristos.

Iată un alt exemplu strofa 58 din Cântarea întâi – în va­rianta completă:

„Îngâmfat Israil,

Ucigaşe popor !

Pentru ce pe Varava, pătimaş, slobozi,

Iar pe Domnul pentru ce Îl răstigneşti?”

Aşa cum poate constata oricine face comparaţia, în to­tal au fost cenzurate 12 strofe din Prohod[6]. Din prima cân­tare s‑au scos 3 strofe din 76, din a doua 3 din 63, din a treia 6 din 49.

Această cenzură, neunitară (care a micşorat şi mai mult raportul cantitativ dintre cântarea a treia şi primele două), nu poate da roade de folos. În momentul în care în­ce­pem să cenzurăm cultul, nu mai considerăm că are in­spi­raţie dumnezeiască şi negăm harul Sfinţilor Părinţi şi al Cuvioşilor care au alcătuit sfintele slujbe.

Dacă cenzura s‑ar fi rezumat la scurtarea Prohodului, ar fi fost poate o excepţie fără ecouri. Dar, din păcate, cenzura s‑a ex­tins şi asupra altor texte liturgice.

Iată, de exemplu, un fragment din Ceaslov, din Tropa­re­le Învierii – e vorba de Troparul Glasulului întâi : „Pia­tra fiind pecetluită de iudei şi ostaşii străjuind preacurat tru­pul Tău, înviat‑ai a treia zi, Mântuitorule, dăruind lu­mii viaţă….”[7].

În noile cărţi de muzică bisericească, acest tropar în­ce­pe cu cuvintele „Piatra fiind pecetluită şi ostaşii străju­ind…” Nu se mai precizează cine a pecetluit piatra de la Sfân­tul Mor­mânt, trecându‑se astfel cu vederea mărturia Sfin­tei Evan­ghelii: Iar a doua zi, care este după vineri, s‑au adu­nat arhiereii şi fariseii la Pilat, zicând: „Doam­ne, ne‑am adus aminte că amăgitorul Acela a spus, fiind încă în via­ţă: «După trei zile Mă voi scula.» Deci, po­run­ceş­te ca mor­mântul să fie păzit până a treia zi, ca nu cum­va uce­ni­cii Lui să vină şi să‑L fure şi să spună po­po­ru­lui: «S‑a scu­lat din morţi.» Şi va fi rătăcirea de pe ur­mă mai rea decât cea dintâi.” Pilat le‑a zis: „Aveţi stra­jă; mergeţi şi întăriţi cum ştiţi.” Iar ei, ducându‑se, au în­tă­rit mormântul cu stra­jă, pecetluind piatra (Matei 27, 62‑66).

Mergând mai departe pe drumul cenzurării cultului or­to­dox, unii preoţi au îndrăznit chiar să nu mai citească în Săptămâna Mare pericopa evanghelică în care poporul iudeu cere răstignirea lui Pilat.

Dar una din cele mai grave cenzurări ale cultului este scoaterea din Molitfelnicul ortodox a slujbei de primire în biserică a evreilor (odată cu aceasta au fost scoase şi sluj­bele de primire a catolicilor, a armenilor şi a altor eretici).

Vorbind despre importanţa unor astfel de slujbe, Sfân­tul Ioan de Kronstadt scria: „Ce înseamnă rânduiala tre­ce­rii de la diferite credinţe şi confesiuni şi a unirii cu Bi­se­ri­ca Ortodoxă? Necesitatea indispensabilă a lepădării de cre­dinţele şi confesiunile false, a negării rătăcirilor, a măr­turisirii adevăratei credinţe şi pocăinţei de toate pă­ca­te­le dinainte, a făgăduinţei date lui Dumnezeu de a păzi şi măr­turisi cu tărie credinţa nealterată, a feririi de păcate şi a vieţuirii în virtute”[8].

Nu putem tăia o parte dintr‑o slujbă fără ca aceasta să nu afecteze restul slujbei. E adevărat, citirea lepădărilor nu face parte din slujba propriu‑zisă a Botezului, ci doar o pre­cede. Rostul catehezelor respective era de a‑i pregăti pe cei care veneau de la întunericul rătăcirii la lumina ade­vărului pentru marele pas pe care se pregăteau să îl facă. Totuşi, din moment ce alte Biserici Ortodoxe au con­siderat că slujba respectivă trebuie făcută înaintea Bo­te­zului, aşa cum am primit de la înaintaşii noştri, opţi­unea de a renunţa la ea arată existenţa unei alte perspec­tive dogmatice.

E foarte trist că din Triodul românesc lipseşte cea mai im­portantă slujbă cu caracter dogmatic din tot anul bise­ri­cesc, e vorba de Sinodiconul Ortodoxiei, slujbă în care sunt anatemizaţi nominal marii eretici şi sunt cinstiţi ma­rii sfinţi apărători ai Ortodoxiei. Celelalte popoare orto­do­xe au această slujbă, şi mari teologi – cum este Mitro­po­litul Hierotheos Vlachos – au scris mult despre impor­tan­ţa ei. Întrucât cultul bisericesc are un caracter catehe­tic, dacă va fi văduvit de amprenta dogmatică va avea roa­de pe măsură, credincioşii fiind mult mai uşor de atras în ghearele diferitelor rătăciri.

„În Triodul de la Neamţ (1833), deşi se încerca totuşi o res­pectare cât mai fidelă a traducerii greceşti, «nimic adău­gând sau scăzând, ci întocmai precum iaste [Triodul] cel Grecesc, afară de Canonul Litaniei Sfintelor Icoane din Duminica întâia a Sfântului Post ce să numeşte a Pra­vo­slaviei şi a Cărţii Sfântului a toată lumea al Şaptelea So­bor, întru carea blestemă pre toţi ereticii luptători de Icoa­ne şi pre toţi ceilalţi începători ai eresurilor ce au stă­tut în vremi împotriva Sfintei Pravoslavnicii Credinţe; şi binecuvântează pe toţi Păstorii, Apărătorii, Învăţătorii şi Lu­minătorii carii s‑au nevoit şi până la sânge au stătut pen­tru apărarea Pravoslaviei. Fericeşte şi pre toţi Pravo­slav­nicii împăraţi şi împărătese şi pre toţi Drept Slăvitorii carii au stătut în vremi, ajutători şi apărători dreptei cre­din­ţe. Care Canon, dimpreună cu soborniceasca Carte, fi­ind că până acum nici în Trioadele cele mai dinainte n‑au fost tipărit[9], nici noi n‑am găsit de cuviinţă ca chiar în lo­cul lui în Duminica Pravoslaviei, pre cum iaste în cel gre­cesc, să se tipărească. Ci pentru oareşicare supţiri so­coteli (altfel spus: „lăsându‑ne amăgiţi de înţelepciunea lumii acesteia” – n.n.), am poruncit ca pe urmă în deose­bită filadă[10] să se tipărească”[11].

Mitropolitul Hierotheos Vlachos spune: „Ne este de­si­gur cu neputinţă să analizăm şi să tâlcuim toate lucrurile mi­nunate şi pline de semnificaţie din Sinodiconul Or­to­do­xiei. Cititorul va trebui să îl parcurgă cu băgare de seamă şi astfel îi va descoperi însemnătatea”[12].

Sfântul Teofan Zăvorâtul arăta că prin Sinodicon se aude glasul cel puternic al dreptei credinţe, care osândeşte mulţimea de erezii şi de eretici[13]. El explică de ce în zilele noas­tre Biserica nu se grăbeşte să pronunţe anatema asu­pra fiecărei grupări eretice nou înfiinţate: „La noi s‑au pră­şit acum o mulţime de nihilişti şi de nihi­lis­te, de dar­wi­nişti, de spiritişti: dacă în învă­ţătura lor ar fi vreo rătă­ci­re nouă, credeţi că Biserica ar tăcea, n‑ar glă­sui, nu i‑ar osândi şi nu i‑ar da anate­mei? Dimpotrivă, s‑ar face sinod fără întârziere şi toţi, dimpreună cu învăţăturile lor, ar fi daţi anatemei; la Sinodiconul de acum al Ortodo­xiei s‑ar mai adăuga un punct: «Lui Büchner, Feuerbach, Darwin, Re­nan, Cardec şi tuturor următorilor lor – ana­tema!». Dar nu e nicide­cum nevoie de un sinod special pen­tru aşa ceva, nici de vreun adaos. Toate învăţăturile lor min­ci­noa­se au fost deja date anatemei…”[14].

Afirmaţia Sfântului Teofan Zăvorâtul este întărită de com­pletarea anatematismelor din Sinodicon cu cele pri­vi­toa­re la învăţătura despre „teoria ramurilor”. Completa­rea a fost stabilită de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ru­se din afara Rusiei, care s‑a întrunit la Vancouver, Ca­na­da, în 1983 şi care a avut o poziţie mult mai dură: „Ana­te­ma celor care atacă Biserica lui Hristos învăţând că Bi­se­ri­ca Sa este împărţită în aşa‑zise «ramificaţii» ce se deo­se­besc în doctrină şi în felul de viaţă sau că Biserica nu exis­tă vizibil, ci va fi formată în viitor, când toate «ra­mi­fi­caţiile» – sectele, denominaţiunile şi chiar religiile – vor fi unite într‑un singur trup, şi care nu deosebesc Preoţia şi Tai­nele Bisericii de cele ale ereticilor, ci spun că botezul şi euha­ristia ereticilor sunt eficace pentru mântuire; prin ur­mare, celor ce cu bună‑ştiinţă sunt în comuniune cu aceşti ere­tici înainte‑menţionaţi sau celor ce susţin, răs­pân­desc sau păzesc erezia lor ecumenistă sub pretextul dra­gostei fră­ţeşti sau al presupusei uniri a creştinilor des­păr­ţiţi, să fie Anatema”[15].

Într‑una din conferinţele sale ţinute la Facultatea de Teo­logie din Bucureşti, arhimandritul Efrem, stareţul mă­năs­tirii aghiorite Vatoped, a fost întrebat: „Ce este Sino­di­conul Ortodoxiei care se citeşte în Grecia în mă­năstiri şi în catedrale şi dacă n‑ar trebui cunoscute aceste lucruri şi în România?” El a spus: „Noi, în Duminica Or­todoxiei, fa­cem o litanie şi citim anatemele celor şapte Sinoade Ecu­menice. Acesta este lucrul pe care îl facem. Dum­nea­voas­tră nu îl faceţi aici?” La răspunsul negativ al pă­rin­t­e­lui Constantin Coman, arhimandritul a continuat: „Este bi­ne să‑l faceţi. Noi, după apolisul dumnezeieştii Li­tur­ghii, facem procesiune în mănăstire, cu patru opriri şi ros­tim anatemele. În acelaşi timp rostim şi credinţa hotărâtă de cele şapte Sinoade Ecumenice, pomenind pe luptătorii pen­tru dreapta credinţă începând din timpul Si­noadelor şi ajun­gând până la Sfântul Grigorie Palama”[16].

Trebuie menţionat faptul că Sinodiconul Ortodoxiei este un text liturgic foarte important şi în ceea ce priveşte învăţătura ortodoxă împotriva ereziei monofizite şi a ereticilor monofiziţi. În studiul Imnografia Bisericii privitoare la hristologia ortodoxă şi la anticalcedonieni (din decembrie 1994), părinţii de la Sfântul Munte Athos, după ce spun despre Sinodicon: „El se pronunţă asupra tuturor marilor erezii şi constituie un adevărat text simbolic al Bisericii”[17], citează pasaje care arată cât de clar deosebeşte această slujbă între învăţătura Sfinţilor Părinţi şi învăţătura ereticilor. Iată un exemplu: „Lui Iacob Armeanul Zanzalul, lui Dioscor patriarhul Alexandriei şi lui Sever nelegiuitul… anatema”[18]

Cum să primim acum faptul că Dioscor sau Sever nu sunt eretici? Sau, mai mult încă, putem să îi considerăm sfinţi, aşa cum ne cer Comisiile de Dialog cu Bisericile necalcedoniene? Nu, nu, nu. Sub nicio formă.

O întrebare se pune de la sine: oare nu cumva faptul că Biserica Ortodoxă Română are o deschidere atât de mare spre Bisericile eretice necalcedoniene se datorează şi faptului că din cultul ei a fost cenzurat Sinodiconul? (Biserica Ortodoxă Română a fost prima Biserică, care a aprobat oficial acest dialog după 1993.[19])

De ce în Bisericile Ortodoxe surori există mult mai mare reţinere faţă de dialogul cu necalcedonienii? Nu cumva pentru faptul că ierarhii, teologii şi credincioşii lor au înţeles din Sinodicon că necalcedonienii sunt eretici?

Rostul articolului de faţă este de a atrage atenţia asupra faptului că aşa cum mucenicii au apărat învăţătura Biseri­cii aşa trebuie să o apărăm şi noi astăzi. Să înţelegem că secularizarea cultului înseamnă lepădarea de Tradiţie, le­pădarea de Sfinţii Părinţi, lepădarea de Biserică, lepăda­rea de Hristos. Să înţelegem că, aşa cum Hristos a fost vân­dut pe treizeci de arginţi, astăzi alţii vor să cumpere în­văţătura cea adevărată. Dând un preţ mai mare, e adevă­rat. Dar niciun preţ nu poate acoperi valoarea cultului ortodox, valoarea învăţăturilor Sfintei Biserici…