BLOG – DANION VASILE

„Să bei bere e uşor. Să faci mizerie în camera de hotel e uşor. Dar să fii creştin, asta e o provocare dură. Asta e adevărată răzvrătire…” – Alice Cooper

  •  

    Anul trecut am primit o scrisoare, care m-a impresionat. Cu acordul autoarei, am pus-o ca introducere a volumului „Underground – rebelii generaţiei NU”, apărut anul trecut la Editura Agnos (volumul poate fi citit pe http://www.danionvasile.ro/underground.php).

    Scrisoarea îi poate sminti pe cei care duc o viaţă foarte curată, aşa că nu recomand să fie citită de toată lumea…

     

    „Dragul meu frate întru Hristos,

    Nu am un frate mai mare, şi mi-am dorit să am unul… Am numai o soră mai mare, şi o iubesc cu toată inima, şi sunt bucuroasă că este sora mea… Te voi considera fratele meu mai mare, pentru că mi-ai vorbit ca unei surori, prin cartea ta, Cartea nunţii – Cum să-mi întemeiez o familie. Nu vreau să îţi răpesc prea mult timp. Cartea ta mi-a căzut în mână marţea trecută, când ieşeam de la biserică. Merg la biserică abia de un an şi vreo opt luni, dar am duhovnic abia de zece luni… Înainte am dus o viaţă cam după capul meu şi, cum spune părintele meu, trebuie să am multă răbdare, pentru că eu am suferit de o boală lungă şi grea… Parcă mi-e şi greu să spun, dar este vorba de patima desfrânării. Am avut de multe ori senzaţia că ce am trăit eu poate fi o exemplificare a multor forme pe care le ia desfrânarea… şi de aceea m-aş bucura să pot scrie, cu ajutorul lui Dumnezeu, despre anumite aspecte. Nu ca exhibiţionism, ci din perspectiva efectelor pe care le are acest păcat asupra gândurilor şi sentimentelor.

     Ca să dau un exemplu: la 15 ani l-am lăsat pe prietenul meu de atunci să mă atingă pe sâni. Ne sărutasem deja de mai demult, dar nu am simţit un mare şoc. În schimb, în urma acelor atingeri, ţin minte că am simţit clar că îmi este răpită o inocenţă pe care, în ciuda faptului că mă masturbam de la 10 ani – fără să ştiu măcar cum se numeşte ceea ce fac, nu mai spun că ar fi păcat –, se pare că o aveam. Am simţit că sunt goală… Un sentiment oribil de dureros, pe care l-am înecat în multe ţigări. Acest sentiment mă făcea să vreau să-mi cer iertare cuiva. Nu credeam în Dumnezeu, deşi am primit o elementară educaţie creştină şi mersesem şi la biserică. Dar nu credeam, pentru că mă consideram mult prea departe de asemenea lucruri şi evitam biserica pentru că-mi era frică să şi intru, atât de murdară mă simţeam, fără să ştiu de ce exact… Aşa că această dorinţă de a-mi cere iertare, dorinţă care mă ardea (cine mai râde când aude de flăcările iadului să se gândească la expresia populară: Arde inima în mine! Oare de foc cu lemne este vorba aici?), nu am ştiut către cine să o orientez, deşi plângeam până mi se făcea rău… Şi apoi se instala iar în suflet acea sumbră linişte, tristeţe goală, epuizarea plânsului meu în zadar, care nu reuşea să mă îmbrace cu nimic… M-am resemnat că am rămas goală pe dinăuntru şi am început, încet-încet, o viaţă care, dacă nu ar fi fost întreruptă de chemarea lui Iisus, ar fi mers spre cariera de prostituată…, dar nu din cele pentru bani… Nu am fost niciodată leneşă şi la facultate am fost bursieră, deci îmi pot câştiga existenţa foarte uşor… Aş fi ajuns o prostituată din acelea care fac asta din patimă, pentru a se adânci şi mai mult în singurul mod de a trăi pe care îl mai ştiu…

     Îmi dau seama cât de prost mă exprim… cât de aproximativ… Chemarea lui Iisus de care vorbesc a fost în forma unei revelaţii… a iubirii Lui, la 17 ani, după o tentativă de sinucidere, când, în momentul în care am simţit că voi muri, m-am rugat să nu mor şi am promis că îmi voi schimba viaţa. Apoi am cunoscut un preot care m-a convins că trebuie să mă schimb… Când vorbea de Iisus, i se umezeau ochii, deşi e cunoscut ca un predicator dur şi intransigent (te-am ascultat la o conferinţă şi mi-ai amintit de el…). E poreclit călugărul de alţi preoţi mai glumeţi. L-am cunoscut în preajma Crăciunului, iar de Paşti m-am spovedit cu tot ce aveam, din copilărie. El mi-a spus că este o minune că sunt acolo… Apoi m-a împărtăşit, chiar în noaptea de Înviere… Aşa a vrut Domnul, să vină la mine, deşi eu nu făcusem nimic… Am simţit nevoia să mă rog, şi am început să spun singura rugăciune pe care o ştiam pe de rost, Tatăl Nostru… Şi am fost copleşită de lumină, şi am auzit glasul cel dulce al lui Hristos, care mi-a spus: Cristina, te iubesc!…, dar parcă ar fi spus, tu… asta eşti…; sensul era infinit mai bogat, iar bucuria mea a izvorât în şiruri de lacrimi ce curgeau şi parcă nu ar fi vrut să se mai oprească… Nu am putut spune decât: Iartă-mă, nu am ştiut!…. Eram peste putere de fericită, dar şi îndurerată că pe Acesta Îl rănisem eu cu păcatele mele, tocmai pe Acesta, Care este atât de frumos, încât inima mea a simţit că moare de atâta bucurie să Îl vadă!… Acesta pe Care acum Îl iubeam atât…

     Şi totuşi, după acest dar minunat, la câteva luni, am cunoscut un băiat care a ştiut cum să mă ia, încât să mă culc cu el… Era mai ciudat, el credea că, dacă ne iubim, este deja taina săvârşită, că suntem deja cununaţi şi în cer… Eu nu credeam, nici nu îl iubeam, a fost doar patima mea… Am fost cu el cinci ani, şi am mai fost cu alţii cu care l-am înşelat. Apoi ne-am despărţit pentru că vroiam să fiu liberă să cunosc cât mai mulţi… A venit altul, şi altul, şi altul, apoi alta… Orice mă atrăgea, mi se părea şi bun, vedeam în orice atingere a trupurilor iubire, şi nu patimă, confundam plăcerea cu bucuria. Dansam isteric şi atrăgeam ca un magnet, pentru că sunt frumoasă, dar mai ales prin acea intensitate a propriei patimi… Nu cred că erau băieţi care să-mi fi putut rezista, pentru că puterea mea de fascinaţie deja mă depăşea şi pe mine… Primisem şi o poreclă: la femme fatale. Într-adevăr, nu trezeam doar dorinţe trupeşti, ci reale drame, evident, la oameni la fel de bolnavi ca şi mine… Dar nu s-a întâmplat nici o tragedie… decât că după nouă ani de la acea întâlnire cu El, pe care nu am mai putut-o uita, am avut un moment de luciditate. Urma să termin facultatea, întârziată prin plecarea la o bursă în Germania pentru doi ani, prietenul meu de atunci era tocmai în India şi nu dădea nici un semn, în ciuda unei legături foarte intense, timp de opt luni, în care mărturisea că nu a avut parte de atâta sex în viaţa lui… Că ar vrea ceva mai mult… Era disperat dacă nu îi scriam, dar nici nu putea să mă ia de soţie… (Pe bună dreptate. Femeile fatale nu pot fi soţii…) Atunci am privit în viitor şi am simţit că voi muri. Nu aşa, ci cu adevărat… Am simţit gheara rece a disperării, deşi în toţi aceşti nouă ani crezusem că niciodată nu voi mai simţi disperarea, pentru că aflasem ce înseamnă iubirea lui Dumnezeu… Căldura aceea a unei clipe cu Hristos rezistase şi după cele mai mari păcate trupeşti, mă ţinuse încă vie… Dar acum doi ani, stând singură în camera mea, am simţit cum voi veni iar în Bucureşti, în toamna următoare, şi că adâncul desfrânării mă va cuprinde în forme noi şi mai mari, pe care le vedeam perindându-se în mintea mea… Acum puteam avea şi bani, şi ştiam şi de droguri, am luat Ecstasy cu prietenul meu indian… Părinţii erau acasă şi nu ştiau nimic… Drumul îmi era deschis, dar i-am văzut şi infinitul de moarte pe care îl conţinea… O moarte veşnică, pustiul… care ar fi început încă de acum!…

     Am spus: Nu, de acum mă voi schimba! Nu mai pot aşa, dacă mai amân să mă întorc, va fi prea târziu! Şi m-am întors. Pare simplu…, dar nu am cuvinte să spun cum arăta sufletul meu, cum am căzut iar cumplit în iarna următoare şi am devenit pentru o perioadă vedetă necontestată a unui bar din Bucureşti, cum m-am ridicat, şi iar am căzut în primăvară, la fel de cumplit, fiind în India, la prietenul meu, cum l-am pierdut pe acel prieten, şi, cu inima făcută bucăţi, am alergat iar, cu şi mai multă disperare, şi am cerut ce nu găsisem încă: un duhovnic care să mă ajute să nu mai cad aşa de rău, un antrenor adevărat… (Eu am încercat mai demult să schiez şi mi-a luat trei ore să cobor o pârtie pe care alţii o fac în 20 de minute… Dar nu am obosit ca, după fiecare căzătură, să mă ridic, aşa că ştiu ce înseamnă…)

     Mi-a dăruit Dumnezeu un duhovnic căruia să-i spun că sunt în stare de orice… Eram în stare să umblu îmbrăcată în zdrenţe pe străzi dacă asta mi se cerea, numai să fiu primită înapoi în Casa Domnului!… Şi m-a primit, şi de atunci sunt acasă, dar sunt încă la pat, cu bandaje şi răni sufleteşti, şi nu am mintea întreagă, şi nu pot privi bărbaţi, şi nici măcar femei, fără a simţi puterea patimii din mine… Sunt aşa, cam ca la reanimare, şi abia am început să înţeleg cât de groaznic e păcatul… Şi ce uşor era când îl făceam…! Ce uşor se învoia mintea mea…! Ce uşor era să găsesc argumente ca să păcătuiesc!… Şi ce greu e ca acum să mă schimb, când totul în mine e pervertit, bolnav! Un paralitic nu poate vorbi despre mers, nici eu nu pot vorbi despre sentimente fireşti… Îmi doresc un soţ (deşi m-am gândit o vreme şi la călugărie, pentru că firea mea tinde spre extreme…).

     Dar… răbdare…! Cu ceva timp în urmă, acum vreo trei săptămâni, vorbeam cu colega de cameră că mi-am dat seama unde am greşit strict în relaţia cu băieţii: că am pus plăcerea pe primul plan. Chiar am înţeles că eu aşa am judecat orice relaţie: dacă mă simt bine, nu poate fi rău, şi totul e permis, atâta timp cât ne place amândurora… Nimic nu mi se părea scârbos, nu m-am dat în lături de la nimic… Şi sunt sigură că, dacă nu m-aş fi oprit, aş fi putut ajunge la monstruozităţi inimaginabile. Şi, din moment ce am sfârşit singură, adică toate relaţiile în care am crezut eu că iubesc cu toată inima s-au sfârşit, e cât se poate de clar că nu e bine… Dar ce să pun în loc?

     Asta aş vrea să te întreb şi pe tine: ce să pun în loc? Eu nu înţeleg altceva, pentru că sunt bolnavă, nu înţeleg decât plăcerea, şi nu ştiu dacă ştii cum e să simţi că ai merge dincolo de orice limită pentru cineva de care sufletul tău e legat prin plăcere… Mă culcam cu alţi băieţi fără să simt nimic, doar pentru că prin plăcere mi se mai potolea patima cu care ardeam de dorul prietenului meu din India, şi normal că, atunci când a aflat, poate şi vaga hotărâre de a mă lua de soţie pe care o avea s-a spulberat… E cumplit de comic, dacă nu ar fi tragic!… Nu ştiu dacă înţelegi, dar te provoc, poate vei fi duhovnic… Cu ce înlocuiesc eu plăcerea? Dacă mă uit la un băiat, mă îndrăgostesc într-o zi, dar nu ştiu dacă nu e decât reacţia bolnavă a sufletului meu… De câte ori m-am îndrăgostit… o săptămână de unul, apoi de altul!… Acum evit să mai cunosc oameni, pentru că, inevitabil, îmi poate ieşi vreunul în cale care să se transforme în material pentru visele mele romantice… Eu înţeleg romantismul în sensul lui cultural: e o boală a sufletului, e bovarism, e o patimă adâncă în care sufletul nu se poate rupe de plăcere, chiar dacă ea nu e decât a privi un chip… Dar privirea e bolnavă, pentru că sufletul e bolnav. Probabil îţi imaginezi cam ce viaţă pot duce!… Ce viaţă pot duce cei care se află la reanimare?

     Dacă m-aş putea întoarce în timp, când cu nonşalanţă îmi ziceam: E bine să experimentezi!, fără să mă gândesc la consecinţe… Consecinţele pe care le văd în mine depăşesc orice coşmar. Aş vrea să ştie şi alţii, oare ar crede? Sau deja aş fi pusă în categoria nebunilor? Nici nu vreau să ştiu ce diagnostic aş primi de la psihiatri.

     Până la urmă poate nici nu e bine ca tu să-mi dai un răspuns… Mi-ai dat deja prin Cartea nunţii: pregătirea, singura pregătire reală pentru căsătorie este curăţarea sufletului. La mine, cu sejurul în spitalul de rigoare… Cât va fi nevoie. Adică, chiar m-ai ajutat cu răspunsul din carte… Nu trebuie altă pregătire, ci doar să merg pe calea cea strâmtă! Vroiam să te rog să te mai rogi pentru mine… dacă poţi.

    Şi să mă ierţi dacă am dat prea multe detalii. Doamne ajută!… Şi dacă găseşti ceva să-mi spui, m-aş bucura.”

     

    Am postat scrisoarea aceasta aici şi pentru că, aşa cum anunţam în mesajul anterior, pregătesc pentru tipar o carte despre convertiţi. Poate că şi printre cititorii acestui text sunt oameni care pot scrie despre convertirea lor. Nu neapărat mult… Poate chiar şi două fraze pot transmite din bucuria întâlnirii cu Hristos…

    Danion Vasile

    42 Comments
  •            - un comentariu la romanul lui J.D. Salinger „Franny şi Zooey”-

     Într-o dimineaţă însorită de sâmbătă, îmbrăcat în impermeabilul „Burberry”, un puştan, Lane Coutell, o aşteaptă pe iubita sa, Franny, să sosească cu trenul de zece şi cincizeci şi două de minute. Reciteşte febril ultima scrisoare pe care Franny i-a trimis-o „cu toată dragostea”, o epistolă în care îşi manifesta nerăbdarea de a-l revedea, îngrijorarea că nu va putea să-şi stăpânească emoţia provocată de reîntâlnirea cu el şi rugămintea de a nu o primi pe peron „cu tam-tam”.

                Lane o întâmpină pe Franny cu o mină impasibilă, golită de orice expresie, ca să-i arate iubitei sale cât este de bărbat, spre deosebire de Franny care, în clipa revederii, debordează de entuziasm, îl învăluie cu braţele ei delicate, îl sărută, la început îi administrează un sărut fugar, mai apoi unul uşor stingherit. După un schimb de replici având ca obiect scrisoarea mai sus pomenită, Lane descoperă în mâna stângă a lui Franny o cărticică verde-prăzulie. Curiozitatea lui de audient la cursul de Literatură europeană modernă îl îmboldeşte să o întrebe: „Ce carte-i aia?”, întrebare care capătă un răspuns evaziv: „Asta? A, ceva de citit”, timp în care cărţulia este îndesată în geanta acesteia. Odată reîntâlnirea consumată în toate detaliile ei, Lane şi Franny ajung cu un taxi la restaurantul Sikler’s, un local frecventat de „boema intelectuală studenţească”.

    În jurul celor două Martini comandate, Lane monopolizează conversaţia, ceea ce o face pe Franny să îl asculte o vreme în tăcere. Secundele trec, Franny iese din cochilie şi începe să îl irite pe Lane cu întrebările şi îi întrerupe peroraţia asupra motivului care îl făcea pe Flaubert să manifeste o atracţie patologică faţă de le mot juste cu o întrebare pragmatică: „Ai de gând să-ţi mănânci măslina, ori ba?” Enervarea lui Lane atinge cote apreciabile în clipa când iubita lui îl etichetează spontan: „Vorbeşti ca un suplinitor, zău aşa.” în replică, Lane o acuză că este într-o dispoziţie belicoasă. Franny îşi cere iertare pentru purtarea ei execrabilă şi îi mărturiseşte: „Toată săptămâna asta am simţit în mine o pornire distructivă”. Urmează al doilea rând de Martini, Franny începe să se uite la Lane ca la un străin sau ca la o reclamă pentru linoleum; o nouă polemică este purtată în jurul întrebării: „Sunt sau nu profesorii Manlius şi Esposito, de la catedra de engleză, poeţi adevăraţi?” Franny începe să îşi piardă culoarea din obraji, se ridică brusc, îşi ia geanta şi se duce ţintit la toaleta restaurantului Sikler’s. Cu fruntea acoperită de broboane de sudoare, cu gura întredeschisă, „fără vlagă” pătrunde în cea mai îndepărtată din cele şapte sau opt cabine, se încuie în ea şi…

    Şi acum mă văd nevoit să citez episodul direct din romanul Franny şi Zooey, pentru a păstra savoarea inconfundabilă şi inegalabilă a scrisului lui Salinger: „Fără a se sinchisi, pare-se, de ambianţa în care se afla, se aşeză. îşi apropie foarte strâns genunchii unul de altul, ca şi cum ar fi vrut să se comprime într-un volum mai mic şi mai compact. Apoi îşi puse mâinile vertical peste ochi şi apasă tare din călcâie, ca pentru a-şi paraliza nervul optic şi a îneca toate imaginile într-un întuneric ca de hău, degetele ei întinse, cu toate că îi tremurau, sau poate tocmai pentru că îi tremurau, aveau o graţie şi o drăgălăşenie ciudată. Rămase o clipă încremenită în poziţia aceea încordată, aproape fetală –  apoi o podidiră lacrimile. Plânse aşa fără a încerca să îşi reţină nici una din manifestările mai zgomotoase ale durerii şi tulburării, toate acele icnete convulsive din fundul gâtului pe care le scoate un copil isteric atunci când încearcă să tragă aer în piept printr-o epiglotă aproape închisă. Şi totuşi, când, în cele din urmă, se opri din plâns, isprăvi pur şi simplu, fără să simtă când inspira, acea senzaţie dureroasă, ca nişte cuţite, care urmează de obicei după un acces violent. Când se opri, fu ca şi când în mintea ei s-ar fi petrecut o schimbare spectaculoasă de polaritate, una cu efect imediat şi liniştitor asupra corpului ei. Cu faţa udă de lacrimi, dar lipsită de orice expresie, aproape tâmpă, îşi culese geanta de pe jos, o deschise şi scoase dinăuntru cărticica prăzulie, legată în pânză. Şi-o aşeză în poală-mai bine zis pe genunchi- şi se uită la ea, o fixă cu privirea de parcă acela era locul cel mai potrivit pentru o cărticică de culoarea prazului. În clipa următoare luă cartea în mână, o ridică până la nivelul bustului şi o strânse la piept – cu un gest scurt şi energic. Pe urmă o puse la loc în geantă, se ridică şi ieşi din cabină. Se spălă pe faţă cu apă rece, se uscă cu un prosop de pe suportul fixat sus, deasupra capului, îşi dădu din nou cu ruj pe buze, se pieptănă şi ieşi din camera de toaletă. Când traversă sala de restaurant ca să ajungă la masă, arăta extraordinar- vioaie şi bine-dispusă, aşa cum se cuvine să fie o fată într-un week-end studenţesc de excepţie. În momentul în care ajunse, sprintenă şi zâmbitoare, în dreptul scaunului ei, Lane se ridică încet, cu un şerveţel în mâna stângă. -Dumnezeule! Scuză-mă, spuse ea. Credeai c-am murit? – Nu credeam c-ai murit, răspunse Lane”.

    În doar două pagini de roman J.D.Salinger ne descrie un proces dramatic, o moarte şi o înviere. Ochiul nostru carnal, obişnuit poate cu stilul „uşuratic” al autorului american, s-ar putea să nu sesizeze din prima importanţa pe o pot avea cele două pagini pentru fiecare dintre noi. Da, este posibil, pare să ne sugereze Salinger.  Poţi descoperi o carte cu copertă prăzulie din care poţi afla că tu eşti, de fapt, doi: un om exterior, apărut din coliziunea dintre ereditate şi mediul social şi un om interior, ascuns, greu accesibil. Totul a început pentru Franny la cursul de religie, când profu’ le-a vorbit despre „cărţulie”. Franny îi explică lui Lane, printre fumurile de ţigară pe care le trage abundent, că e o carte scrisă de un „oarecare ţăran rus” despre care cititorul nu află decât că are 33 de ani, un braţ uscat şi că este văduv. Călătoria unui pelerin este o carte ciudată despre un ţăran obsedat de ideea că trebuie să ne rugăm neîncetat şi care, în căutarea uni maestru în arta rugăciunii neîncetate, începe să colinde prin lume întâlnind tot soiul de oameni cărora le destăinuie metoda. În opinia lui Franny scopul rugăciunii este acela de a-ţi schimba viziunea asupra lumii: „(…) te rogi ca să-ţi purifici pe de-a-ntregul felul de-a privi lucrurile şi ca să dobândeşti o concepţie cu totul nouă despre rostul lucrurilor.” Perseverând în practicarea Rugăciunii lui Iisus – Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu miluieşte-mă!”, mintea lui Franny îşi schimbă polaritatea, suferă o metanoia, o conversiune a minţii spre Dumnezeu.

    Ne întoarcem în toaleta de la Siklers pentru că acolo omul vechi din Franny intră în extincţie, iar omul nou din ea se eclozează. Lupta neîmpăcată dintre cei doi apare descrisă în Epistola către romani a Apostolului Pavel: „Că după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele (cf. Romani, 7, 22-23)”. Îl suspectez pe Salinger că, în redarea chinului prin care trece Franny, recurge conştient la tipul de decriere devenit clasic în lucrările de etnografie sau de istoria religiilor care au ca temă iniţierea. Franny se supune de bunăvoie unui scenariu iniţiatic. Se pune într-o poziţie fetală, experiază o regressus ad uterum, o moarte simbolică însoţită de plâns şi întuneric în urma căreia revine la masa lui Lane sprintenă şi zâmbitoare, aspectul ei fiind expresia  unei mutaţii ontologice. Schimbarea nu se rezumă numai la asta. Devine conştientă de natura ei egoistă şi de egoismul agresiv al celorlalţi („sunt sătulă de atâta egocentrism. Al meu şi-al tuturor celorlalţi. Sunt sătulă de toţi aceia care vor s-ajungă ceva, să facă fapte mari…”), alege să devină un nimeni („m-am săturat să nu am curajul să fiu, pur şi simplu, un nimeni”), suportă modificări de natură somatică („Se întâmplă ceva ciudat cu dinţii mei. Îmi clănţăne. Alaltăieri era să muşc dintr-un pahar”).

    Franny descoperă drumul spre omul interior prin intermediul unei cărţi, Pelerinul rus. În cazul ei se confirmă intuiţia lui Nicolae Steinhardt, anume că această carte îţi poate schimba viaţa. Carl Gustav Jung, în autobiografia lui, Amintiri, vise, reflecţii, ne descrie jocul alternant dintre cele două „entităţi”, pe care le numeşte „personalităţi”. La el, personalitatea numărul 2 este ceea ce misticii numesc „omul interior”. „În viaţa mea, zice Jung, numărul 2 a jucat rolul principal şi am încercat mereu să dau frâu liber la ceea ce voia să vină spre mine din interior” şi ne avertizează că „numărul 2 este o figură tipică; de cele mai multe ori însă, înţelegerea noastră conştientă nu este suficientă pentru a vedea că suntem şi asta”.

    „Rămasă singură, Franny stătu liniştită, uitându-se în tavan. Buzele începură să i se mişte, formând cuvinte mute, şi continuară tot aşa”. Puteţi ghici cuvintele care i se volatilizează de pe buze?

     

    Notă finală: Cu ani în urmă am citit „Ortodoxie şi postmodernism” scrisă de Părintele Savatie. Am aderat spontan la opoziţia care în-temeia cartea: ortodoxie pe de o parte, postmodernism pe de alta. Citind literatură postmodernistă nu numai că am devenit neîncrezător în această opoziţie. Am fost şocat de-a dreptul când am citit „Franny şi Zooey”. J.D. Salinger este considerat, alături de Thomas Pynchon şi Kurt Wonnegut, unul dintre părinţii postmodernismului literar. Cel mai cunoscut roman al lui Wonnegut, Abatorul 5, are ca personaj central un tip hristic, care prin tranşeele în care este aruncat nu se desparte de Biblie. Pictorul Horia Bernea, creatorul Muzeului Ţăranului Român, le-a reamintit contemporanilor de Predanie recurgând la mijloacele artei postmoderniste.

    Părintele Savatie este îndreptăţit să opună în domeniul epistemologiei ortodoxia postmodernismului relativist. Noi, ortodocşii, credem că există un adevăr absolut care ni s-a revelat prin intermediul unui anumit limbaj ( prin „numele divine” despre care au scris Sfântul Dionisie Areopagitul şi Sfântul Efrem Sirul, prin limbajul profeţilor, apostolilor, al mărturisitorilor din toate timpurile şi locurile). Postmoderniştii spun, pe scurt, că nu există un adevăr absolut. Că adevărul este o convenţie stabilită într-o anumită comunitate. Mai mult, pentru ei nu există criterii obiective de a stabili ce este adevărat şi ce nu. Postmodernistul rămâne captiv în următorul paradox: el afirmă: „adevărul este relativ”. Dar nu poate dovedi (pentru că după el nu există criterii obiective de validare) că afirmaţia sa este adevărată. În acest fel postmodernistul devine inconsistent, adică ajunge la o autocontradicţie.

    6 Comments
  • Un părinte cu viaţă sfântă, ucenic al Sfântului Nectarie din Eghina, părintele Filothei Zerva­kos, care a făcut foarte multe minuni în timpul vieţii şi după moarte, a avut câteva vedenii în care a văzut cât de grea este, din punct de vedere duhovnicesc, situaţia din vremurile noastre. El a spus :

    „Într-o noapte am văzut cum mă aflam împreună cu alţii departe de mănăstirea mea, pe marginea unei văi, în înaltul cerului fiind un nor întunecos, negru, care tocmai începea, puţin câte puţin, să se destrame. Şi de cum s-a luminat, s-a arătat desluşit fiara apocalipsei, având şapte capete şi zece coarne. La început, zbura ca un avion la înălţime, apoi a coborât şi s-a apropiat de mine ca la 15 metri. Şi am văzut, aşezaţi pe capetele şi pe coarnele ei, pe mulţi dintre stăpânitorii pământului, – zice cuviosul Filothei Zervakos – împăraţi, regi, prim-miniştri, precum şi dintre mai-marii Bisericii: Papa, patriarhi, arhierei [pe toţi aceştia i-a văzut pe fiara apocalipsei], îmbrăcaţi toţi în veşmintele lor, mai-marii popoarelor, cu coroane pe cap şi sceptre în mâini, iar mai-marii Bisericii în veşmintele preoţeşti, cu mitre, cu mantii, cu toate însemnele. M-a cuprins frica şi groaza şi mâhnit în inimă am zis: «Vai şi amar de vieţuitorii acestei lumi! Câtă întristare va să vină peste oameni, dacă stăpânitorii lor sunt slujitori şi robi ai Antihristului!»” (Din volumul Călător spre cer – Viaţa şi predicile fericitului Filotei Zervakos, Editura Biserica Ortodoxă, 2002, p. 243)

    Teologii modernişti şi unii formatori de opinie ortodoxă spun că lucrurile merg din bine în mai bine. Aşa să fie?

     

    4 Comments
  • Interviul poate fi vizionat la http://www.ortodoxtv.com/filme-video/pr.arsenie-marturisirea-adevarului.php

    D. V.: În ziua de astăzi se spune că e bine să facem pace unii cu alţii, să fie înţelegere între confesiuni, înţelegere între religii. Că Dumnezeu primeşte rugăciunile oame­ni­lor, indiferent de religia în care se află.

    Pr. A.: Asta o spun oamenii, că Dumnezeu vrea pace. Vrea pace mai mult decât oricine, dar nu cu dracul! Ce întâlnire are adevărul cu neadevărul? Pentru care motiv, după 1054 de ani, s-au despărţit? Şi acuma vor să ne împăcăm?! Mai mult decât ei, vrem noi pace – dar în adevăr! Îi primim cu toată plăcerea.

    Eram în preajma hramului. Şi a sosit un preot din Paris, probabil cu gândul să slujească a doua zi, că era Sfânta Maria. Era şi P.S. Serafim, în casa arhierească. Şi a venit acolo, acest părinte, şi s-a prezentat când a intrat – că era camera plină cu musafiri, vreo treizeci de persoane distinse din Constanţa. Eram la o gustare, că a doua zi era hramul, obiceiul locului. Şi ăla s-a prezentat, până a ajuns la mine şi la P.S. Serafim. Şi: „Arsenie! Arsenie! Arsenie!…” Făcea teatrul ăsta. Zic: „nu-mi place deloc”. Ce să spună el Apusului din partea părintelui Arsenie? Să vină la răsărit, fără pretenţii şi smeriţi. „Păi, (ei – n.n.) zic că au dreptate”. Dreptate şi dracu’ zice că are. Ăsta nu e un argument. În sfârşit, nu mă lăsa deloc.

    D. V.: Era catolic?

    Pr. A.: Era ortodox, dragă, venea de la Paris, voia să slujească a doua zi la noi, la… a venit un catolic să slujească şi nu i-am dat voie. Şi i-am spus multe lucruri, şi i-am spus şi lucrul acesta: „Napoleon a omorât un demnitar. Şi i-a spus cineva: «Sire, pe lângă marele păcat pe care l‑aţi făcut că l-aţi omorât, aţi făcut şi o nedreptate.»” Deci, aia era mai important decât moartea unui om. Şi aşa este! Nu putem să susţinem un adevăr după cum vrem noi. Biserica Ortodoxă n-a făcut nicio greşeală în manifestarea ei mistică, ca să zică acum: „Hai să ne împăcăm!” N-a făcut nicio greşeală. Să vedem de unde au plecat ei, primii, chiar cu cafea, dacă vor. Dar nu vrea! Şi acum să punem o întrebare: „dacă vii să ne împăcăm, renunţi la filioque? Renunţi la primatul papal? Renunţi la indulgenţe? Renunţi la imaculata concepţie?” Nu renunţi la nimic. Deci, vizibil, vor să pună mâna… Dar ceea ce este important… Dacă ai ochi de văzut, să vezi că îi roade ceva. Îi roade dorinţa de hegemonie, ori un vierme care nu-i lasă în pace – pentru că nu sunt în adevăr. Pentru că nu putem trece cu vederea. Dumnezeu nu vede toate aceste lucruri? Nu le suportă cu multă plăcere. Adevărul este singurul care odih­neşte. Dacă nu eşti în adevăr, nu eşti în Dumnezeu. Şi e numai unul adevărul. Eu sunt Adevărul şi Viaţa. Ce putem ciunti din adevăr? Nu ciuntim nimic. E vorba de cre­dinţă, dragii mei, nu-i vorba de păcate de moarte, capitale şi nu mai ştiu cum. E vorba de cele mai grozave păcate. Pentru că au fost anatemizaţi. Patriarhii Sinoadelor ecumenice, pe Nestorie l-au anatemizat şi anatemizat a rămas. Pur şi simplu nu i-a mai convenit, la 1054, cu acel Umberto, să ne pună anatema pe sfânta masă. Şi demonstrativ şi îndrăz­neţ. Măcar că Roma era primus inter pares la sinoade, primul între egali adică. Dar atâta era, mai mult nu poţi. Şi în sfârşit, s-au dat de gol catolicii prin mărturisirea papei (Ratzinger – n.n), prin care a fost declarată (Biserica Catolică drept – n.n) singura Biserică. De ce mai rezistăm atâta timp? Mă rog, mă rog! Dar noi cine suntem? Şi cu cine vreţi să vă împăcaţi, dacă voi sunteţi singurii, singura Biserică? Şi suntem obligaţi să stăm drepţi la astfel de afirmaţii şi astfel de dorinţe bolnave.

    D. V.: Dar ce trebuie să facem?

    Pr. A.: Murim! Pentru adevăr, asta facem. Nu se pune problema: apărăm adevărul, orice ar fi. Dacă e moarte, e sfinţenie, dacă nu e moarte, e laşitate.

    D. V.: Şi cum scăpăm de frica de moarte?

    Pr. A.: Dragă, viaţă înseamnă moarte continuă. Uite, a venit, îl înfruntăm. Mă culc liniştit, şi ăsta nu e lucru puţin, ca un creştin să doarmă liniştit în privinţa adevărului. Şi noi suntem cei care trebuie să mărturisim adevărul. A anatemizat Biserica lumea de pe stradă? Nu, ci pe cei care au susţinut un punct de vedere greşit? Nestorie, şi ceilalţi, nu-i luăm pe toţi. Pentru că cuvântul ăsta (Filioque – n.n.), cu Sfântul Duh, că vine de la Fiul,… s-a discutat în toate sinoadele, şi nici unul n-a acceptat. Sfântul Vasile cel Mare a fost foarte activ în răspunsurile astea… Ca şi cum Duhul Sfânt ar fi nepotul lui Dumnezeu, ştii, că e tata, e fiul, şi e şi nepotul acuma. E de o fiinţă Tatăl, cu Fiul, cu Sfântul Duh. În trei chipuri, în trei feţe, în trei persoane. Sigur că lumea care crede într‑un Dumnezeu o să întrebe: „cum sunt trei?” Ei, Sfântul Spiridon – care e (prăznuit – n.n.) chiar astăzi – a dovedit (adevărul prin minunea – n.n.) cu cărămida. Acest grozav Spiridon n-a făcut nici un fel de teologie, n-a făcut. Teolog e cine susţine adevărul. Ce teologie ceri? Avem teologi: Sfântul Ioan Evanghelistul, Grigorie de Nazianz şi Ioan cel Nou (care a teologhisit apărând adevărul în faţa celor prigonitorilor musulmani – n.n). Vrei să faci pe teologul? Ce teologie? Adevărul poate să-l apere oricine ar fi creştin.

    D. V.: Dar mai sunt astăzi oameni simpli, cum a fost Sfântul Spiridon? Înainte de a deveni episcop, el avea grijă de oi, de animale. Mai sunt oameni simpli astăzi, care au curăţia credinţei lui?

    Pr. A.: Păi, fără discuţie. E liber fiecare să apere adevărul. Teologia rânduieşte lucrurile, dar nu e singura care are cuvânt. Toţi Sfinţii Părinţi, de la Sinoadele Ecumenice… Sfântul Atanasie era mai teologit, şi era diacon. Şi avea libertatea să apere adevărul chiar dacă nu era arhiereu. Că la sinoade se alegeau, veneau arhierei. Dar adevărul îl poate apăra oricine. Că acolo unde e adevărul, e Biserica. Nu unde e mulţime, unde e gălăgie, unde e „Hai, dom’ne, să ne-mpăcăm!” Repet: „Biserica Ortodoxă n-a făcut nicio greşeală în manifestarea ei mistică, ca să zică: «Să ne-mpăcăm acum, hai! Am greşit şi eu, şi tu…»”

    D. V.: Aşa pun mulţi problema: au greşit catolicii, am greşit şi noi, hai să cădem la pace!”

    Pr. A.: Adică, să-mpărţim pomana, ştii? Să-mpărţim colacii. Nu-i aşa, poziţia demnă. Şi acuma, i-aş întreba chiar pe ei, să spună ei, teologi şi papi şi ce sunt: „unde e adevărul?” Dar hai să ne-mpăcăm, nu? La un pahar de bere… sunt foarte siguri că, mai dă un rând, nu?

    D. V.: Dar ne acuză că suntem tradiţionalişti, că suntem fanatici.

    Pr. A.: Este o poziţie revoltătoare, chiar. Aşa. A început să miroase greu şi ei singuri nu mai pot să suporte propriul lor miros. Dragii mei, vreţi să fiţi fericiţi? Muriţi pentru adevăr! Pentru că nu se poate chiar aşa… Eu, când eram în închisoare, m-a chemat un colonel, cu santinele, cu puşti, şi mă ducea la el – la Aiud era. Eu eram lângă Aiud, acolo. Şi m-a întrebat, să-i spun dacă există Dumnezeu. Şi i-am spus: „Domnule colonel, asta e o întrebare de şcoală pri­mară. Şi nu mărturisesc ochii mei şi ochii dumneavoastră? Mărturisesc că există! Inima, sentimentele, comparaţie între valori, între culori, între… Dar dumneavoastră, ce motiv aveţi de spuneţi că nu există?” Dar pentru asta trebuia un mare curaj, că acolo erai otreapă, nu erai… Zice: „Păi ce, războiul din Rusia, care s-a dat în numele Crucii…” „Ce, în numele crucii? Nebunul ăla de Hitler voia să cucerească lumea! Ce, în numele crucii?” Şi el a fost biruit şi am spus: „Şi de ce nu credeţi?” Şi mi-a spus aşa – şi-a dat seama că era înfrânt: „Şi acuma, care e ultimul cuvânt?” „Sunt gata să mor pentru tot ce spun! Dumneavoastră încercaţi să muriţi pentru ce spuneţi?” „Luaţi-l de aici!” – asta a fost ieşirea tiranului: „Luaţi-l de aici!” Eu am fost bucuros că nu m-a împuşcat pe loc, ştii? Că asta era situaţia la Aiud. Asta era una din marile probleme care frământa: nu erai sigur că trăieşti până mâine. Mărturiseam prin morse, prin perete, şi le spuneam: „Dacă muriţi până mâine, e valabilă dezlegarea mea.” Le dădeam dezlegarea prin perete, aşa. „Dar dacă nu muriţi şi daţi de un preot, mărturisiţi-vă păcatele, că …” – nu era cu mâna pe cap, nu era… Înţelegeţi? Stare de spirit… Vreau să spun, în ce stare de spirit trăiam. Asta era. Aşa că moartea era foarte binevenită.

    Şi acum, la fel. Apără adevărul. Moartea nu înseamnă moarte, dragii mei. Ai trecut de la moarte la viaţă. Dar cel puţin lucrurile se văd, pentru că ai apărat adevărul. Ce ziceţi? Vorbim de conştiinţa noastră, nu vorbim numaidecât de adevăruri istorice. Dar lumea nu stă de vorbă cu conştiinţa proprie. Hai să vedem de adevăr. Ce-au hotărât Sfinţii Părinţi? Ce caută filioque ăsta, când s-a hotărât la două sinoade – în primul şi al doilea – (învăţătura despre n.n.) Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Cât l-a costat pe Grigorie de Nazianz să apere adevărul? Chiar la moarte a zis: „Mă duc la Treimea mea.”

    D. V.: Pe cei care apără învăţătura ortodoxă, ceilalţi îi acuză că sunt fundamentalişti: „Eşti extremist, eşti mândru!” Îi pun într-o situaţie delicată.

    Pr. A.: Dragă, asta nu e o mândrie. Dar dacă e o mândrie à la Hristos, e binevenită. Apostolii au apărat adevărul, iar noi suntem mândri că apărăm adevărul. Poţi să-mi spui orişicum ai vrea! Dar nu noi ridicăm problema. Ei o ridică. Ce aveţi, dom’ne, ce v-a apucat? De la 1054, până acuma? Mai ales noi, românii, avem o dovadă materială de la 1700: ne-au păcălit, să ţinem administrativ de ei. Ei, uitaţi‑vă acuma: sunt mai catolici decât… mă rog, catolicii! Greco-catolici…

    D. V.: Sunt mai agresivi în manifestări.

    Pr. A.: O maică m-a întrebat care drac e mai (rău – n.n)… Toţi dracii sunt ai dracului, aia e!

    D. V.: Ce să facem cu lipsa de dorinţă de a cunoaşte învăţătura Sfinţilor Părinţi? Se practică o Ortodoxie care nu are baze dogmatice. Unii vor să trăiască virtutea, fără să cunoască…

    Pr. A.: Asta să îi spuneţi patriarhului, nu mie.

    I. L.: Adică, şi-n facultăţile de teologie, la ce se învaţă acolo…Ştiţi? Asta e problema.

    Pr. A.: Eu o să vă spun, după 60 de ani de preoţie: sunt şi călugăr, sunt şi creştin. Sunt şi puşcăriaş. Sunt şi pustnic. Am dreptul să apăr adevărul. Dar chiar dacă aş fi oaie, cu glas aş apăra adevărul. Zic oaie, pentru că am văzut, când eram mic, o oaie care a dat cu piciorul şi s-a culcat. Şi n-a fost pentru mine o întrebare s-o întreb pe mama, că am văzut altă oaie că a făcut aşa. Zic: „Mămică, de ce a făcut aşa?” „Se închină, mamă, se închină!” A, zic eu, dacă oaia aia mă învaţă pe mine, aia e făcută de Dumnezeu pentru Dumnezeu. Şi oricine e creaţia lui Dumnezeu. E prea frumoasă Ortodoxia să nu fie gratuită! Asta e…

    D. V.: Aţi spus că sunt călugăr, puşcăriaş,… Dar ce ne facem, că mor bătrânii, care au trecut prin închisori. Mor cei care L-au mărturisit pe Hristos fără frică…

    Pr. A.: Pomeniţi-i la morţi! Ce să facem? Păi, e lucrarea lui Dumnezeu. O zi, cât mai avem de trăit, o săptămână, un an, o mie de ani – să susţinem adevărul! Puteţi să mâncaţi orice, să beţi orice, dar să fiţi în adevăr.

    D. V.: Părinte, dar există o ruptură a acestei continuităţi duhovnic – ucenic, ucenic – ucenic şi tot aşa. S-a rupt, pur şi simplu, linia mărturisitoare. Părintele Cleopa a trecut la Domnul, n-a lăsat un ucenic pe măsură. Ce ne facem? Pentru că generaţia de azi e în criză. Are nevoie de modele şi …

    Pr. A.: Întrebarea matale înseamnă că eşti ucenicul ăla. Recunoşti, zici: „Ce ne facem?” Ceea ce înseamnă că simţi răul pe spinare.

    I.L.: Cum?

    Pr. A: Din momentul în care întrebi lucrul ăsta, îţi dai seama că e o neregulă. Pune-te la punct. Răspunsul la astfel de întrebări este ăsta: „întâi să te pui la punct tu”. Tu, care vezi lucrurile astea, stai aşa. Şi propovăduieşte adevărul mai departe. Dar pune-te la punct, că nu te ajută harul lui Dumnezeu dacă mărturiseşti adevărul şi nu crezi în el. (Asta –n.n.) e mai grozav decât ateismul, să-L recunoşti pe Dumnezeu şi să nu-L asculţi. Să-L recunoşti (aparent – n.n.) în sinea ta şi în realitate să nu-L recunoşti.

    D. V.: În fapte, nu. E foarte important ce ziceţi, pentru că, pe de o parte, sunt unii care ţin de valorile morale, dar se îndepărtează de învăţătura dogmatică, şi alţii, în extrema cealaltă, ţin de învăţătura dogmatică, dar nu trăiesc cum trebuie ortodoxia.

    Pr. A.: Se repetă lucrurile. Fiecare ins este obligat să se pună la punct, şi dacă a făcut un mare efort, a devenit o mare forţă. Şi acolo e biserica, la ăla care e pus la punct. Unde e adevărul, acolo e biserica. Şi dacă un ins o susţine acolo, nu e un singur ins acolo, e Biserica întreagă acolo, în el. Pune-te la punct tu, pentru că eşti un microcosmos în care se oglindeşte un macrocosmos.

    D. V.: Care sunt primii paşi pentru a se pune cineva la punct? A înţeles cum stau lucrurile, a înţeles care e adevărul. Cum să se pună la punct?

    Pr. A.: Îşi face o cruce ortodoxă în faţa lor. „Dom’ne, eu sunt ortodox” – dar să faci cruce! Nu cu toată mâna (ca şi catolicii – n.n.). Şi chiar crucea în sine. Când s-a făcut această cruce, s-a făcut tot de către Duhul Sfânt (Tatăl, Sfântul Duh – toată înălţimea, Tatăl, Sfântul Duh – toată adâncimea; Fiul – toată lăţimea, Sfântul Duh – invocarea Sfintei Treimi). De aceea şi fuge dracul, asta e mărturia cea mai bună că e sfântul adevăr, că fuge dracul de cruce. Nu fuge numai de semn, fuge şi de invocarea semnului.

    D. V.: Numai că oamenii sunt dezinformaţi. Li se spune, de exemplu, că părintele Stăniloae a fost ecumenist, când părintele Stăniloae, înainte de a muri, a spus într-un interviu: „Ecumenismul este erezia vremurilor noastre. Eu, unul, îl socotesc produsul masoneriei…” Interviul există, e şi pe internet, poate fi ascultat. Dar ecumeniştii zic: „Nu, părintele Stăniloae a fost ecumenist.”

    Pr. A.: Păi, dacă vrei să interpretezi că Tatăl nu e Tatăl şi Fiul nu e Fiul, Sfântul Duh nu e Sfântul Duh, – eşti liber! Însă, răspund: nu putea un Stăniloae să fie ecumenist. Eu am stat de vorbă cu el, şi chiar ne întâlneam, şi cu el, şi cu părintele Cleopa, nu mai vorbesc! Am trăit împreună în pustii.

    D. V.: Şi de Părintele Cleopa se zice că a fost ecumenist. E chiar un articol pe tema asta – Părintele Cleopa, model de ecumenism.

    Pr. A.: Dragă, dacă se hotărăşte aşa, şi Sfântul Nicolae este ecumenist.

    I.L.: Părintele Stăniloae a spus că „ecumenismul e produ­sul masoneriei. Şi a avut dreptate Părintele Iustin Po­po­vici, când a spus că e pan-erezia vremurilor noastre”. Şi unii au spus că i s-a luat un interviu forţat (interviul Părin­te­lui Stăniloae este înregistrat). Că, domne, i-au luat un in­ter­viu forţat şi l-au obligat să zică treaba aceasta. Şi nu este ceea ce credea Părintele Stăniloae. Asta este problema.

    Pr. A.: Nu putea (fi ecumenist – n.n.)! Era un mare trăitor. Eu nu vă pot spune nişte lucruri şi slăbiciuni ale părintelui Stăniloae… Dar nu denatura adevărul. Am fost într-un proces, cu Rugul Aprins, în sfârşit; pe mine m-a condamnat la 40 de ani; Părintele Stăniloae – şase ani, cinci ani. Voiculescu, Mironescu, ăştia toţi, câte cinci-şase ani. Mie atunci mi-a dat 40 de ani. M-a mişcat într-o formă veselă, când am auzit, dar m-a costat, acolo te trata ca pe un puşcăriaş, ca pe o fiară mare. 40 de ani! Şi chiar s-a întâmplat, la Jilava, când mă dezbrăca şi mă tundea acolo, m-a întrebat un căpitan, care comanda operaţia asta: „Ce ai făcut, mă?” Eu, de colo, zic: „N-am făcut nimic, mă!” zice: „Mă, dacă nu făceai nimic, îţi dădea 10-15 ani! Nu-ţi dădea 40!” Şi s-a dat de gol, ştiţi? Şi el singur vedea, el conducea, cum ar zice, mascarada asta. Am spus, în cameră acolo era şi (părintele – n.n) Stăniloae, şi Voiculescu, şi Mironescu, şi (părintele – n.n) Benedict (Ghiuş)…

    D. V.: Oamenii se tem că, dacă apără Ortodoxia, au ne­cazuri: sunt daţi afară de la serviciu, sunt văzuţi ca nişte ciudaţi – le e frică că pierd, pur şi simplu, locul pe care-l au. Ce să facă oamenii? Cum să biruie această teamă?

    Pr. A.: Dragă, eu v-am spus: pentru adevăr trebuie să şi mori, nu numai să-ţi pierzi serviciul. Dar, dacă nu e vorba de adevăr, şi este vorba de o intervenţie oarecare, de un exa­men oarecare, atunci apără-te pentru locul ăla. Dar dacă nu se poate, în final, să te aştepţi… şi cu nici un chip… pentru că te aşteaptă o veşnicie neagră, o veşnicie, îngrozitor, vor­ba lui Coşbuc: „Nu de moarte mă cutremur, ci de veş­ni­cia ei.” Pentru că ai avut ocazia să fii în fruntea unei veş­nicii albe, şi ai renunţat. Nu ne jucăm! Viaţa nu e asta, decât arvunim pe cealaltă cu asta, adică cu viaţa de pe pă­mânt. Şi repet ce-a spus Mântuitorul: „şi veţi trece de la moarte la viaţă”. Viaţa atunci începe. Vă daţi dumneavoastră seama? Nu cunoaşteţi bucuria care te cuprinde atunci când aperi ade­vărul – faţă de alte bucurii: că ţi-a mers bine la serviciu, sau ţi-a mărit leafa. Asta e o bucurie care te renaşte… Şi pentru ce (să ne fie teamă – n.n.)? Dragii mei, teama de moarte este o mare greşeală. Teama de moartea fizică, murim în câteva clipe. A murit cutare, a murit pe scaun. Ţi s-a oprit răsuflarea, în nişte secunde, şi ai terminat. Dar ce urmează? Ce gândiţi, că moartea vine să-i faci o cafea? Vine să te ia, nu-i chiar glumă! Dar cum te ia? Cum te duce?

    D. V.: Totuşi, oamenii nu-şi dau seama că preţul compro­misului e riscul de a-ţi asuma iadul. Adică, nu-şi dau seama că pot ajunge în iad.

    Pr. A.: Păi, nu prelungim discuţia. Sigur că da, ce mai! Între­barea se pune: „care este adevărul?” Să ştie (oamenii – n.n.) adevărul tot: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Cine n-a apărat adevărul? Să-i cu­noască (oamenii – n.n.) pe Părinţii lor. Lumea nu cunoaşte frumuseţea Ortodoxiei, de aia tot discută atât de mult, şi o compară. Nu cunoaşte frumuseţea şi adâncurile ei. Nu au o credinţă trăitoare. E o credinţă mâzgălită. (Ei – n.n.) aşteaptă Paştele cu fripturi şi cozonaci. Nu îl aşteaptă cu frumuseţea Învierii.

    D.V.: Ce să facă un călugăr care e ameninţat că va fi dat afară din mănăstire dacă apără Ortodoxia?

    Pr. A.: Ei, ferice de el! Dar el e ca un ortodox acolo, nu s-a dus ca un catolic. Şi ăia care-l dau afară, îi aşteaptă şi pe ei o răspundere, nu-i chiar glumă. Un singur cuvânt… Cum zice Sfântul Grigorie de Nazianz: „De orice cuvânt în plus vom da răspuns.” Cu atât mai mult şi de orice cuvânt ruşinos. Şi, zic eu, şi cu atât mai mult de orice cuvânt ucigător. Păi, a nu apăra adevărul e groaznic! E o suferinţă teribilă! N-aţi văzut cei patruzeci de mucenici? Unul care a ieşit (din ceata lor – n.n.), s-a topit. Iar altul, care a văzut cununile – dar se pune întrebarea dacă a văzut cununile! – s-a dus el în iezerul ăla. Câţi nu văd cununile! Cine îndrăzneşte să spună, la judecata cea din urmă, că n-a ştiut? N-ai ştiut? Ce n-ai ştiut? N-ai ştiut de ce bat clopotele? N-ai ştiut care e adevărul? De ce n-ai întrebat? Ce voiai să mai fi spus Hristos? N-a spus tot? Eu sunt Cel Ce sunt. Tatăl, Fiul, Sfântul Duh. Şi Nu ştii că Tatăl e întru Mine şi Eu întru Tatăl? Ce mai venim cu argumente, cu Evanghelia lui Iuda, cu nu ştiu ce… nu vedeţi ce luptă se dă în respectivul moment istoric, pentru uciderea (adevărului –n.n.)… Pentru că diavolul, în lupta lui finală, dorinţa lui aprigă este să nu recunoaştem că suntem făcuţi după asemănare cu Dumnezeu. Nu‑i convine dracului că noi suntem asemănarea lui Dumnezeu. Şi suntem: chip şi asemănare. Fiinţa umană este dincolo de închipuiri. Zice Sfântul Grigorie de Nyssa, fratele Sfântului Vasile (cel Mare – n.n.) că Dumnezeu are încă multe taine ascunse despre fiinţa umană, necunoscute nici de îngeri, de nimeni. Pentru că (omul – n.n.) e făcut chip şi asemănare. Nu l-a făcut dintr-un cuvânt, cum a făcut scaune, domnii, începătorii, arhangheli, îngeri, nu! L-a cioplit, l-a făcut după chip şi asemănare. De ce nu dăm mai multă atenţie acestui cuvânt scripturistic? Creaţia lui Dumnezeu… chip şi asemănare. Şi atunci nu-i convine satanei să fim noi chip şi asemănare, să avem asemănare cu Dumnezeu, pentru că el şi-a pierdut toate aceste drepturi. El n-a fost creat după chip şi asemănare. A fost creat ca o creaţie ascultătoare, şi gata!

    D. V.: Bun, călugărul să mărturisească!

    Pr. A.: Orice creştin (să mărturisească – n.n.)…

    D. V.: Dar dacă există preoţi care sunt ameninţaţi că dacă apără credinţa ortodoxă în faţa ereziilor contemporane, vor caterisiţi. Ce să facă preotul care e ameninţat cu caterisirea? „Dacă nu taci şi dacă mai vorbeşti despre catolici sau despre ecumenism, vei fi caterisit!” Ce să facă?

    Pr. A.: Nu vă supăraţi: cine, ce să facă?

    D. V.: Preotul care e ameninţat cu caterisirea: „Dacă nu taci, vei fi caterisit”. Ce atitudine să aibă?

    Pr. A.: V-am spus: să ştii să mori, că sigur vei învia în fiecare zi. Că viaţa înseamnă moarte continuă, apărând adevărul. Nu apărăm un cozonac frumos de Paşte. Apărăm adevărul, care reprezintă Biserica şi veşnicia, Creatorul! Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Apărăm adevărul. Pentru un cuvânt, dacă l-ai spus, ori anatemizat, ori… ce, ne jucăm? Să fim gata de jertfă! Care ostaş se duce pe front şi nu se gândeşte: „Măi, poate mă loveşte vreun glonţ!” Uite, eu am fost înţepat cu baioneta la un centimetru de burtă. Dar a scăpat ăla puşca din mână, eu am scos baioneta care era înfiptă în mine, cu puşcă cu tot, şi ăla a căzut în şanţ. Puteam să-l omor. I-am spus: „Prostule, ce făceai?” Îl condamna că l-am dezarmat. Vă întreb: cine a biruit, ăla că a băgat baioneta în mine, sau eu, că am suportat? Mi-a fost un frate împuşcat. Şi am ajuns pe urmă eu în situaţia de puteam să-l omor pe acela (pe ucigaş – n.n.) în piaţă, în faţa tuturor, că fratele nu era orice persoană, era însemnat, dar am zis aşa: dacă-l omor, sunt dator la fratele meu şi la Dumnezeu. Dacă nu-l omor, ei sunt datori la mine. Mai bine să fie ei datori la mine. Şi nu l-am omorât. I-am trimis vorbă să stea liniştit, că nu i se face nimic – îi pun şi pază, dacă vrea. A murit el la doi ani, de tortură… Dar vă întreb: cine a biruit, ei sau fratele meu, care e mort? Şi după aia şi noi, ca să urmăm ce lege se cuvine.

    D. V.: Părintele Iulian de la Prodromu, duhovnicul schitului Prodromu, zicea aşa, că în vremurile de astăzi, e nevoie ca mirenii să aibă curajul să mărturisească Ortodoxia, chiar dacă vor fi ameninţaţi cu afurisirea; preoţii să aibă curajul de a mărturisi Ortodoxia, chiar dacă vor fi caterisiţi. Că dacă va fi caterisit azi un preot, mâine un preot, până la urmă, un episcop o să aibă şi el curajul de a spune adevărul despre ecumenism.

    Pr. A.: Ei, nu mergem pe şirul… să facem un lanţ prea mare, cu zale multe, ştiţi? Domne’, aperi adevărul. Nnu ştiu ce va fi, dar adevărul trebuie apărat cu orice chip. Pentru că tu, apărându-l, toate cerurile ştiu, toată Împărăţia de sus ştie că tu ai apărat adevărul, şi nu te lasă. Da, Dumnezeu dă harul, dar nu le dă la milogi, le dă la eroi. Păstrează-ţi mai departe poziţia, că nu mai contează viaţa. Nu vezi cum se pune problema? „Domne’, ori te omor, ori te dau afară…” Dă-mă afară! Că tu ai ieşit ca un prost din ordinea cerească, nu eu! Ce mai contează viaţa? Pe vremea sfântului Constantin cel Mare erau atâţia mucenici. La anul 300 erau atâţia mucenici. Şi întreb: cine a biruit? A biruit Arie, care a bârfit adevărul? Cine a biruit? Turcii sau Ştefan cel Mare, cine a biruit?

    D. V.: Da, dar ca să aperi adevărul, trebuie să-l cunoşti. Însă, în ziua de azi în care se merge chiar şi spre o cenzurare a cărţilor bisericeşti.

    Pr. A.: Dragă, îl cunoaşte! Cine nu e ortodox? Pot să spun: eu sunt catolic? Uite, eram la Paşcani… şi am auzit niţică gălăgie în spatele gării. Şi m-am dus acolo. Era un grup foarte mare de oameni, cu un predicator oarecare. Eu, cu chipul meu, când m-am apropiat, nu i-a convenit ăluia. Dar eu i-am spus: „Cine sunteţi, domnule? Ce e aici?” Şi am făcut cruce, ştiţi? „Lume bună, zic, puneţi-l să-şi facă cruce -mi-am dat seama ce e! (sectant, adică – n.n.) – să-şi facă cruce dacă predică”. Că nu ştie multe românul, dar ştie să facă cruce. Ăsta a fost şi motivul la catolici, când au intrat la 1700: n-au putut să-şi facă crucea altfel. Şi atunci au zis: „faceţi crucea cum fac grecii, şi ţineţi administrativ de noi”. Iar ăla, când a auzit, a fugit, şi-a dat seama. Dar eu i-am spus: „Dumneata ia, caută în Testament, în locul cutare, unde spune de cruce, că e nebunie pentru alţii, iar pentru noi este salvare”. Dar el zice: „Caută în Evanghelia matale!” – că el ştia că noi (ortodocşii – n.n.) nu le avem (la noi – n.n.). Eu aveam Noul Testament printr-o întâmplare. Când a văzut că scot Noul Testament, a fugit, şi-a dat seama că sunt „de meserie”! Adică, un fel de „uite, nu e”! Aşa.

    D. V.: Dar din Molitvelnic s-a scos slujba de primire a catolicilor în Biserica Ortodoxă. Ce să facem cu această lipsă reală?

    Pr. A.: Dom’ne, să te pui la punct tu, întâi. Asta să faci. Şi mai departe, spui care-i adevărul. Cum mă întrebi mata pe mine, întrebi mata şi pe alţii, sau te întreabă pe mata alţii, şi tot aşa. Apără adevărul! Ce poţi să faci acum? „Lume bună, eu sunt ortodox, şi asta e foarte mare lucru”…

    Soluţia este moarte continuă, moarte continuă. Când Mântuitorul s-a apropiat de Nazaret, a zis că „Mergem pe ţărmul celălalt”, şi S-a culcat în corabie, ştiţi. În timpul ăsta, valuri acopereau corabia, şi ceilalţi: „Doamne, Doamne, scoală, că pierim!” „Vă şi vedeaţi în fundul mării, cu Mine cu tot! N-am spus Eu că e bine s-o luăm pe aici, n-am spus?”… Dar vreţi fără valuri, vreţi fără apă? Vreţi fără niţel rece pe spinarea ta caldă? Nu se poate fără jertfă. Toată frumuseţea Învierii. Grozavă! Că nu-i vorba că… dar toată creaţia a trăit momentul Învierii. N‑ar fi fost aşa de frumoasă Învierea, dacă n-ar fi fost crucea mai întâi. Să ştii să mori şi să înviezi în fiecare zi… Amin!

    I. L.: O întrebare, Sfinţia voastră, în legătură cu cartea Singur Ortodoxia. Au spus unii că v-au fost luate interviurile forţat.. Un mic cuvânt despre acest lucru.

    Pr. A.: Dragă, în momentul în care am semnat, înseamnă că am ştiut ce am spus. Că au spus că n-ar început şi sfârşit – dar are conţinut. Ia uite! Să judecăm de formă lucrurile, nu fondul lucrurilor?… Şi cine zice lucrul ăsta? Cine e împotrivă şi cine vrea să-şi piardă scaunul. Ştii? Nu e… Aşa e pe toate părţile. Şi lasă-te în voia lui Dumnezeu. Pentru că, vă repet: bucuria că aperi adevărul n-o cunoaşteţi, cât de grozav e de odihnitoare şi cât e de… Şi ai un nume, o identitate, nu mergi pe inerţie. Cum am fost ieri, mergem şi astăzi. Aoleu, să nu mă loveşti… Ştiţi cum e? Se poate întâmpla să nu pă­ţeşti lucru mare. Dar pe un iepure îl gonea ogarul, îl urmă­rea vânătorul, şi s-a băgat în mărăcini şi stătea liniştit acolo, ferit. Dar o furnică nu-l lăsa deloc. El nu putea să se mişte, dar ea îl tot pişca: „pişcă-mă, nemernico, că numai tu lipseai acum…” În felul acesta, ştii, câte o furnică din asta te deranjează. Asiguraţi-vă viaţa voi întâi! Lasă fur­nica, te zgândăreşte acolo, dar nu mori! Iar dacă mori, e fericirea ta, ai trecut de la moarte la viaţă ca un mărturisitor, nu ca un puturos sau ca un laş. Pentru că, vă spun: aţi văzut ce a păţit ăla care a renunţat la cei 40 de mucenici? S-a topit! „Căldură ai vrut, căldură îţi dau!” Nu ne jucăm cu asta. Pentru adevăr, în esenţă, trebuie să ştii să mori. Nu contează deloc că .Mai ştii momentul istoric când Dumnezeu îţi dă ţie, într-o formă vizibilă, câştig de cauză? Dar e foarte mult la Împărăţia Cerurilor (să duci lupta – până la biruinţă – n.n.), te lasă pe tine, dar te ajută nevăzut. Puterile astea ascunse de noi nu se cunosc de oameni, nici de noi înşine, dar vă re­pet, iar vă repet: bucuria aceasta e atât de însemnată, de odihnitoare, de cerească, de veşnică… Dragii mei, e puţin lucru? Mori pentru adevăr. Nu e un adevăr susţinut de doi, îl susţine Biserica întreagă, Ortodoxia, chiar numele ei. De ce s-a dat aşa? Or­todoxia? Dreapta credinţă! Dar îi roade ceva (pe heterodocşi – n.n.)… gânduri de cucerire. Dacă a venit papa la noi, în România, n-a venit să vadă că bisericile sunt pline, şi că e credinţă şi e cre­din­ţă, şi că e un popor trăitor. A făcut demonstrativ o Litur­ghie, să vadă. Lasă, că au greşit pe toate feţele lucrurilor… pentru că e obiş­nuit, românul nostru e un fel de sancta simplicitas, ştiţi? Sunt oameni simpli, dar ia uite cum se-nchină. Ia uite, aia n-o face” „Ia uite, aia n-o face!” „La cununie; vă declar soţ şi soţie.” Şi-atâta tot!

    D. V.: Legat de rugăciune… Sunt unii care zic: „hai să practicăm rugăciunea lui Iisus, şi aşa, prin rugăciunea lui Iisus ne vom înfrăţi: ortodocşii cu catolicii cu protestanţii, că ne uneşte mistica, ne uneşte trăirea lui Dumnezeu”. Poate să-i unească rugăciunea lui Iisus pe ortodocşi şi pe catolici?

    Pr. A.: „Nu te supăra…”, nu poţi să stai, să te rogi, ei se roagă în limba lor… Ei se roagă demonstrativ… Ne rugăm să ne ajute Dumnezeu să răscolim cerul? Să-L punem în situaţia, cum se zice: „Doamne, scoală-te şi nu mă lăsa! Nu dormi, Doamne!”

    D. V.: Ca-n Psaltire!

    Pr. A.: Cât trăiţi, nu se potriveşte. Dar mai e un lucru, domne’! De ce nu ne deşteptăm şi noi? Ei demonstrativ vor să facem lucrul ăsta. Au un scop. Avem o mărturie: la 1700. Uite, dom’ne, de ce a făcut-o. Pentru că sunt o singură biserică, zic ei. A greşit enorm papa ăsta, şi a dat în cap tocmai ecumenismului. „A, sunteţi o singură biserică? Dar noi ce suntem? De ce mă numeşti soră? Şi până acuma, ce suntem? Şi la 1054, când ai trecut prin toate sinoadele ecumenice, până la 787. Chiar la Sinodul VI, în problema monotelită, a fost ca mucenic papa Martin. Deci am trăit aceste lucruri până la 1054. Cine v-a format? Sinoadele ecumenice, nu putem trece peste ele cu nici un chip. Când s-a hotărât la Sinodul II ecumenic, Simbolul credinţei… şi munca şi strădania Sfântului Grigorie (de Nazianz – n.n.) … şi s-a discutat şi la Sinodul III, cu „Theotokos”, şi la Sinodul IV, s-a discutat că Sfântul Duh purcede de la Tatăl… Şi nu e în nici un chip altceva decât o singură putere în trei feţe. O singură putere, nu Tatăl cel mai tare, Fiul mai tare şi Duhul mai mic. Nu există! Când ai zis Sfântul Duh, ai cuprins toată Sfânta Treime. Că dacă ţi-a scos (cineva – n.n.) un ochi, suferă şi celălalt, suferă tot. Aşa că nu permitem, chiar la sfârşitul veacurilor, la malul lucrurilor, cum am zice, să ne pierdem Ortodoxia, să ne pierdem credinţa. Ruşine mare-mare laşitatea asta, să o faci (pierderea credinţei – n.n.) de frică! Dragii mei, ce „frumoasă e moartea cuvioşilor Lui!” De la Psalmi… Ei, dacă puteţi să nu muriţi, nu ziceţi nimic. Dar (tăcând – n.n.), moartea neadevărului (intră – n.n.) în tine… Ai apărat adevărul… N-ai apărat dragă vreun porc mistreţ, n-ai apărat vreo căprioară că era în bătaia vânătorilor. Ai apărat cerurile cerurilor. Pe Stăpânul cerurilor cerurilor. Nu ştiaţi tot ce am vorbiţi? Ştiam… dar eu mi-am dat drumul (la cuvânt – n.n.) că ştiam că sunteţi ortodocşi. Nu se poate fără jertfă, să ştiţi. Cine fuge de cruce, fuge de Dumnezeu. Nu se poate fără cruce, dragii mei. Dar e corect vorbit: moartea înseamnă viaţă. Moartea continuă înseamnă viaţă. Cruce. Şi mai înseamnă cruce să duci ce nu-ţi convine. Dar te stăpâneşte credinţa, învăţătura credinţei. Credeţi dumneavoastră că te întreabă moartea câte diplome ai? Te întreabă cui ai slujit, sfinte sau prostule. Eu, peste câţiva ani împlinesc o sută. Ce-ar fi să mă vând ca un prost, acuma, de frica unei săbii? Nu, domne’! Nu! Doamne, primeşte-mă şi pe mine în împărăţia Ta! Doamne, am murit pentru Tine, dacă suntem credincioşi… Vă daţi seama? Ce zice Hristos? Că am apărat adevărul! O fărâmă de adevăr, măcar! Că dracul asta şi vrea. Zice: „dă-mi un deget”. Hoţ! Că dacă stăpâneşte un deget, stăpâneşte tot! Ce caută în casa ta putoarea asta? Dacă bagi acolo o fărâmă de hoit, îţi impute toată casa. Şi asta vrea dracul. Şi pe urmă se serveşte de fire. Că dacă firea ta nu … Păi, nu ne-a făcut Dumnezeu, ne-a făcut liberi? Ne-a dat înger păzitor. Nu i-am spus noi înger păzitor. Dumnezeu i-a spus înger păzitor. Păzitor: nu doarme în post. E păzitor! Şi spune cum să nu mori, dacă Nu-i chiar glumă, dragii mei! Vă rog să ţineţi adevărul. Dacă am reuşit să vă întind aripile, sunt bucuros. Iar bucuria e mai mare, când ştii că e şi altul bucuros ca tine.

    10 Comments
  • Interviul poate fi vizionat la http://www.ortodoxmedia.com/inregistrare/494/convertire-Claudiu-Raducu

     

     

    În interviul pe care i-l voi lua lui Claudiu Răducu, voi încerca să pun în valoare chipul unui tânăr teolog care este cunoscut mai ales în zona Timişoarei, datorită emisiunilor de radio şi televiziune pe care le-a făcut, datorită conferinţelor pe care le-a organizat. Claudiu este un om care a avut un traseu spre Dumnezeu oarecum sinuos, şi din poticnirile şi căutările lui se pot folosi şi cei care ne urmăresc. Este greu să vorbeşti despre propriul tău drum către Hristos, însă, în momentul în care o faci nu spre lauda ta, nu spre a te mândri, ci pentru a pune în evidenţă faptul că Dumnezeu vrea mântuirea fiecărui om, că Dumnezeu cheamă pe fiecare tânăr, atunci o astfel de mărturie poate să dea roade.

     

    Claudiu, când L-ai cunoscut pe Hristos şi cum vedeai lucrurile înainte de a-L cunoaşte pe Hristos?

    Realmente, cred că pe Hristos L-am cunoscut în botez. Acuma pot să spun: conştient, m-am întors la El un pic mai târziu. Nu pot să spun că a fost o apostazie între timp, însă a fost o perioadă care, ca şi pentru orişicare tânăr, este o perioadă de încercări, o perioadă în care fiecare-şi caută albia, în care-şi caută mărimea proprie, îşi netezeşte asperităţile. A fost o perioadă în care am visat şi eu, ca toţi băieţii din cartier, să fiu un al doilea Bruce Lee. Au fost lucruri care practic nu m-au îndepărtat direct de Hristos, nu pot să spun că m-am dezis de Hristos, ci pur şi simplu eram într-o ignoranţă foarte mare, dat fiind şi faptul că eram într-o perioadă în care nu se propovăduia religia public, nu se preda nimic religios la şcoală, era în perioada comunistă. Mi-am dorit foarte mult să aflu cât mai multe despre partea orientală, pentru că acolo vedeam lucruri practice, adică ceea ce mi se părea mie practic la vremea respectivă. Îmi plăceau mult artele marţiale, şi eram şi un tip mai sfrijit, nu puteam să concurez cu ceilalţi bine dotaţi din cartier – motiv pentru care am încercat să aflu cât mai multe din tainele „secrete” ale acestor arte şi, din aproape în aproape, am ajuns să cunosc Codul Bushido; cunoscând Codul Bushido, m-a interesat puţin Tao, din Tao am ajuns încet, încet, să aflu câte ceva despre vecinii indieni – şi aşa m-am apucat de yoga, şi aşa, din aproape în aproape, până când universul paranormal, universul nevăzut mi-a devenit deja familiar.

    Erau o grămadă de informaţii care năvăleau peste mine şi mai ales s-a întâmplat ca toate acestea să culmineze cu o pauză binefăcătoare, în care am putut să mă aşez în albia mea: a fost pauza armatei. Am prins în armată revoluţia. S-a întâmplat ca tocmai în perioada revoluţiei să se apropie de sfârşit perioada de armată, o perioadă în care, fiind mult tumult, în vremea respectivă, ştim toţi că toate erau posibile şi era multă zarvă. Multe schimbări au apărut şi în armată, soldaţii s-au revoltat, au dorit şi ei alte condiţii; într-adevăr, erau şi unele motive bine întemeiate pentru care s-au revoltat. Şi ţin minte că, fiind, la vremea respectivă, undeva în unitatea militară, la postul de comandă unde eram, am aflat că au fugit o parte din soldaţi către tren, să plece la Bucureşti; am fugit şi eu după ei. Am început să-i organizez pe drum, nu ştiu cum s‑a întâmplat, m-am trezit organizându-i. M-am trezit urcându-mă cu ei în tren! Am realizat că sunt cu ei în tren după ce pornise trenul, n-am mai dat înapoi. Fără să vreau, am fost numit liderul lor. Încă o dată spun: am fost ultimul care am ajuns grupul, şi am ajuns să fiu primul dintre ei. Ulterior, ajungând la Bucureşti, am reuşit să-i organizez, să-i ordonez, să mă ghidez cât am putut după cunoştinţele mele referitoare la regulamentul militar. S-au încheiat lucrurile onorabil, apoi ne-am întors la unitatea militară. În unitatea militară aveau nevoie de un ţap ispăşitor şi eu eram privit ca şi capul răutăţilor, deşi am făcut tot posibilul să iasă totul cât mai ordonat şi după regulamentul militar.

    Atunci, probabil că Dumnezeu a hotărât că e un moment propice în care poate să-mi arate prezenţa Lui, o prezenţă lucrătoare. Nu înţeleg întâmplarea asta decât ca pe o pedagogie a lui Dumnezeu, o pedagogie în care mi-a apărut direct, aşa, ca pentru oamenii cu cap tare, oamenii mai tari de cerbice – cum se spune în Biblie – şi anume, mi-a apărut revelaţia, noaptea, spunându-mi-se ce trebuie să spun la interogatoriul la care eram chemat de către comisia numită în unitatea militară, să-mi ia interogatoriul, şi mi s-a şi spus: „Zece zile vor dura suferinţele tale!” – şi într-adevăr, zece nopţi au fost interogatorii după interogatorii. Mă rog, când s-a demonstrat că nu sunt vinovat de învinuirile de care eram acuzat, am fost lăsat liber şi m-am apucat să mă plimb prin unitate şi m-am trezit urcându-mă pe un promotor şi începând să le propovăduiesc oamenilor despre Hristos. A fost interesant faptul că n-am realizat că sunt în unitatea militară, atunci când vorbeam, şi n-am realizat faptul că ceilalţi militari, în loc să meargă la activităţile lor, veneau lângă mine să mă asculte, motiv pentru care, la o şedinţă de organizare din cadrul unităţii, comandantul regimentului a şi propus la un moment dat ca, în cadrul orarului, să fie şi o oră dedicată special spiritualităţii, în care să pot să propovăduiesc.

    Atunci nimeni nu se opunea deschiderii către spiritualitate, chiar era o modă, imediat, în ’90, se şi temeau să nu fie neconformi cu valul şi prea puţin populari dacă s-ar fi opus unui astfel de curent, motiv pentru care am şi fost lăsat să vorbesc. Ulterior, când am ajuns acasă, după armată, am căutat în fel şi chip să aflu cât mai multe despre cele spirituale. Bine, nu era atât de uşor să  distingi ce era spiritual şi ce era fals. Era o invazie de cărţi spiritiste, spiritualiste, şi mai puţin spirituale. Erau şi cele spirituale, dar asta pentru cine avea ochiul format, să ştie ce să aleagă.

    Evident, ca orice tânăr, voiam lucrurile imediate, lucrurile evidente, lucrurile spectaculoase, adică lucrurile concrete. Căutam o utilitate mai mult, decât o practică în sensul spiritual al cuvântului. Şi aşa cum eram, de dinainte de armată, oarecum familiarizat cu ceea ce însemna orientalismul, cu ceea ce însemna yoga, taoismul, artele marţiale, am considerat că este o bază foarte bună să urmez codul moral Yama şi Niyama din orientalism, adică ce nu e voie să faci, ce e voie să faci, cam cum ar fi la noi cele zece porunci şi fericirile, cele zece porunci care îţi spun ce n-ai voie să faci, şi fericirile, care îţi indică cam ce ar fi bine să facă un creştin – nu că ar fi obligatoriu, dar bine ar fi.

    M-am călăuzit cât am putut după ceea ce ştiam de dinainte de armată, dar am ajuns în tot felul de cercuri de căutători. La un moment dat, gruparea noastră, a căutătorilor din Timişoara, se restrângea cam la vreo sută de oameni, care ne reîntâlneam cam pe la toate conferinţele. Ne regăseam la societatea de parapsihologie, eram membri cofondatori acolo, ne regăseam la întâlnirile bhakti yoghine, ne regăseam în sălile unde se făcea hatha yoga, ne regăseam la conferinţe creştine… Era aşa, un fel de ciorbă cu de toate. Cred că eram un creuzet ideal pentru un new-age-ist. Oricum, din toate acestea, am aflat ceva care m-a ispitit oarecum să mă duc către Orient. Şi m‑am gândit, în cutezanţa mea nemăsurată de tânăr, de la vremea respectivă, că dacă Mircea Eliade a mers în India, nu se poate să nu mă duc şi eu, că doar n-oi fi eu mai prejos – motiv pentru care m-am hotărât să mă duc în India. Dar era o hotărâre interioară, n-am mărturisit-o nimănui, mă frământa.

    Între timp, aveam câte o rază de lumină din partea creştinismului: câte ceva mă atrăgea din cărţile creştine pe care le citeam. E adevărat, nu erau la fel de spectaculoase, nu erau la fel de elocvente, în ceea ce eu căutam în momentul respectiv. Adică, eu căutam pe orizontală. Aşa cum bine spunea un gânditor român despre societatea actuală, că s-a turtit, că a scăzut pe verticală, dar s-a lăţit pe orizontală – şi eu căutam orizontala, nu atât verticala. Deşi undeva intuiam că e bine să mă îndrept către creştinism, şi mi-am spus: „uite, primul lucru, mă duc în India şi după aia mă duc în Ierusalim”.

    Şi stând acasă şi meditând, având prieteni de la So­cie­tatea de parapsihologie, care făceau şi dedublări astrale, oameni care aveau practici prin care puteau să vadă aura, să manipuleze bioenergiile, mi-am dorit să aflu şi eu cât mai multe, am aplicat câte ceva din practicile respective, dar de unul singur, acasă. Am avut, la un moment dat, o experienţă puţin neplăcută, când, stând în patul din camera mea, am încercat o experienţă extracorporală – fără ca de fapt să urmez toată învăţătura legată de practica respectivă, dar stăteam şi eu acolo şi mă gândeam: „ce mi se poate întâmpla?” În clipa în care am simţit că plutesc prin cameră, şi mă duc către balcon, şi în faţa balconului am văzut un duh necurat, m-a apucat o groază, că nu mi‑am găsit cuvintele, o groază în care am reuşit să spun în mintea mea, în adâncul meu – nici măcar cu sufletul nu puteam şopti, nici măcar în starea aia extracorporală nu puteam spune ceva, ci decât am îngăimat în minte Tatăl Nostru. După care, m-am retrezit în trup, cu o durere fan­tastică, şi m-am gândit şi eu, ca orice om de bun simţ: „cum eu ies şi intru în trup, n-ar putea să mai intre şi altcineva cu mine? N-ar putea să locuiască doi în mine, două su­flete?” Adică, cum trupul meu a rămas şi m-am întors în el, aşa se poate întoarce altcineva împreună cu mine. Şi atunci m-am speriat.

     

    Explică  exact ce sunt experienţele extracorporale, pentru cei care n-au citit literatura de genul acesta.

    Experienţa extracorporală este o practică prin care, în mod voluntar şi forţat, nefiresc, provoci sufletul să iasă din trup.

     

    Făceai asta de multe ori?

    Nu, o singură dată mi s-a întâmplat, şi nici nu ştiam că pot face aşa ceva, deşi îmi doream. Mă gândeam, undeva, că sunt grozav şi pot să fac aşa ceva. Dar nici eu nu mă credeam pe mine însumi că pot, până când chiar s-a întâmplat o data, şi m-am temut atât de tare… Ulterior, am aflat de la cei care făceau aşa ceva că 90% din cazurile celor care ies din trup atrag şi duhuri necurate cu ei. Mie mi-a fost atât de teamă, şi am văzut oameni care, după astfel de experienţe, au rămas demonizaţi – adică oameni care nu mai erau stăpâni pe organismul lor; oameni care, ziua în amiaza mare, fiind printre ceilalţi oameni, pe trotuar, aveau tot felul de viziuni legate de alte dimensiuni, se lipeau de câte un perete, îşi luau copilul în braţe, oameni care au luat-o razna. Şi mi-am dat seama că mă joc cu ceva ce nu cunosc.

     

    Erai conştient de marele pericol la care te expuneai, văzându-i pe cei care se comportă straniu?

    Cred că am devenit conştient abia când am avut eu experienţa respectivă şi m-am întâlnit cu duhul necurat.

     

    Cum arăta?

    Arăta suficient de înfricoşător cât, pentru un ageamiu ca mine, ca să mă sperii, ca să-mi provoace teamă. Era o fiinţă hidoasă, un cap uriaş, cât o casă, şi stătea în faţa balconului meu şi rânjea la mine. Şi am simţit aşa, o plăcere diabolică în el, de a mă speria şi de a mă domina.

     

    Nu te-ai gândit că ai halucinaţii?

    Nu m-am gândit că am halucinaţii, pentru că în clipa în care mi-am revenit în trup, m-am dus în balcon, acolo, şi erau toate lucrurile acolo, exact cum le văzusem cu câteva secunde înainte, obiecte, tot. Am avut o imagine foarte clară, inclusiv a mamei mele, care era în altă cameră şi cosea la maşină. Practic, lucrurile erau exact cum le-am văzut şi din afara trupului, şi din trup.

    Desigur, sunt şi oameni care au viziuni înşelătoare în ceea ce priveşte astfel de experienţe. Cert este că în clipa respectivă, mi-am pus foarte serios problema că trebuie să mă îndrept către Dumnezeu, nu oriunde. Şi mi-am spus: „yoghinii ăştia ar putea să mă scoată din trup, dar n-ar putea să mă apere. Ar putea să-mi provoace ceva, dar n-ar putea să oprească. Ar putea să-mi deschidă uşa, dar n-ar mai putea să mi-o închidă.”

     

    Asta a fost doar o intuiţie, sau citisei ceva cărţi de genul acesta?

    Cred că ceea ce am citit, putea să fie bine citit: îmi intra pe o ureche, îmi ieşea pe alta. Rezonanţa n-a fost decât în clipa în care eu spun că m-am întors în trup. Cert este că atunci m-am pus pe pat, m-am rugat lui Dumnezeu să mă ierte pentru inconştienţa mea, să mă ajute şi să-mi arate încotro să o iau. Deci, realmente, mi-am pus atunci prima oară problema că s-ar putea să nu trebuiască să fac yoga. Că s-ar putea să fie doar o păcăleală. Că s-ar putea să fie ceva foarte apropiat de sublim, dar care este totuşi ridicol, şi în care eu nu am ce să abordez, care să-mi fie de folos. Putea să fie spectacular, dar nu neapărat de folos.

    Şi m-am rugat – ţin minte că era undeva în jurul orei 4 după amiaza – şi am spus: „Doamne, eu nu mă mişc de pe pat, de aici, până nu îmi dai un răspuns”. Eram atât de copil, încât I-am dat ultimatum lui Dumnezeu, dar cu asemenea sinceritate, cu asemenea claritate a gândului, încât efectiv nu m-am îndoit că-mi răspunde Dumnezeu. Şi am zis: „Doamne, stau aicea, nici nu clipesc, nici nu mă mişc, până nu-mi răspunzi”. Nu ştiu cât să fi trecut, poate vreun ceas, şi am simţit cum mă pătrunde un somn atât de adânc, încât parcă patul devenise o clepsidră şi parcă mă scurgeam în vis, aşa, o clepsidră de puf. Şi am ajuns în stare de vis, în care am simţit că adorm. Şi iar adorm, şi iar adorm, – de vreo nouă ori. În al nouălea vis m-am trezit într-o lumină foarte mare. Lumină! Pretutindeni unde eram, eram în lumină. În lumina respectivă, am simţit o bucurie atât de mare, care covârşea orice gând sau orice intenţie de gând. Simţeam acolo minunea răspunsului la orice am întrebat în timp sau voi întreba vreodată, acolo era răspuns la tot, deci era certitudinea, era deja finish-ul. Era mai mult decât îmi puteam închipui că pot să fiu, mă bucuram mai mult decât puteam să mă bucur, decât îmi închipuiam că pot să mă bucur vreodată pe pământ, dacă aş fi adunat toate bucuriile din lumea aceasta, toate stările – starea de linişte, când laşi un obiect greu din spate, după ce l-ai cărat; starea de frig de afară, când vii înăuntru şi te încălzeşti; sau starea de prea cald, şi te duci şi te răcoreşti – toate stările astea, adunate; inclusiv satisfacţiile sexuale, tot, dacă ar fi fost adunat într-o singură satisfacţie, era mai mic decât cea mai mică bucurie pe care o simţeam acolo. Era o bucurie atât de mare, că plângeam de bucurie. Şi în bucuria aia, simţeam nevoia să vorbesc cu cineva, să spun cuiva: „Uite, măi, ce mare bucurie!” Şi în clipa în care am vrut să spun cuiva, am realizat că e o prezenţă în faţa mea. Şi eram foarte convins de acea prezenţă, dar o prezenţă binefă­că­toare, plăcută, iubitoare. Şi, când să-i spun: „Uite cum simt eu!”, am constatat, am simţit, am avut conştiinţa instantanee, că ea simte ce simt eu. Şi eu simţeam că ea simte ce simt eu, şi ea simţea că eu simt că ea simte ce simt eu – deci, eram unul în doi. Şi, cum spunea părintele Stăniloae, şi ulterior am citit, că iubirea perfectă e în trei, – noi, când simţeam această iubire în doi, simţeam nevoia să o împărtăşim cu un al treilea. Şi am constatat o altă prezenţă lângă noi, şi, vrând să-i spun şi aceleia: „Uite ce mult ne iubim noi, cum simţim”, am fost conştient că şi cea de-a treia simte cum simţim noi. Adică ea simţea că eu simt ce simte a doua, a doua simţea că a treia simte ce simt eu. Deci, cu alte cuvinte, mie îmi venea să mă scarpin, a doua se scărpina şi la a treia îi trecea. Eram o conştiinţă în trei. Şi atunci am avut conştiinţa Treimii. Instantaneu m-am trezit în pat, hohotind de plâns, de bucuria a ceea ce am văzut. Şi dacă de pe patul respectiv am intrat în somn la ora cinci după amiaza – am spus că am stat între patru şi cinci, cam o oră, m-am rugat – de la 5 după amiaza m-am trezit undeva pe la ora 3 dimineaţa, deşi în starea respectivă trecuseră câteva secunde. Ulterior am aflat de călugărul de pe Muntele Athos, care, stând şi ascultând o pasăre măiastră, când s-a întors în mănăstire a constatat că trecuseră vreo patru sute de ani. După această experienţă, mi-a căzut în mână cartea părintelui Ghelasie de la Frăsinei, în care el povestea o întâmplare similară. În chilia în care intrase în prima lui zi de mănăstire, avusese o experienţă similară, o dezvăluire personală a Treimii. Din clipa respectivă, mi s-a părut foarte firesc să fiu creştin. Însă nu am luat decizia imediat.

    La o săptămână după asta, fiind undeva, la Socie­tatea de parapsihologie, unde era o conferinţă, la care era invitat un yoghin, un yoghin veritabil, venit din India, dintr-o şcoală venerabilă, de sute de ani, poate de mii de ani – am văzut că se uită invitatul la mine. Asta poate fi şi o iluzie. Îmi închipuiam că se uită la mine cum se uită şi la ceilalţi. În clipa când s‑a terminat conferinţa, m-a luat de mână şi m-a întrebat: „Vii acum în India?” Eu, mirat, am întrebat: „Dar de ce mă întrebi pe mine dacă vin în India? De ce nu întrebi pe altcineva?” El a continuat cu între­bă­rile bombardante: „Păi, dar nu vrei să mergi în India? Nu te-ai hotărât tu să mergi în India?” Zic: „Ba da, dar de unde ştii că eu m-am hotărât?” Şi atunci mi-a spus cine sunt, de unde sunt, şi zic: „Dar cum ştii atâtea despre mine?” Şi mi-a spus: „Păi, ai uitat dictonul, că atunci când este pregătit ucenicul, soseşte şi maestrul?” Zic: „Da, îmi aduc aminte. Dar acuma, sunt chiar aşa pregătit?” Zice: „Da, maestrul meu din India m-a trimis după tine. Dar mi‑a spus un lucru interesant: să nu te oblig la ceva, ci doar două săptămâni să-ţi dau un timp de probă.” Şi am zis: „Bine, şi de ce vii acum la mine?” Ei el m-a întrebat: „N-ai avut cumva o revelaţie zilele trecute?” Eu, temân­du-mă, părându-mi-se că este prea intimă revelaţia avută cu câteva zile înainte, i-am zis: „Nu, n-am avut!” Nu am recunoscut că am avut revelaţia. Dar am acceptat să mă duc cu el în India. Şi în clipa în care am împlinit 21 de ani, vârsta care era a majoratului, mai demult, la români, mi-am luat la revedere de la ai mei. Şi, sub influenţa învăţăturilor orientale, le-am spus: „Mamă, tată, poate ne mai întâlnim în viaţa asta, sau într-o altă reîncarnare.” Mi‑am făcut bagajele şi am plecat cu respectivul către India. Acuma, el mi-a dat perioada de graţie două săptămâni, în care mai avea de ţinut conferinţe prin ţară, prin Bucureşti, prin Moldova. Am mers cu el. Bineînţeles că a încercat să mă iniţieze. Sunt o grămadă de lucruri de spus aici, nu intru în amănunt.

     

    Ar fi interesante, totuşi, câteva detalii.

    Mi-a dezvăluit ce înseamnă energiile trupului, ce înseamnă ceea ce noi numim bioenergii Mi-a dezvăluit că există canale prin care acestea circulă, că există anumite reguli după care circulă, că există anumiţi centri de forţă, pe care ar fi bine să mi-i dezvolt, să mi-i deschid; că există o anumită practică prin care pot să-mi folosesc energiile respective. Cert e că, aşa cum el mi-a spus, am adoptat nişte posturi pe care oricum le ştiam şi dinainte, din yoga, posturi care presupuneau o poziţie, o respiraţie, un gând centrat asupra unui anumit aspect, un anumit mod de meditaţie, cu alte cuvinte. Şi trebuia să meditez asupra unui anumit centru energetic, pe care el mi l-a indicat. Şi el mi-a spus: „Eu te văd pe tine, din punctul meu de vedere, al doctrinei mele, ca fiind pe centrul respectiv.” Şi a mai spus: „Simt la tine ceva misterios. Simt că tu ai în tine mai mult decât Shiva: ai esenţa lui Shiva. Dar nu îmi dau seama cum. Şi de aia am să te şi numesc Kailash – asta este muntele sacru din care s-a născut Shiva. Mă gândeam eu: „cum aş putea să fiu esenţă, mai mult decât un zeu. Ce e în mine, mai înalt decât zeul Shiva?” Şi meditând, aşa cum îmi spunea el, asupra zeului Shiva, printr-un anumit centru al meu, am primit revelaţie, în timpul meditaţiei, în care mi se spunea: „Nu mai medita în centrul respectiv, orientează-ţi gândul un pic mai la stânga (centrul era undeva în mijlocul pieptului), orientează un pic mai la stânga conştiinţa, coboară în inimă, în ventriculul stâng, şi nu-l mai chema pe Shiva, ci cheamă-L pe Hristos! Că tu eşti al lui Hristos!”

     

    Ai auzit o voce, sau cum a fost?

    Da, am auzit o voce foarte clară, care vorbea cu mi­ne cum vorbim noi acum, dar calmă, blândă, hotărâtoare, liniştitoare, securizantă, îmi dădea un sentiment de acasă. Şi, când am ieşit din starea de meditaţie, i-am spus yoghinului: „Uite ce mesaj am primit”. A meditat, nu mi-a spus nimic.

    Am continuat serile de meditaţii, eu conti­nuând să mă gândesc la Domnul Iisus Hristos, nu la Shiva, bineîn­ţeles, după care iar mi-a venit o altă indicaţie, tot o revelaţie: „Nu mai folosi beţişoare parfumate, pentru că acestea sunt consacrate prin sânge, cu jertfă de sânge!” Mă gândeam eu: „cum să fie cu jertfă de sânge, când le poţi lua din orice magazin?” Şi l-am întrebat pe yoghin, şi mi-a spus: „Da, dar astea sunt puţin diferite, nu sunt ca acelea din orice magazin. Adică, toate pe care noi le aducem, le aducem prin consacrare cu sânge, cu jertfă de sânge, într-adevăr, dar valoarea de jertfă o are doar atunci când îi dai valoare acelui beţişor, din punct de vedere spiritual. Atunci, da, intri pe acea frecvenţă a jertfei noastre de sânge. Dar tu de unde ştii că noi facem cu jertfă de sânge?” Şi îi spun: „Uite, am primit revelaţia.” „Şi ce ţi s-a spus în revelaţie?” Şi i-am spus: „Uite, mie mi s-a spus să folosesc tămâia, pentru că este pentru jertfa nesângeroasă, pentru jertfa Domnului Iisus Hristos.” Deja l-am pus în încurcătură pe yoghin.

     

    Din ce şcoală yoghină era?

    Era tantra yoga, dar nu tantra sexuală, varianta lui Bivolaru, era Avidya Tantra, tantra ascetică. Ăsta era curentul, şcoala are un nume foarte complicat.

     

    Era discipolul vreunui maestru cunoscut?

    Nu. Deşi maestrul lui era un foarte bun prieten al lui Swami Shivananda, cel care a fost o vreme maestrul lui Mircea Eliade, vreo şase luni de zile, din câte am înţeles. Şi, din câte îmi spunea acest yoghin, maestrul era atât de avansat încât fusese pe 53 de planete locuibile, prin dedublare astrală ş.a.m.d. În orice caz, am fost impresionat de faptul că ei ştiau multe despre mine, ştiau de faptul că eu am avut o revelaţie.

    Şi după câteva zile, yoghinul a recunoscut, şi a zis: „Uite, eu am venit la tine, pentru că am fost trimis de maestrul meu la tine şi te-am identificat atunci când ai avut revelaţia.” Şi atunci am spus: „Da, într-adevăr, am avut revelaţia. Şi îmi aduc aminte că atunci când am ieşit din revelaţie, din starea aceea de lumină şi de bucurie, am văzut pe cineva care era în apropierea mea, stând într-o poziţie de lotus, cum stai tu, şi cu plete.” Şi zice: „Da, eu eram, te-am văzut, te-am identificat şi am venit la tine.”

    Şi atunci dintr-o dată mi s-a părut ca şi cum cineva m-ar fi urmărit, ca un hoţ, ar fi stat la colţul străzii, vrând să-mi ia bagajul. Şi l-am întrebat sincer ce vrea de la mine, de ce m-a chemat. Şi a spus: „Pentru că eu am simţit din conştiinţa mea că e nevoie să te ajut în clipa asta. Adică eşti un om care te-ai trezit spiritual şi ai nevoie de o îndrumare. Dar nu m-am grăbit. Te-am lăsat în astea două săptămâni ca tu singur să-ţi dai seama cine eşti.” Şi mi-a spus foarte sincer: „Tu trebuie să te întorci acasă. Acolo este locul tău. Calea ta este cu Iisus. Eu nu vreau să greşesc faţă de Iisus.” Deci, omul se vede că era şi el într-o dilemă foarte mare. Adică ceea ce eu i-am spus, şi faptul că i-am spus de Ananda Kanda, era un centru spiritual care iese din uzualul iniţiatic yoghin, era ceva care ţine de un alt nivel iniţiatic în yoga, mai mult de măiestrie, de care el aflase de abia după zece ani de practică, şi eu i-am spus de acel centru, care mi-a fost spus în varianta creştină ca fiind rugăciunea inimii. Şi el mi-a spus: „Da, într-adevăr, în acel centru, în vârful inimii, te întâlneşti cu zeitatea ta tutelară. Or, tu fiind botezat în numele Domnului Iisus Hristos, du-te acasă, asta e calea ta! Mergi pe calea asta şi roagă-te şi pentru mine! Du-te către Dumnezeu şi, prin mila lui Dumnezeu, ne vom întâlni amândoi în Rai!” Şi am zis: „Dumnezeu să dea aşa să fie! Dar dacă tot suntem împreună, şi tu ai învăţat să-ţi foloseşte energiile – cu alte cuvinte, tu ţi-ai pornit maşina ta pe calea ta, învaţă-mă să mi-o pornesc şi eu pe a mea, pe calea mea!” Şi a spus: „Nu! Eu nu mă amestec pe calea ta! Nu am voie să fac acest lucru, şi nici tu să te pui pe calea mea. Tu ai o anumită rânduială, şi doar dacă n-ai găsit răspunsul, căutând sincer, din toată inima, atunci poţi să vii la mine. Dar, până una alta, du-te şi urmează-ţi calea”.

     

    Bine, curentul acesta potrivit căruia yoghinii ar avea adevărul lor, creştinii – adevărul lor, din perspectivă creştină e, clar, o înşelare, însă Dumnezeu a rânduit ca yoghinul respectiv să-ţi dea îngăduinţa de a porni pe calea creştină. A fost aşa cum Dumnezeu a vorbit printr-un măgar, prin măgarul lui Balaam aşa a putut să vorbească şi printr-un yoghin.

     

    Ulterior am şi văzut o asemenea experienţă, în care diavolul era obligat de preot să spună adevărul, era legat să spună adevărul. Şi eu sunt ferm convins că în clipa în care eu am vorbit cu acest yoghin, îngerul meu de la botez îl lega pe el să spună adevărul, adică îl obliga să spună adevărul. El a fost nevoit. Ăsta a fost şi motivul pentru care s-a speriat foarte tare. Efectiv, era îngrozit. Arăta foarte neliniştit şi, în cel mai scurt timp, mi-am făcut bagajul şi am plecat de acolo.

     

    Pentru că se lovea de o realitate care îi era străină, puterea Dumnezeului Celui Viu, pe Care yoghinii nu-L cunoscuseră.

    Da, şi era evident dezarmat şi dărâmat din construcţia pe care o avea până atunci.

     

    Tu cum vezi acum practica yoghină? Creştin fiind, cum o apreciezi?

    O apreciez ca pe un fel de … nu ştiu dacă pot să spun iniţiere, dar e o iniţiere demonică, de fapt. Daimonii, fiind fiinţe fără de trup, dar nu neapărat cereşti, care se află în ceea ce noi numim atmosferă. Se află în ceea ce popular se numeşte văzduh, care e altceva decât cerul, şi ei nu aparţin decât acestei lumi, chiar dacă unei – să spun – frecvenţe nevăzute a acestei lumi. Şi au şi ei o iniţiere a lor, o iniţiere în care te pot ajuta foarte mult să devii paranormal, cum se spune, dar care nicidecum nu te scoate din chingile lumii acesteia, ba mai mult te înlănţuieşte. E o păcăleală, ai impresia că eşti mai grozav decât alţii din lumea asta, că eşti deosebit. Şi de fapt nu eşti deosebit, ci dimpotrivă, eşti ca omul care are de toate în casa lui pentru că s-a vândut pe veci băncilor. Păi, n-ai făcut nimic cu chestia asta. Degeaba le ai. Ai o închisoare foarte frumoasă!

     

    Tu lucrurile acestea le-ai înţeles repede, sau a mai trecut mult timp până te-ai lămurit?

    Ba le-am înţeles chiar atunci, când era dialogul acesta. Am avut conştiinţa că aşa este. Nu-mi găseam cuvintele să-mi exprim, însă am simţit că asta este. Şi într-un fel eram şi puţin supărat pe el, că, văzându-mă în starea respectivă de revelaţie, m-a chemat cu el – dar mi-am dat seama că până la urmă a fost îngăduinţa lui Dumnezeu, ca să realizez, să-mi dau seama de diferenţă, să-mi dau seama cu cine am de-a face.

    Ce să spun? Întorcându-mă acasă, mă aşteptam ca mama mea să sară în sus de bucurie că mă vede, că s-a întors flăcăul acasă, în schimb mama mea a fost foarte seacă: „A, da, ai venit.” N-am ştiut ce s-a întâmplat şi ulterior am aflat că între timp, mama mea, disperată fiind că i-a plecat puiul către Orient şi poate nu se mai întoarce în viaţa asta înapoi, s-a dus, din aproape în aproape, a găsit un preot, despre care a auzit că este cu har – toţi preoţii sunt cu har, dar ea, fiind într-un ABC al credinţei, s-a dus la unul pe care-l ştiau oamenii mai harismatic, care avea roade ale lucrării harului, care a murit între timp – Dumnezeu să-l odihnească! – şi stând la coadă, la spovedanie, unde era o grămadă considerabilă de oameni, plângea. Când s-a deschis uşa la duhovnic, duhovnicul s-a înălţat peste oameni, s-a urcat pe un scăunel, şi a strigat către mama mea: „Doamnă, nu mai plânge, că vine copilul înapoi peste două săptămâni!” Mama mea, neîncrezătoare că i se vorbeşte ei, s-a uitat în stânga, în dreapta. Şi preotul a susţinut: „Da, doamnă, cu dumneata vorbesc! N-a plecat cu acela, în portocaliu, şi cu plete lungi, încolo, către Orient?” „Ba da!” „Vine înapoi, stai liniştită!” Când am sosit, mama mi-a spus de acel preot: „Uite, el a spus că te vei întoarce”, eu am fost neîncrezător, făceam şi eu primii paşi în creştinism, pe care, de altfel, i-am făcut destul de repede, într-un timp foarte scurt, maxim o săptămână. Dumnezeu mi-a scos în cale peste şapte preoţi; cu fiecare am stat cât am putut, cred că mai mult nu am dormit în săptămâna în care m-am întors acasă. Şi aşa cum respiră peştele apa, aşa citeam eu cărţile de teologie ortodoxă. A fost nu doar o întoarcere, cred că a fost ceea ce Mircea Eliade numea coborârea în adâncuri. Adică, câteodată, când eşti la o suprafaţă de apă, şi e inundaţie mare şi te duce curentul, şi vrei să te prinzi de o creangă şi creanga e prea sus, nu poţi de la suprafaţa apei. Şi atunci trebuie să cobori în adânc, ca de acolo să izbucneşti, să prinzi creanga, şi într-un fel asta a fost coborârea în adânc, când m-am dus încolo, către Orient, ca să revin cu putere către ceea ce … Ce pot să zic… după nouă ani de zile m-am dus la preotul respectiv.

     

    De ce a durat atât de mult să ajungi la el?

    Pentru că între timp cunoscusem alţi preoţi, şi n-am considerat că trebuie să mă duc la un preot deosebit, aveam încredere în toţi preoţii…

     

    Asta e foarte bine.

    Eram convins că Dumnezeu îmi vorbeşte prin ei, şi chiar mi se întâmpla ca atunci când aveam o stare de ispită şi mă rugam foarte tare lui Dumnezeu şi încercam s-o birui, să trec pe stradă, şi unde se certau doi oameni, să zică unul, când treceam pe lângă ei: „Lasă, că te prind eu cu altă ocazie!” – îmi dădeam seama că prin unii îmi vorbeau îngerii necuraţi, prin alţii îmi vorbeau îngerii buni. Dumnezeu poate lucra prin tot şi prin toate, atunci când e cazul. Eu nu m-am îndoit de lucrul ăsta, dar pentru ca nu cumva să primesc înşelări, de la oameni, întotdeauna am cercetat preotul. Şi am căutat întotdeauna să-mi acordez presupunerile sau bănuielile mele cu scrierile Părinţilor. Am fost foarte surprins să văd că multe dintre cele pe care le simţeam, o dată cu întoarcerea mea la Ortodoxie, după experienţa învăţăturilor orientale, se potriveau foarte bine cu multe dintre părerile Sfinţilor Părinţi. Şi mă bucura foarte mult să regăsesc în scrierile Sfinţilor Părinţi multe dintre stările mele.

    Uneori chiar mă ruşinam, mă întrebam: „Cum, Doamne? Mi-ai dat o asemenea simţire, şi eu, ca nesimţitorul, m-am dus în partea ailaltă?” Adică, am văzut nişte lucruri pe care alţii le scriu în carte după ce au stat atâţia ani în pustie! Şi eu nu le băgam în seamă! Mi se păreau atât de banale, credeam că toată lumea le vede. Şi am început să fiu mai băgător de seamă şi mai temător de Dumnezeu – deşi, concomitent, şi bucuros. Eram convins că Dumnezeu nu-mi va face nici un rău, că, dimpotrivă, mi-a făcut bine. Dacă, atunci când eram ticălos, m-a întors la El, cu atât mai mult când vreau să-I urmez pe cale.

    S-a întâmplat, foarte interesant, un anumit eveniment, ca o dată cu întoarcerea mea către biserică – bine, care a fost o întoarcere avraamică, deci eram în stare să las tot pentru Dumnezeu – să-mi sară în cap neamurile, cunoscuţii, prietenii, inclusiv părinţii, acasă. Au fost crize de-a dreptul foarte mari ale mediului care mă înconjura, pentru faptul că dintr-o dată eu devenisem creştin. Parcă pe toţi îi irita, dintr-o dată, creştinismul meu. Era foarte interesant. Foarte greu acceptau acest fapt. Am vrut, la un moment dat, să mă duc în pustie. Şi chiar m-am dus, fără binecuvântare. Fără binecuvântare fiind, am ajuns undeva, într-un vârf de munte, nu spun unde, undeva, în România, acolo mi-am propus eu să mă duc să meditez. Nu mi-am pus problema cu ce o să mă îmbrac, ce o să mănânc, mi‑am zis: „mă duc în pustie, şi are Dumnezeu grijă de mine”. Şi a avut grijă în felul următor: a venit o turmă de mistreţi, cu viteză foarte mare, galop, către mine. Atât de îngrozit am fost, că ce am urcat în jumătate de oră, am coborât în trei minute. Ştiu că am luat primul tren şi m-am întors către casă. Când am ajuns acasă, am deschis Sfânta Scriptură într-un loc în care spune că duhul îi duce pe cei neîncercaţi în pustie ca să-i piardă. Şi atunci mi-am dat seama că nu pot să fac lucrurile de capul meu. Şi am început să caut sfaturile unui duhovnic competent.

    Acum, nu vreau să discut nici pro, nici contra, vizavi de competenţa oamenilor, pentru că oamenii sunt oameni pretutindeni unde sunt, şi specialişti, şi oameni „aflaţi în treabă pe acolo”, vorba lui Petre Ţuţea. Am dat şi de preoţi care mă întrebau: „Ai minţit? Ai înjurat?”, dar care efectiv, nu erau îndrumători, erau „spovedaci”, cum li se spune. S-a întâmplat însă să întâlnesc şi oameni foarte aşezaţi duhovniceşte. Şi cred că oricine caută găseşte. Neîndoielnic. Şi dacă nu găseşte, îi scoate Dumnezeu în cale. Şi dacă îi scoate în cale şi nu vede, îl duce de nas. Şi dacă nu-l duce de nas, îl duce oricum, dar tot îl duce, sau îl aduce. Dumnezeu rânduieşte în aşa fel încât omul îşi găseşte locul. Nu mă îndoiesc de lucrul ăsta.

    Mi-am dat seama că problema cea mai mare a omului nu este faptul că Dumnezeu n-ar fi prezent. Nicidecum. Dumnezeu e foarte prezent. Dovadă că mie, păcătosului, mi-a vorbit. Cum mi-a vorbit, prin cine mi-a vorbit, n-am mai stat să contabilizez, dar mi-a vorbit. Şi atunci mi-am dat seama că, de fapt, cea mai mare problemă a omului este surzenia omului, e faptul că face dopuri de ceară în urechi – la figurat vorbind! Şi atunci are nevoie de câte o spălătură. Şi spălătura asta vine atunci când omul se leapădă el, de fapt, de păcatul interior. Că m‑am dus de nu ştiu câte ori la spovedanie. Ani de zile mă duceam la spovedanie, şi mă întrebau prietenii apropiaţi: „Dar tu chiar nu simţi, după spovedanie, nimic?” Zic: „Măi, simt că-i bine.” „Dar nu te simţi diferit?” „Nu, mă simt tot la fel.” Zice: „Ai o problemă!” „Ce problemă să am? Păi, nu ştiu: trebuie să simt ceva în mod deosebit?”

    A durat ani de zile până când, stând în lascivitatea asta, mi-a fost greaţă de starea propriu-zisă. M-am săturat de cât m-am săturat. Eram sătul de mine. Şi am spus: Nu fac nimic, nu sunt nici măcar cum eram la început, când eram foarte căutător, şi eram din tot sufletul, sincer, şi eram nebun după Dumnezeu, şi chiar prostii făcând, dar m-am dus să le fac cu sinceritate, şi Dumnezeu mi-a arătat, că m-a văzut că sunt sincer, m-a văzut că nu vreau să fac răul, ci Îl caut cu nebunie. Şi atunci m-a întors. M-a lăsat în avântul meu, dar mi-a dat o direcţie bună. Şi zic: „acuma, de o vreme, am devenit un prea cuvios, cu nasul în pământ, îmbrăcat călugăreşte, cu plete, cu barbă” ş.a.m.d., ajunsesem în facultatea de teologie, toată lumea mă stima, şi mi-am dat seama că era de fapt un joc al imaginilor. Nu era nicidecum o cunoaştere interioară. Ceilalţi habar nu aveau despre mine, şi atunci, de unde mă stimau? Mă stimau din ceea ce vedeau.

    Şi mi-am dat seama că de fapt am pierdut legătura cu ceea ce mă stârnea. Eu, când am plecat către Dumnezeu, am plecat stârnit fiind de ceea ce vedeam în jurul meu, de anormalităţile lumii din jur. Căutam normalitatea. Şi m-am izolat într-un mediu în care toată lumea vorbea de Dumnezeu, toată lumea era cuvioasă – era bine, dar era un bine de aparenţă. Era ca şi când ai pune un plasture pe bubă, dar nu rezolvi buba. Din clipa respectivă, mi-am despletit părul, pe care-l aveam prins, m-am îmbrăcat în roşu, şi-am zis: „acuma pot să-i smintesc pe toţi care m-au cinstit pentru înfăţişare. Şi de acum înainte, mă duc acolo unde sunt problemele mai mari între cunoscuţii mei, prieteni, studenţi”; m-am dus în căminele studenţeşti. M-am lăsat stârnit de problemele lor, să le discut cu ei. După ce le-am discutat cu ei şi ei m-au răvăşit, m-am întors la prietenii mei teologi, şi am început discuţii cu ei, până dimineaţa, la ora 5. Ţin minte că făceam asta cu un văr de-al meu, teolog, şi soţia îl tot întreba: „De ce vă mai întâlniţi, când de fiecare dată când vă întâlniţi, vă certaţi?” Până dimineaţa, atât de mult stăruiam asupra unui subiect, şi ne rugam împreună să primim răspuns, până când ajungeam la răspuns, şi căutam în cărţile Sfinţilor Părinţi şi spuneam: „Da, aşa e!” Şi eram bucuroşi dimineaţa!

    Mi-am dat seama că de fapt pe om nu îl mulţumeşte nici să stea în zarvă, fără de Dumnezeu, dar nici să stea într-o singurătate stearpă, de asemenea fără Dumnezeu. Are nevoie de Dumnezeu, dar are nevoie şi de aproapele. Adică dacă stau eu doar cu Dumnezeu, aş putea să stau în cer, dar stau pe pământ, am şi trup. Adică, Domnul Iisus Hristos n-a spus: „Tată, ia-i de pe pământ!”, a spus: „Lasă‑i, nu mă rog să-i iei!” Dar m-a lăsat pe mine Hristos ca şi pe ceilalţi, aicea, ca prin mine să sfinţească lumea. Şi am zis: „cum poate să sfinţească lumea, dacă eu pe mine nu mă sfinţesc?” Şi atunci am înţeles că marea provocare nu este doar în raport cu Dumnezeu, ci şi în raport cu aproapele. Şi apoi am aflat de la părintele Stăniloae de această triadă: eu, Dumnezeu şi aproapele. Nu mă pot defini doar în raport cu aproapele sau doar în raport cu Dumnezeu. De aceea este Biserica. Şi abia atunci am avut îngăduinţa să mă apropii de … abia atunci am avut îngăduinţa interioară, eu m-am îngăduit pe mine însumi; până atunci eram atât de încrâncenat, încât nu acceptam apropierea de comunitate.

    Eram cum probabil sunt majoritatea celor care se întorc către Dumnezeu: pustnici în camera lor. Şi nişte pustnici din ăştia moderni, mai trendy, mai … eu ştiu cum să spun… îmbrăcat grunge şi… cu câte un poster pe perete, dar el e pustnic în camera lui şi el ştie de ce. Am trecut de acest stadiu şi mi-am dat seama că sunt un om care pot să cresc împreună cu comunitatea din biserică, că sunt trup al ei. Şi mi-am dat seama de marea ispită de a sta de unul singur să te rogi, atâta vreme cât nu eşti la o înălţime a Sfinţilor Părinţi. Neîndoielnic că poţi să te rogi şi poţi să fii în comuniune cu Dumnezeu chiar şi în camera ta. Poţi! Dar, câţi o fac? În schimb, mi-am dat seama că în biserică, mă ridică Biserica. Sunt binecuvântări pe care nu le pot primi decât în biserică. Şi, din clipa în care mi-am dat seama de lucrul ăsta, am început să-i chem şi pe ceilalţi. Dar nu într-un mod makarentist, adică să-i ameninţ: „Fiţi atenţi, că vă mănâncă iadul dacă nu veniţi la biserică!” Nu în sensul ăsta, ci arătându-le ce câştigă venind la biserică. Şi vorbind, aşa, cu unul, cu altul, m-am trezit la un moment dat predicându-le, vorbindu-le. Adică nevoia mea interioară şi răspunsurile pe care le-am primit am început să le transpun în emisiuni, în conferinţe, în discuţii tet-a-tet sau în grup. Şi aşa s-a întâmplat – printr-o minune, zic eu, că n-a fost rânduiala mea – să ajung şi la Mitropolie, să lucrez pentru un studio de radio al Bisericii.

     

    Înainte de a vorbi despre lucrarea pe care ai făcut-o acolo, aş vrea să povesteşti cum a fost întâlnirea cu duhovnicul acela care îi spuse mamei tale despre întoarcerea ta, cum a fost întâlnirea cu el?

    De când m-a văzut intrând în biserică, mi-a spus: „De nouă ani te aştept.” Şi mi-a spus, cu blândeţe părin­teas­că, lipsurile mele, dar m-a şi încurajat – asta a fost foarte bine! – m-a şi încurajat în lucrurile care îmi sunt dragi şi sunt bune, în partea bună a lucrurilor – că nu orice ţi-e drag e şi bun! – şi m-a sfătuit (dar e un sfat personal, pentru mine) m-a sfătuit că, dacă eu doresc să fac misiune în lume, să mă căsătoresc neapărat, să nu rămân monah în lume, pentru că lumea este foarte grea acuma, şi lucrul ăsta va putea aduce prejudicii nu atâta mie, care încerc să mă păstrez curat, ci chiar misiunii pe care o fac, pentru că misiunea va fi strâmbă, conformă cu lupta interioară pe care o am eu. Şi mi-a spus că e neapărat necesar pentru cei care sunt monahi să fie în mănăstire, şi de acolo să iasă doar sub ascultare, când au de făcut ceva, sau, dacă sunt în lume, să mă căsătoresc şi, echilibrat fiind, să-i sfătuiesc pe alţii. Şi, mai ales, m-a îndrumat să nu mă emoţionez în faţa ierarhiilor de orice fel, şi nu s-a referit neapărat la ierarhii bisericeşti, dar ierarhii de orice fel, din absolut orice fel de ierarhii, atunci când e vorba de a mărturisi cuvântul lui Dumnezeu. Să nu fac scăderi din jenă, din ruşine sau dintr‑o falsă smerenie. Mi-a spus: „Dacă ai ceva de spus, şi ştii că Hristos a spus aşa, spune acel cuvânt, pentru că ştii că Hristos l-a spus. Nu trebuie să-l spui doar când te simţi tu vrednic să-l spui. Dacă l-ai auzit, spune-l, şi dăruind vei dobândi”.

     

    Ţi-a fost duhovnic sau nu?

    Da, pot să spun că mi-a fost duhovnic, sfătuitor foarte bun. Acum, oamenii înţeleg prin duhovnic omul la care te duci să-i spui problemele tale personale, şi să te spovedeşti la el. Era mai mult decât atât. Mi-a fost formator. Dar nu o perioadă atât de lungă, pentru că eu, din clipa în care l-am redescoperit – adică după cei nouă ani de când el mă aştepta – am mai apucat să stau de vorbă cu el cam un an şi ceva, după care a murit. Dar Dumnezeu a avut grijă întotdeauna să-mi scoată pe altcineva în cale, oameni care au întrecut cu mult aşteptările mele. Evident că Dumnezeu poate să ne dea şi lucruri spectaculoase, aşa cum noi, de fapt, căutăm, dar când nu ni le dă, ştie de ce nu ni le dă. Probabil că noi, căutând spectaculosul, pierdem esenţialul, de multe ori. Suntem tentaţi către o psihologie extrinsecă, vrem să vedem lucrurile din exterior care ne amuză sau care ne încântă, mai puţin pe cele bidimensionale , care ne invită prin simbol spre interior. Şi cred că totuşi Dumnezeu le poate îmbina pe amândouă, adică să ne dea şi lucruri care să fie spre bucuria sufletului nostru – pentru că de multe ori spun că Dumnezeu e şi El un om bun, pentru că s-a înomenit. El ştie stările noastre şi în nici un caz nu e absurd şi nu ne dă situaţii doar de încrâncenare, de întristare. Personal eu văd lucrurile puţin diferit decât acea teologie a întristării, a înnegurării, a griului – eu văd o teologie a bucuriei, a frumuseţii, a armoniei, a binelui. Când apare şi ce nu e bine, aia las în grija lui Dumnezeu, nu caut eu cu lumânarea să iau răul. Şi ne spune şi Domnul Iisus Hristos: „Nu staţi în faţa celui rău, că e tare.” Deci, eu nu-l caut în coarne. Când apare, am nădejde în Domnul Iisus Hristos, că o să putem, cu ajutorul Lui, să-L biruim pe cel rău. Şi chiar ne spune: „Iubiţilor, chiar l-aţi biruit pe cel rău!” De aceea, eu caut ceea ce cred că este benefic pentru oameni, în conformitate cu învăţătura lui Hristos, nu în conformitate cu stările mele interioare. Caut să-L mărturisesc pe Hristos aşa cum El ni S-a revelat prin Scriptură şi prin Sfânta Tradiţie, însă marşând pe echilibru. Cred că oamenii sunt făcuţi să se bucure întru Hristos, nu doar să se tânguiască întru Hristos. Sunt foarte mulţi care au venit în ultima vreme la biserică datorită problemelor pe care le au, şi bine fac că vin, că acolo trebuie să şi vină, însă e un păcat că vin doar cei care au probleme. Cei care nu au probleme s-ar cuveni să fie în biserică, şi atunci biserica ar avea o tentă mult mai veselă.

     

    Mai senină, în orice caz!

    Exact! Faptul că biserica nu-i atât de senină este şi datorită celor care stau în afară şi chibiţează, şi spun: „Uite, nu ne ducem acolo, că ăia sunt toţi baticoşi şi întristaţi!” Păi, veniţi voi, ceilalţi, şi înveseliţi-o! Că nu e nici o problemă! Eu chiar aşa m-am apucat de teologie. Eram într-o conferinţă organizată de Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi din Timişoara, în care m-am legat de preotul care predica şi i-am spus: „Uite, în biserică e cutare care nu e bine, cutare nu se face corect, ăia-s prea trişti, prea nu ştiu ce!”, şi atunci, preotul mi-a spus: „Da, ai foarte mare dreptate! Şi chiar ai dreptul să spui ceea ce spui. Nu-mi pare rău că ai spus, şi-ţi mai spun ceva: «biserica asta este şi a ta, cel puţin tot atât cât este şi a mea, şi chiar ai datoria să spui ce ai de spus, de aia te rog: fă facultatea de teologie, şi schimbă tu ceva!»”

     

    Frumos!

    De asta, cred că fiecare om care încearcă în măsura lui să fie teolog, chiar fără a face facultatea de teologie, asumându-şi cuvântul lui Hristos, o să înceapă să vadă lucrarea lui Dumnezeu: totul în toate, şi atunci va fi ceea ce grecii numesc theo orao, Theos – adică Dumnezeu, orao – a vedea, adică a vedea pe Dumnezeu, totul în toate. Devenim oameni teoretici. Şi-n clipa în care ne şi comportăm ca atare, când punem în practică toate lucrurile din viaţa noastră, în conformitate cu ceea ce Dumnezeu ne descoperă, ca să fim de acord cu El, atunci se numeşte că suntem şi oameni practici. Şi abia atunci suntem creştini cu adevărat. Or, oamenii încearcă într-adevăr să facă lucruri bune, după sufletul lor. Sunt atâţia oameni buni în lumea asta, mai mulţi decât se crede. Deşi sunt atâtea ştiri şi zvonuri de rele, şi la televizor, şi la radio, totuşi, lumea, majoritar, e formată din oameni care majoritar sunt buni. Însă ei, scârbiţi fiind de concertul acesta mediatic al răului, nu mai au încredere în ei, nu mai au încredere în bine, şi încearcă să facă binele din burtă, burtisme, cum ştiu ei mai bine. Dar e mult mai folositor să asculte puţin îndrumările Domnului Iisus Hristos, să-I vadă pilda Lui din Evanghelie, că nu-i atât de mare o Evanghelie. Cât are? 20 de foi? Cât are? N-are mult o Evanghelie. Dacă-I citim viaţa şi vedem experienţele Lui, să vedeţi ce mult ne identificăm fiecare cu Hristos, şi o să spunem Tatălui Ceresc: „Doamne, uite, eu Îl înţeleg pe Hristos în starea aia. Uite, are foarte mare dreptate. Ei, şi atunci, văzând ce a făcut El, ştiu ce o să fac şi eu.” Ce soluţie a avut El? Fac şi eu acelaşi lucru în viaţă, asta înseamnă să fii creştin.

     

    Cât de greu ţi-a fost, după ce te-ai apropiat de biserică, să te lupţi cu patimile de dinainte şi cu rănile sufleteşti de dinainte.

    Rănile sufleteşti de dinainte nu au trecut prin simplul fapt că am venit în creştinism, că m-am întors, conştient, în biserică. Adică, ele se rezolvă, orice boală se rezolvă când iei medicamente, nu-i suficient să vii de la o vrăciuitoare şi intri în spital. Simpla prezenţă în spital nu înseamnă că te-ai şi vindecat deodată. Şi nu vreau să spun că eram atât de beteag, încât mă pot da exemplu – că eu sunt beteagul betegilor, care am fost vindecat de Dumnezeu. Sunt oameni cu probleme mult mai grave decât ale mele, nu mă simt în măsură să mă dau exemplu pe mine, de vindecare. Eu sunt un micuţ.

    Însă, problemele pe care le-am avut eu, am început întâi să le înţeleg, care sunt, după aceea de ce sunt, şi cum s-a ajuns acolo, să am aceste probleme. Şi am observat că majoritatea problemelor vin din boala arborelui genealogic – cum se spune, că părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii. Li s-au strepezit dinţii, într-adevăr, pe dreaptă măsură. Adică, eu dacă nu voi avea grijă de casa mea şi va face umezeală şi copilul se va îmbolnăvi de plămâni, din cauză că a stat în umezeală, nu-i vina copilului. Acuma, nu pot nici să judec părinţii – ei fiind într-o situaţie similară cu a mea, înainte să mă întorc la biserică, nefiind conştienţi ce se întâmplă. Şi atunci am încercat să-mi asum, pentru mine în primul rând, ca eu să mă vindec, să-mi asum anumite reguli creştine.

    Mi-a fost foarte greu – aici a fost marea luptă, nu întoarcerea la Ortodoxie, că aceea a fost lupta lui Hristos, prin jertfa Lui m‑am întors. El m-a întors, a pus mâna pe mine şi-a zis: „Hai acasă!” A fost simplu. Ei, problema de rezol­vare a problemelor mele, adică a bolilor mele sufleteşti, ale neamului meu, a fost grea. De ce? Pentru că părinţii, mer­gând pe aceeaşi linie pe care mergeau înainte, eu practic încercam să umplu un sac fără fund; încercam să scot apa dintr-o casă unde încă curgea apa din robinet. Eu tot strângeam şi tot se aduna. Şi mi-a fost foarte greu, până când, prin cadenţa mea, am creat o albie pe unde să se scurgă apa aia. Până când ei s-au decis, până s-au apropiat şi ei de Hristos,  până când eu mi-am făcut obişnuinţă de a sta în Hristos, am şi căzut. Pentru că nu e uşor să stai tot cu sabia în mână. Şi oboseşti. Nu o spun ca pe o justificare, o spun ca pe un fapt care se întâmplă. Şi de multe ori cazi mai abitir decât ai urcat.

    Se spune, în general – e o învăţătură antică asta – că evoluţia spirituală (nu evoluţia în sens darwinist), creşterea spirituală, devenirea o putem simboliza ca pe o spirală, care nu este verticală – că ar fi prea simplă creşterea. Nimeni nu creşte aşa. Se creşte oblic. Şi acea spirală are şi căderi şi urcuşuri. E ca atunci când arunci mortar pe un perete: îl arunci în straturi, nu îl pui tot deodată, că va cădea. Îl pui, ai răbdare să se mai întărească, mai finisezi, iară mai pui. La fel este şi cu creşterea duhovnicească. Creşti cât creşti, şi câteodată creşti nemăsurat, pentru că nu faci cum îţi spune duhovnicul – eu recunosc lucrul ăsta, că am făcut adeseori, dintr-o nebunie tinerească: „Hai, mai mult să fac!” Duhovnicul mi-a spus: „Atâta trebuie să te rogi!” Nu, eu mă rog, fac nu ştiu câte acatiste, am stat până am făcut gaură în covor şi mă făcusem la genunchi ca struţii, de la stat acolo. Şi care a fost efectul? Fantastic, m-am simţit foarte bine! Dar… atenţie: la scurt timp după asta a apărut un mecanism de refuz al minţii mele, al organismului meu, n-am mai vrut rugăciune, n-am mai vrut cărţi religioase, n-am mai vrut să am de-a face cu ritualul. Şi iar am stat într-o perioadă de retragere, de negare. După aia iar m-am întors. De ce am făcut acest mers sincopic? Pentru că n-am mers treptat, treptat, treptat. Adică, copilului îi dai întâi lăptic şi miere, nu-i dai friptură şi whisky, că nu-i faci bine. Oricât ai vrea să crească de repede, unei plăntuţe nu poţi să-i pui gârlă apa acolo, şi să tragi de ea ca să crească, şi-i pui soare până o ofileşti. Toate vin cu o anumită măsură. Şi cred că acesta este cel mai greu lucru la un om: măsura. E o măsură şi în căutare, e o măsură şi în creştere, e o măsură şi-n aşezare. Şi cel mai greu este ca măsura asta să o poţi dăltui în tine după cum îţi spune duhovnicul. Pentru că, în general, începi să cleveteşti: „dar oare ştie duhovnicul ce probleme am eu? Ştie el ce-i în inima mea? Că până la urmă tot eu ştiu ce am de făcut.” Şi e foarte greu să te acordezi după un duhovnic, şi duhovnicul adevărat de fapt nu-ţi spune ce să faci, îţi spune cum să faci.

    Pot spune, pentru cei care oarecumva se tem ca un astfel de discurs să invite doar către un fel de retragere din lume, către un fel de enclavă, exclusiv ortodoxă, ca un fel de sectă, …

     

    Un fel de ghetto!

    … exact, ghetto, că întoarcerea la Hristos nu înseamnă părăsirea vieţii, ci dimpotrivă, nuanţarea ei. Umplerea ei cu valenţă. De fapt, eu când m-am apucat să fac teologie, nu înseamnă că am renunţat la alte moduri de înţelegere asupra realităţii. Mi-am dorit foarte mult să înţeleg modul în care oamenii pot să capteze informaţia, pot s-o sintetizeze, modul în care comunică între ei, modul în care li se transmite informaţia şi pot fi şi manipulaţi, motiv pentru care am studiat şi puţină sociologie (zic puţină sociologie, adică studii postuniversitare), dându-mi seama că oamenii au nevoie şi de o reprezentare, adică de cineva care să le reprezinte drepturile. Mi-am dat seama că de fapt  Biserica ar fi cea care ar fi cazul să lupte pentru drepturile lor, din punct de vedere interior. Că pentru trup este medicina, asistenţa socială, avem atâtea drepturi sociale; societatea modernă este foarte blindată cu legi care ne oferă tot felul de drepturi, mai mult decât celorlalţi din vechime. Însă pentru cele spirituale se cuvine să lupte Biserica. De asta m-am gândit la o posibilitate prin care Biserica, nefăcând politică, cum se ştie, totuşi ar putea să-şi spună cuvântul în societate. Şi m-am gândit că poate studiind modul în care se face lobby – advocacy, cum se spune modern, adică modul prin care poţi să generezi, printr-o anumită insistenţă de tip avocăţească, la forurile care emit hotărâri legislative sau chiar legi, o să poţi să reprezinţi Biserica, o să poţi să lupţi pentru oameni, pentru interesul lor spiritual. Cine are impresia că poporul generează aceşti oameni de la conducere şi tot ei, ca reprezentanţi ai poporului, iau hotărâri bune, e naiv. În general, la conducere ajung grupuri de interese. Şi ca să îţi reprezinţi şi tu interesul, ai nevoie de cineva care să te reprezinte, adică să facă advocacy. Şi de asta am încercat şi un studiu universitar în advocacy, am încercat să merg în Parlamentul European, adică s-a întâmplat să merg, Dumnezeu a rânduit aşa, prin anumiţi oameni de marcă, să pot să ajung în Parlament, să văd cum se hotărăsc acolo legile şi cum se poate lupta pentru ele. Şi eu sunt ferm convins că, indiferent care vor fi condiţiile în lumea asta, – că au fost şi mai grele decât atâta – Dumnezeu ne ajută să putem să facem şi noi ceva şi nimeni nu ne opreşte să ne spunem şi noi punctul de ve­dere, să milităm şi noi pentru el. Evident că fiecare cuvânt, fiecare faptă trebuie şi asumată. Sunt şi repercusiuni – plăcute şi neplăcute. Dar cert este că merită mers mai departe pe calea asta. Şi spun din proprie iniţiativă că nu numai că nu am pierdut ceva din viaţa de dinainte, şi nici nu mă simt văduvit de faptul că – vezi, Doamne! – nu mai sunt în cluburile alea de noapte sau că nu am viaţa aia de consum, ci, mai mult de atâta, mă bucur mult mai mult, ştiu să mă distrez mult mai bine, şi în sensul bun al cuvântului. Nu înseamnă că eu toată ziua ascult acasă doar muzică bizantină. Nu, ascult şi alt fel de muzică care să-mi placă. Nu înseamnă că toată ziua eu mă uit doar la filme cu învăţătură creştină. Nu. Mă uit, îmi place să văd lucruri frumoase, îmi place să-i văd pe oameni bucurându-se. Adică, tot ceea ce nu e împotriva lui Hristos e cu mine, poate fi cu mine. Şi-mi dau seama că omul creştin poate restaura toată creaţia. Chiar şi lucrurile care până acuma nu au făcut parte din, să zic, bagajul unui creştin, pot face – prin faptul că noi le luăm, le recuperăm, le reaşezăm în albia lor, le restaurăm, de fapt. Şi restaurându-le întru Hristos, de fapt lumea se creştinează mai tare. Hristos ne-a lăsat în lumea asta, nu să fugim de ea, ci dimpotrivă, să ne implicăm, să-L facem prezent în lume. Şi acolo unde nu e Hristos, acolo să mergem. Hristos n-a spus: „Mergeţi ca oile între oi, în ţarc”, ci „Mergeţi ca oile între lupi!”, şi mă gândesc că am cam stat între oi, până acum.

     

    Da, aşa este. Trebuie să avem curajul de a merge ca nişte oi în mijlocul lupilor, dacă ştim că Hristos este cu noi, dacă ştim că Hristos vrea să dăm mărturia cea bună. Îţi mulţumesc, Claudiu, pentru aceste cuvinte. Cred că în lunile şi în anii care vor veni, conferinţele tale se vor înmulţi, vom avea parte şi de cărţile tale, care vor fi, de asemenea, de mare folos. Îţi mulţumesc. Doamne ajută!  

     

    (interviu de Danion Vasile,  material din volumul Drumul spre Hristos, în curs de apariţie la Editura Egumeniţa, 2008)

    14 Comments
  •  

    „O aratare minunata a parintelui Sofian” – de parintele Mihai Andrei Aldea

    … O întâmplare de la noi de la biserică, legată de părintele Sofian Boghiu. La un an după ce a murit părintele Sofian Boghiu, pentru că eu am mare evlavie la el – şi pentru că ştiu că a fost un sfânt al nostru, cum, de altfel, au recunoscut-o deschis mulţi, şi dintre ierarhii noştri şi dintre mirenii care l-au cunoscut, – i-am făcut icoana. Nu i-am pictat-o eu, nu sunt pictor de icoane, am vorbit cu cineva şi i-am făcut icoana şi chiar la un an de zile, la Înălţarea Sfintei Cruci, de dimineaţă, înainte să începem slujba, foarte de dimineaţă, pe la şase şi ceva, am sfinţit icoana şi mi-am lăsat-o acolo, lângă mine, în Sfântul Altar, ca s-o am aproape de inima mea. Slujind singur într-o bisericuţă foarte mică, este foarte greu. Pe de o parte, trebuie să primeşti pomelnicele, pe de cealaltă parte este firul slujbei care trebuie ţinut şi sunt toate rugăciunile care trebuie făcute, şi de câte ori slujeşti singur este foarte greu. Însă, în acea Liturghie a fost foarte uşor. Parcă părintele era cu mine, aşa am simţit eu: că părintele era cu mine şi mă ajuta, pentru că am reuşit să primesc liniştit toate pomelnicele, să le pomenesc pe toate – şi pomelnice permanente avem ditamai teancul, acolo; am citit rugăciunile cu linişte şi cu pace şi totul a decurs uimitor, parcă timpul curgea altfel. A fost extraordinar! La sfârşit, eram plin de fericire, când am ieşit la miruit, eram atât de plin de minunea acestei Liturghii care decursese ca nicio alta, fără nici cea mai mică umbră, desăvârşit. Numai că în timp ce miruiam, am văzut o credincioasă care plângea cu tristeţe – nu din motivul că fusese pătrunsă de slujbă, ci de tristeţe. Şi m-am tulburat un pic şi am întrebat-o: „Dar ce s-a întâmplat?” Cunoscând-o bine, ştiind că este o femeie foarte credincioasă, m-am întristat: „Ce este?” Şi zice: „Părinte, eu am înnebunit!” A fost, bineînţeles, un şoc pentru mine şi nu înţelegeam. Am luat‑o deoparte: „Dar cum s-a întâmplat? Ce este? De ce credeţi asta?” Şi îmi spune: „Părinte, eu am fost de faţă la înmormântarea părintelui Sofian, ştiu foarte bine că a murit, dar astăzi l-am văzut slujind în Sfântul Altar:” Pentru o clipă, m-am blocat. Pe urmă, i-am povestit ce s-a întâmplat. Am scos icoana din altar, care nu se vedea, o pusesem pentru sufletul meu. I-am scos icoana, i-am arătat‑o. Nu s-a liniştit, a început să plângă şi mai rău, încă nu era convinsă dacă era nălucire sau a înnebunit sau chiar s-a arătat sfântul – ca Danion cu visul cu Sfântul Nectarie (detalii pe http://www.danionvasile.ro/blog/2007/09/11/binecuvantarea-sfantului-nectarie/ – n.n.) -, şi eu am continuat să miruiesc. Şi la un moment dat vine o altă doamnă, tot credincioasă, dar care merge de obicei la o biserică din centru, unde-şi are duhovnicul, mai rar vine la noi, şi care era foarte fericită. Zice: „Părinte, aşa de bucuroasă sunt! Mi-a spus cineva că a murit părintele Sofian, şi când l-am văzut slujind azi, la noi în biserică, am fost aşa de fericită!” Acuma, eu am fost într-un moment foarte dificil, pentru că, în momentul în care am încercat să-i explic că totuşi părintele Sofian a murit, se uita la mine ciudat, mă credea pe mine nebun. Şi a trebuit să o duc la doamna cealaltă, ca să le pun faţă în faţă, să se liniştească între ele.

    Am vrut să spun acest lucru pentru că povestea Arătarea minunată (din volumul „Taina iubirii. Poveşti pentru copiii mari şi mici” de Danion Vasile – n.n.) este, de fapt, un lucru care se întâmplă. Şi pentru că, într-adevăr, sfinţii lucrează în zilele noastre. Pentru că şi noi avem sfinţi care lucrează şi fac minuni, chiar dintre cei pe care poate i-am cunoscut şi i‑am văzut, şi poate tocmai de aceea nu ştim să-i apreciem la adevărata lor valoare duhovnicească. Ca, de exemplu, părintele Sofian şi ca alţi sfinţi care au trăit alături de noi sau care încă mai trăiesc alături de noi, şi pe care ar fi bine să învăţăm să-i respectăm, eventual luând exemplu de la alte popoare: de la greci, de la sârbi, de la ruşi, de la felul în care ştiu ei să-şi respecte sfinţii, fie că sunt în viaţă, fie că au trecut la cele veşnice, adică să ştim să preţuim pe duhovnicii noştri, pe povăţuitorii noştri, pe cei care îşi pun sufletul pentru mântuirea noastră. Şi să avem curajul să facem acest lucru liniştit şi deschis, alături de ceilalţi. Pentru că de multe ori oamenilor parcă le este ruşine să-şi mărturisească credinţa cu adevărat, din cele mai diferite motive. Şi este bine să învăţăm să ne mărturisim credinţa nu formalist, nu închistat, ci deschis şi trăit. (din conferinţa „Tu şi Hristos”, Bucureşti, 26 noiembrie 2007)

     O RUGĂMINTE: VĂ ROG PE TOŢI CEI CARE AŢI AVUT PARTE DE SEMNE MINUNATE SIMILARE, SĂ LE SCRIEŢI – AICI SAU ÎN ALTĂ PARTE – PENTRU A SE FOLOSI DE ELE CÂT MAI MULTĂ LUME. E BINE SĂ CUNOAŞTEM ŞI MINUNILE SĂVÂRŞITE DE SFINŢII ROMÂNI, NU DOAR DE CEI GRECI SAU RUŞI… Danion Vasile

    13 Comments
  • Doamne ajută. Anul trecut am postat pe un blog o parte din articolele mele pe tema sexualităţii în familie, pe care vroiam să le tipăresc în volumul „Patul şi prejudecăţile”. O maică de la o mănăstire din Moldova mi-a spus că ar fi bine să fie cartea şi la ei la pangar, însă cu alt titlu. Aşa că, după îndelungi brain-storming-uri, am rămas la „Dialogul trupurilor”. Când cartea va fi gata, voi găsi şi un subtitlu potrivit, ceva gen: „Repere pentru iubirea conjugală”. M-am gândit însă că ar fi bine ca această carte să nu conţină doar părerile mele, sau rodul discuţiilor mele cu diferiţi duhovnici sau medici. Am nevoie de ajutorul vostru. Voi face ca la „Tinerii şi sexualitatea” – incluzând în zeci de note de subsol comentariile cititorilor. Aş vrea să ştiu părerile voastre despre acest demers. Dacă vor fi favorabile, voi posta aici, încet-încet, capitolele acestei cărţi…

    Danion Vasile

    Să începem cu un exerciţiu de sinceritate: „Ai probleme în relaţia sexuală cu soţia ta? Vrei ca totul să fie de nota 10? Vrei să ştii secretele împlinirii erotice?”

    Te poţi întreba cine sunt eu să îţi pun aceste întrebări… Şi mă întreb: chiar nu ştii cine sunt? Sunt cel care are cheia fericirii tale… Sunt cel mai mare specialist în psihosexologie din Europa de Est, am o mulţime de diplome, de cărţi şi de conferinţe pe tema sexualităţii. Am centura neagră în sex…

    „Asta-i prea de tot”, îţi spui acum, zâmbind uşor şi dând semne de alergie faţă de cartea pe care o ţii în mână. „Omul ăsta ori e încrezut, ori e mincinos, ori a luat-o razna…”

    Aş fi şi eu de aceeaşi părere dacă aş citi rândurile de mai sus. De fapt, le-am citit şi răscitit prin reviste, ziare, broşuri şi cărţi în care diferiţi specialişti în sex căutau să scoată bani şi să cumpere faimă din vânzarea secretelor sexului, nişte secrete care cu cât ni se trâmbiţează mai intens, cu atât le creşte rata ezoterică.

    Putem face cunoştinţă? Îmi cer scuze pentru primele rânduri, pur şi simplu nu mi-am putut stăpâni supărarea provocată de faptul că prin reviste şi emisiuni TV suntem intoxicaţi de tot felul de sex-experţi, guru ai sexului care au un aer de mari înţelepţi atoateştiutori, care ne fac marea favoare de a ne destăinui din tainele lor.

    Eu nu sunt un specialist în sex. Am încercat să înţeleg acest univers, dar tot mai am nelămuriri. Nu numai că nu am centura neagră la recorduri sexuale, dar nici nu îmi doresc să o am. Cu mai mult de zece ani în urmă, pe vremea când făceam Tantra Yoga, mi se părea extraordinar că puteam face dragoste ore întregi şi că maestrul nostru îi spusese prietenei mele că voi ajunge un mare tantric. Precizez, însă, că experienţele respective s-au şters cu totul sau aproape cu totul din mintea mea. Şi că mi-au lăsat un gust amar. Oricum, deşi am mers pe calea tantrică, nu am încercat în nici un fel să adaptez Tantra vieţii creştine. Pot spune că, prin harul lui Dumnezeu, prin taina Sfintei Spovedanii, am simţit cum am primit puterea de a începe o viaţă cu adevărat nouă şi că toate păcatele tinereţii au fost şterse.

    De ce scriu totuşi cartea de faţă? Pur şi simplu pentru că mulţi dintre cei care au citit alte cărţi ale mele m-au rugat să scriu pe tema sexualităţii în viaţa de familie.

    În articolele care urmează nu voi încerca să vin cu idei şi soluţii originale. Voi încerca să fac un rezumat al discuţiilor pe care le-am avut cu diverşi prieteni, cunoscuţi, preoţi şi chiar monahi, voi prezenta câteva cazuri care mi-au atras atenţia şi, mai ales, voi face, dacă nu sună prea periculos, apologia iubirii contestate.

    A iubirii trupeşti dintre soţi, o iubire plină de poezie, de frumuseţe, de împlinire. Iubire pe care o contestă atât cei care fac propaganda iubirii libere, neîngrădite de jugul căsătoriei şi nici de repere morale, dar şi cei care, dintr-o înţelegere fixistă a vieţii creştine, consideră sexualitatea un fel de rău necesar, un bir dat poftelor animalice în dauna sporirii duhovniceşti.

    Dar oare nu este mai bine să tac? Să îl las pe fiecare cu viaţa lui, cu problemele şi căderile lui? Cum îmi permit să intru în patul vostru?…

    Eu nu intru în patul nimănui. Răspund pur şi simplu celor care mi-au cerut să scriu pe o temă care pare să fie tabu pentru piaţa de carte ortodoxă.

    Monahul Daniel Cornea, încercând să demistifice acest tabu, scria în prefaţa cărţii sale Sexualitatea – o privire din tinda Bisericii câteva cuvinte pe care le consider foarte potrivite şi pentru justificarea demersului meu:

    „Atunci când rostim cuvântul sex, interesul nostru alunecă spre latura cea mai îngustă din înţelesul termenului: sfera genitală şi ceea ce ne promite ea să procure. Un soi de gravitaţie ne dirijează  autoritar către «cele de mai jos». În contrapondere, instinctul cucernic va încerca să pună în paranteze această gravitaţie, să o descalifice, să o suspende.

    Balansul acesta fragil face din om o fiinţă socială, capabilă să administreze o serie întreagă de relaţii interumane.

    Pentru un creştin, gestionarea poftei are însă implicaţii mai profunde, miza aflată în joc fiind incomparabil mai mare decât buna funcţionare a corpului social.

    În viziunea Bisericii, sexualitatea nu este doar şi nici în primul rând o ispită. Întâi de toate, ea rezumă una din temele fundamentale ale vieţii omului. Diferenţa este următoarea: dacă ispitele se recomandă îndeobşte a fi ocolite, temele, dimpotrivă, suntem somaţi să ni le facem. Ceea ce nu este asumat nu este vindecat, iar a eluda la nesfârşit provocările sexualităţii nu înseamnă altceva decât o stare de echivoc”[1].

    Foarte potrivit este şi motto-ul lucrării cărţii părintelui Daniel, luat dintr-un text al lui José Ortega y Gasset: „Nu există un drum mai sigur de a nu rezolva o problemă decât acela de a o ignora, considerând-o inexistentă încă”.

    În cartea Dialogul trupurilor nu încerc să găsesc marea soluţiei a ecuaţiei sexualităţii, nu intenţionez să epuizez această problemă. Caut, cu toată sinceritatea, să prezint câteva răspunsuri simple, dar care, tocmai din acest motiv,  sunt nebăgate în seamă.

    În filmul Codul lui Da Vinci, la un moment dat, protagoniştii, căutaţi de poliţie, aterizează cu avionul pe un aeroport şi coboară repede, ascunzându-se în maşina care îi aştepta. Poliţiştii vin, vorbesc cu şoferul maşinii, cercetează atent avionul, dar nu se gândesc să verifice maşina[2].

    Eu tocmai răspunsurile din portbagaj vreau să le prezint. Răspunsuri foarte aproape de noi, pe care uneori le pierdem din vedere. Pe unele dintre ele le-am găsit uşor, pe altele, mai greu, tocmai pentru că nu am ştiut să le caut cu atenţie. Încerc, prin rândurile care urmează, să împărtăşesc aceste răspunsuri şi prietenilor mei care merg pe calea căsătoriei. Ar fi fost de dorit, poate, să scriu aceste rânduri peste ani de zile, cu o experienţă de viaţă mai amplă. Totuşi, am preferat să le scriu acum, când elanul tinereţii compensează nepriceperea şi când dragostea pe care i-o port soţiei mele mă face să mă simt de douăzeci de ani…

    Anii petrecuţi până acum împreună cu soţia mea au fost ani frumoşi, cu bucurii, dar şi cu frământări, cu victorii, dar şi cu poticniri. Însă nu despre mine sau despre problemele mele voi căuta să scriu. Nu invit pe nimeni în patul meu, oricât aş fi de deschis şi de contestatar al prejudecăţilor. Dau însă o mărturie, şi anume că dragostea adevărată dintre soţ şi soţie are două graniţe: biserica şi patul. Nu cred că merge nici doar să trăieşti în pat, făcând abstracţie de biserică. Dar, dar nici căsătorit fiind, să trăieşti doar în post şi rugăciune, coborându-te spre unirea trupească doar cu scârbă şi dispreţ…

    Sunt conştient de faptul că lucrarea mea va avea unele minusuri… Consider, însă, că e de preferat să existe un material ce poate fi îmbunătăţit în timp, decât să nu existe aproape nimic.

    Am şovăit mult în privinţa limbajului folosit în această carte. Pentru că ceea ce unora li se pare firesc altora li se pare vulgar, ceea ce unora li se pare cuminte altora li se pare deplasat…

    Un părinte de la Muntele Athos mi-a spus o pildă foarte interesantă. Un om şi-a făcut o casă la ţară şi într-o cameră a pus o sobă. A venit un vecin şi l-a întrebat: „Nu vezi că ai pus soba aiurea? Trebuie să o muţi aici…” Omul, ascultător, a mutat-o. Apoi a venit alt vecin la el: „Nu stă bine soba aici. Ar fi mai bine să o muţi în altă parte…” Omul a mutat soba de câteva ori, nici aici…până când cineva i-a sugerat să o pună exact în locul în care fusese pusă prima dată. Abia atunci omul a înţeles că nu are cum să îi mulţumească pe toţi… Şi şi-a dat seama că era foarte bine să o fi lăsat în acel loc de la început.

    Eu nu vreau să susţin că am aflat cel mai bun loc de aflare a sobei… Până să fie tipărită această carte, s-au făcut multe corecturi în ea. M-am sfătuit cu mai mulţi oameni până să mă decid unde voi pune soba. Acum, soba a fost fixată… Totuşi, dacă peste ani de zile voi ajunge la concluzia că nu a fost aşezată la loc potrivit, sunt gata să o mut iarăşi sau – dacă e cazul – să renunţ la ea. De impactul asupra cititorilor depinde viitorul ei.

    E foarte important, însă, să precizez cui i se adresează această carte. Iniţial mă gândisem să o adresez unor preoţi extrem de darnici în pogorăminte, unor preoţi modernişti care prin nemustrarea păcatelor turmei se fac părtaşi acestor păcate. Voiam să baricadez cartea cu citate din Sfinţii Părinţi pentru că, schimbând mentalitatea unor preoţi, s-ar fi schimbat automat mentalitatea credincioşilor pe care aceştia îi păstoresc. Mi-am dat seama, însă, că o astfel de lucrare presupune o muncă de durată şi poate abia peste câţiva ani voi face o astfel de carte.

    Până atunci, însă, am încercat să mă adresez creştinilor care trăiesc departe de călăuzirea unui duhovnic sau creştinilor ai căror povăţuitori, din lipsă de experienţă sau din neştiinţă, dau dezlegare la practici de planning familial – cum sunt steriletul sau pilulele anticoncepţionale – care pot fi avortive.

    Totuşi, cartea de faţă nu va fi o culegere de canoane… Va fi o carte de mijloc în care se vor prezenta şi părerile preoţilor tradiţionalişti şi aspri, dar şi ale celor îngăduitori…

    Nu mă adresez aici defel creştinilor care sunt sporiţi în viaţa duhovnicească, a celor care au duhovnic, îşi fac canonul, respectă posturile bisericeşti. Acestor creştini rândurile mele li se vor părea smintitoare. De aceea îi rog insistent să renunţe la ideea de a citi o astfel de carte.

    Am să explic şi de ce. Unele sfaturi pe care duhovnicii le dau celor slabi în credinţă i-ar putea sminti pe ceilalţi. Dar duhovnicul caută să folosească sufletul care aleargă la el şi,  uneori, foloseşte leacuri mai amare, alteori leacuri mai puţin amare.

    Din experienţa a sute de discuţii şi scrisori primite de la oamenii interesaţi de problema sexualităţii din perspectivă creştină am înţeles că o prezentare care abundă în acrivie nu face altceva decât să îi îndepărteze pe oameni şi de Biserică,  şi de Hristos.

    Spune-le celor care vin la Biserică lucruri greu de purtat şi nu vor mai veni… Despre asta mi-au scris chiar oameni care s-au îndepărtat de Biserică…

    În acelaşi timp alţii, fiind luaţi încetul cu încetul de duhovnicii lor, au sporit în viaţa duhovnicească şi au ajuns la mari măsuri de rugăciune şi nevoinţă…

    Aş face o comparaţie cu bolnavii care postesc: unii duhovnici le recomandă bolnavilor să renunţe post pe perioada bolii, alţii le recomandă să facă dezlegări la  lapte sau peşte… Dacă oamenii sănătoşi ar citi o carte despre dezlegările de post pentru bolnavi, aceasta nu le-ar folosi. Ba poate chiar ar ajunge la concluzia că şi ei ar trebui să dezlege postul, fiind bolnavi închipuiţi. Ipohondria are din ce în ce mai mulţi adepţi în rândurile creştinilor la vreme de post…

    Nefiind duhovnic, nu pot preciza care este calea de mijloc ideală pe care ar putea fi călăuziţi oamenii pentru a spori în viaţa duhovnicească. Nu îmi asum aptitudinile unui duhovnic…

    Scriu, totuşi, pentru că pe tema sexualităţii am vorbit cu mulţi duhovnici, căutând să mă lămuresc pe mine însumi. Şi vreau ca aceste lămuriri să le fac cunoscute şi altora. Sper că, aşa cum de ideile expuse în această carte s-au folosit deja cei cărora le-am făcut cunoscute prin scris sau prin viu grai, vor mai fi şi alţii care se vor folosi.

    Totuşi, cartea aceasta nu este rodul exclusiv al discuţiilor cu preoţi de mir sau de mănăstire. Nu este un rezumat al învăţăturii creştine pe această temă – deşi conţine unele idei care, cu siguranţă, s-ar regăsi într-un astfel de rezumat.

    Există câteva motive pentru care cartea aceasta a fost scrisă: în primul rând, lipsa de informaţie pe această temă. Mulţi creştini apelează la cărţi de sexualitate prin care capătă o perspectivă deformată asupra acesteia. Sexualitatea ţine de antropologie. Or o viziune antropologică în care se face abstracţie de rostul omului, de mântuire, de Dumnezeu, de lupta cu patimile, va genera o perspectivă asupra sexualităţii potrivit căreia unirea trupească dintre bărbat şi femeie e doar împreunarea a două animale evoluate…

    Lipsa de informare este, la rândul ei, unul din motivele care au dus la tensiuni în viaţa sexuală a unor cupluri ce au sfârşit prin a divorţa. Incompatibilitatea sexuală, atât de invocată la tribunale ca motiv de despărţire, este de fapt o himeră… Cu foarte puţine excepţii, ea nu este decât un ecou al unor nepotriviri sufleteşti sau duhovniceşti. Şi rezolvarea problemelor sufleteşti va duce la dispariţia incompatibilităţii trupeşti.

    Unii au ajuns la probleme sexuale din pricina utilizării excesive a organelor genitale. Studiile medicale arată că din ce în ce mai mulţi bărbaţi au probleme cu virilitatea. O sexualitate direcţionată greşit, epuizarea prin experienţe erotice preconjugale sau extraconjugale, duce la diminuarea capacităţii sexuale. Aceasta, la rândul ei, poate duce încet-încet spre divorţ…

    În extrema opusă se află cei care, sub pretexte duhovniceşti, îşi sufocă angoasele sexuale şi, încercând să urce pe muntele nevoinţelor conjugale fără să fie pregătiţi, sfârşesc prin a ajunge la concluzia că viaţa de familie nu îi împlineşte, că e banală şi plictisitoare. Şi, nu de puţine ori, tot la divorţ ajung, împinşi de la spate de soţiile sau soţii care nu au mai suportat regimul spartan de abstinenţă cvasi-totală…

    Cel mai important motiv pentru care scriu această carte este, însă, faptul că sunt fascinat de frumuseţea unirii trupeşti cu soţia mea… Înainte să mă căsătoresc aproape nimeni nu îmi spusese cât de mult sudează cuplul iubirea trupească. Dacă aş fi ştiut cât de frumoasă şi de curată poate fi unirea trupească a soţilor, nu mi-ar mai fi fost frică de familie…

    După apropierea de biserică am trecut printr-o perioadă a vieţii mele în care consideram că singura cale de slujire deplină a lui Hristos este călugăria, familia fiind un fel de satisfacere a poftelor trupeşti. Dar, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu îndrumările duhovnicului, am înţeles că familia este  o minune. O mare minune…

    În cartea de faţă nu mă voi opri decât asupra unui segment al vieţii de familie – unirea trupească… Parcă sună urât termenul acesta  - unire trupească… Îmi aduc aminte cum, după luna de miere, i-am spus părintelui meu duhovnic – care era preot de mănăstire şi care nu cunoscuse femei: „Părinte, ştiţi cum e? Parcă nici nu am face dragoste cu trupurile… Parcă am face doar cu sufletele… Sufletele sunt cu adevărat cele care se manifestă prin trupuri… Totul e atât de curat şi de frumos…”

    După atâţia ani văd lucrurile la fel. La început mi-era teamă că totul nu e decât o bucurie şi o emoţie pe care anii o vor îngenunchea. Dar nu e aşa. Aproape după fiecare post am impresia că fac dragoste pentru prima oară în viaţa mea… Şi de fiecare dată aproape totul e frumos şi curat. Când scriu asta, „frumos şi curat”, folosesc cu bună-ştiinţă un şablon. Pentru că nu găsesc cuvinte pe măsură. Pur şi simplu… E ceva greu de descris în cuvinte. Pentru că dragostea nu se poate explica.

    Înţeleg unirea trupească a soţilor ca o culme a iubirii. O culme ale cărei roade se văd în viaţa de zi cu zi a soţilor. Cred că cea mai clară dovadă a faptului că soţii fac dragoste, la propriu, sunt copiii. Dar nu cred că scopul exclusiv al unirii trupeşti a soţilor sunt copiii. Tot aşa cum nici nu cred că iubirea soţilor este întreagă atunci când nu apar copii sau – mai grav – când sunt ucişi pruncii nenăscuţi…

    În articolele de mai jos nu se vor regăsi toate problemele tale, ci doar o parte. Am încercat ca, din mulţimea problemelor legate de sexualitatea conjugală, să le tratez pe cele mai generale.

    Am o mică problemă… Aş fi vrut ca şi textele din cartea aceasta să fie asemenea altor texte mai vechi de-ale mele: o întâlnire la un pahar de vorbă. În care la început făceam cunoştinţă, apoi ne deschideam sufletul unul în faţa celuilalt. O să te rog să ai puţină îngăduinţă şi să mă laşi să mă prezint abia la sfârşitul cărţii. Vei înţelege de ce am făcut asta. Ştii cum facem?

    Imaginează-ţi că suntem într-o gară. Ne aflăm amândoi în acelaşi vagon şi ceilalţi vecini de compartiment tocmai au coborât. Am rămas singuri. Şi mai avem mult de mers până la destinaţie. Începem să vorbim. Despre starea vremii, despre politică… Aşa, din plictiseală. Şi, până la urmă, vine vorba despre familie. Şi îţi spun, fără triumfalism, că sunt foarte fericit de viaţa de familie pe care o am…

    Subiectul te interesează, dar multe din nelămuririle tale sunt legate de viaţa trupească a soţilor. Pentru că nu de multă vreme te-ai căsătorit şi ai multe întrebări…




    [1] Monahul Daniel Cornea, Sexualitatea – o privire din tinda Bisericii, Editura Christiana, Bucureşti, 2004. Cartea mi se pare deosebită. Cu unele mici scăpări, fireşti pentru un autor care nu a cunoscut viaţa de familie, volumul răstoarnă pur şi simplu o viziune pseudo-tradiţionalistă, mucegăită şi expirată, printr-un demers curajos, original dar nu greşit, riscant dar nu vătămător.

    [2] Nu intenţionez ca prin această comparaţie să fac reclamă filmului sau cărţii lui Dan Brown. Mi se par pur şi simplu unelte cu care diavolul îi manipulează pe oamenii care nu cunosc decât superficial învăţătura creştină.

    17 Comments
  •             E iarnă. Ninge liniştit

                Şi fiecare om e fericit.

                Dar oamenii nu pot să vadă

                Cum sub o groasă broboadă

                Toată croită din zăpadă

                Plânge-un pom.

     

                Pomii iarna duc greu trai

                Şi fiecare plânge-n al său grai

                Fără haina verde de pădure

                Le e frig cu bucăţile de nea sure

                Pe crengile fiecăruia

                Deşi oamenii nu pot observa.

     

                Pomii-s trişti şi se gândesc

                Cum fericiţi vara trăiesc

                Şi cum,

                Acum,

                Cu-aproape opt frunze în total

                Se oglindesc în gheaţa de cristal.

               

                Dar, ce să facă, rabdă

                Şi nefericiţi aşteaptă,

                Aşteaptă cu nerăbdare

                Primăvara binevoitoare,

                Aşteaptă clipa când fericiţi vor fi

                Şi pe trunchi vopsiţi de veseli copii.

               

                Şi iată, într-un sfârşit

                Primăvara a sosit.

                Anul Nou şi fericit

                Până la urmă şi la ei a sosit.

                Anul Nou de oameni sărbătorit

                Pentru ei e tot un moment trist.

                Dar când primăvara vine

                Pomii se simt cu mult mai bine.

    * Notă: Codrin a primit Marele premiu la Concursul de poveşti organizat de radio-ul Itsy Bitsy. Daca poezia v-a placut, rugati-va pentru el, sa ii inmulteasca Dumnezeu talantii. Taticul lui, Danion…

    14 Comments
  • Doamne ajuta.  In Postul Pastilor voi relua seria de conferinte.

    Va rog sa imi scrieti / ca si comentarii la materialul de fata / sugestii de subiecte pe care sa le abordez. Inca nu am stabilit programul final, dar se pare ca voi începe tot cu Basarabia, apoi in Moldova, apoi în Transilvania. Intrucat am fost invitat si sa predic si la mai multe biserici si manastiri, voi anunta pe acest blog datele exacte si locul la care voi vorbi.

    Va rog din suflet sa ma pomeniti, pentru ca totul sa fie bine. Am mult de lucru pana atunci / sper sa lansez alte trei noi volume, care sunt in faza finala.

    Toate bune, Danion Vasile

    PS. Postul trecut am fost nevoit, din cauza timpului, sa refuz cateva invitatii. Din greseala am pierdut datele de contact ale catorva organizatori. Daca puteti lua legatura cu ei, rugati-i să îmi scrie din nou un e-mail pe [email protected] Nu voi sustine conferinte decat pe perioada postului, intre a doua saptamana si penultima saptamana.
    Cer insa seriozitate din partea organizatorilor, pentru a nu se mai suprapune actiunile cu altele similare, asa cum s-a intamplat nu numai o data. Exista si exemple pozitive, penultima conferinta de la Focsani a fost organizata de o singura persoana/ care s-a ocupat de rezervarea salii, afise etc si a facut-o mai bine decat unele filiale ale asociatiilor ortodoxe…

    23 Comments
  • Doamne ajuta.

    De multa vreme site-ul meu se afla in lucru… Aceasta s-a datorat nu doar faptului ca cei care lucreaza la el au fost prinsi cu tot felul de probleme, ci si nehotararii mele de a alege o varianta finala grafica. Acum m-am decis, si in curand voi pune o imagine cu versiunea care mi-a placut, pentru a primi sugestiile voastre legate de aspectul grafic. Acum inca lucram la rubricile pe care le va contine site-ul. Deocamdata m-am gandit la acestea:

    Editorial

    Blog

    Noutăţi

    Program conferinţe

    Conferinţe susţinute – audio şi video

    Cărţi

    Carte de oaspeţi

    Interviuri – date şi luate

    În lucru

    Articole

    Acţiuni

    Links

    Ghidul site-ului

    Întrebări şi răspunsuri

    F..A.Q. – cele mai frecvente nelămuriri

    Debuturi

    Scrisorile voastre

    Materiale traduse – în engleză, greacă etc

    Prietenii site-ului

    Newsletter

    Ştiri

    Fotografii

    Editor – din cartile pe care le-am publicat

    Recomandari radio Tv

    Filme preferate

    Muzica

    Presa romanească

    Nou pe net

    Interesant pe net

    Va rog sa imi spuneti parerea voastra despre rubricile care sunt in plus care lipsesc. Trebuie să pun si un fond musical? Ce să mai pun pe el? Vă rog, ajutaţi-mă să iasă cât mai bine….

    20 Comments