Pr. Mihai Valica – Conferinta de la Deva: Romania intre martiraj, asumare a istoriei si teroare ideologica

30 noiembrie 2010

Consideraţii teologice şi bioetice

1. Introducere

A scrie despre martiri şi teroare în România este un mare curaj, întrucât nu cred că cineva se pricepe cu adevărat la martiri iar dacă nu ai trăit nici vremurile de martiraj şi teroare,  atunci poţi fi atins, cu siguranţă, de o umbră de impostură[1].

1.1.               Motivaţia titlului

Personal doresc să cunosc adevărul istoric recent al României, care a dat „nor de mărturii”[2] ale credinţei creştine. Ştiu că acest nor de martiri poate aduce ploaia Duhului Sfânt peste noi şi ţara noastră, ca să nu ne uscăm în deşertul uitării, al minciunii şi al nesimţirii actuale, în special al nesimţirii intransigente a unor cenzori ideologici, care ne interzic astăzi, să vorbim de proprii martiri, în România martirizată tocmai de stăpânii lor.

Chiar dacă adevărul este crud şi barbar, am credinţa că el ne poate ajuta la purificare şi mântuire. Ştim că „cel mai mare păcat al oamenilor e frica, spaima de-a privi în faţă şi a recunoaşte adevărul. El e crud, acest adevăr, dar numai el foloseşte”[3] spune Eminescu şi doar el „te face liber”[4] ne învaţă Mântuitorul Hristos. Iar „acolo unde lipseşte curajul nici o altă virtute nu poate supravieţui”, spune un apologet creştin[5].

Doresc doar să cunosc Istoria naţională sau „naţionalitatea în marginile adevărului”[6] pentru a putea trăi în viitor cu demnitate naţională şi să am răspunsul gata pregătit când voi merge la judecata Domnului  „cu slava neamului meu”[7].

Despre „Noul Ierusalim”, cetatea cerească a fiilor lui Dumnezeu de după învierea şi judecata ob­ştească, stă scris: „Neamurile vor umbla‑n lumina ei, şi‑mpăraţii pământului într‑însa îşi vor aduce slava”[8]; şi „cine nu se va teme de Tine, Doamne, şi nu va slăvi numele Tău? Că Tu eşti Sfânt, şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că judecăţile Tale au fost arătate”[9].

Deci scriu despre martiraj şi teroare ideologică din România recentă, din perspectivă eschatologică, ca teolog şi preot şi nicidecum din postura de martir sau erou şi nici ca judecător moralist al istoriei.

Cu toate că în mizeria ideologică a epocii în care trăim „s-a ajuns ca, pentru a vorbi de martiri, să fie nevoie de curaj… iar când e vorba de martirii români care au murit în închisorile comuniste nu-ţi trebuie doar curaj, ci de-a dreptul un dram de sminteală”[10], eu îmi asum acest risc de a fi considerat orice, doar de dragul adevărului şi de dragul veşniciei neamului meu.

Doresc să arăt apoi, că martirajul este un act de credinţă creştină profundă şi o şansă enormă spre mântuire, în ciuda faptului că unii laici democraţi  nu au înţelegere pentru martiraj iar în concepţia lor „martirul fiind o victimă idioată, care se chinuie degeaba, cu ochii aţintiţi la o himeră…iar opinia curentă este că martirii au fost nişte bieţi nenorociţi care au crăpat fără nici un rost şi de aceea îi putem lesne da uitării. Cu alte cuvinte, nu pierdem nimic dacă tăcem în privinţa martirilor. În realitate, dacă îi uităm pe ei, ne uităm fundamentul pe care stăm, ne uităm rădăcinile”[11] şi nu mergem la judecata lui Dumnezeu decât cu ruşinea neamului dat uitării şi nicidecum cu slava lui…

Cu toate că nu există martiri universali, însă respectând martirii fiecărui neam, respectăm pe sfinţii universali ai lui Dumnezeu, care devin „împreună cetăţeni cu sfinţii  şi casnici ai lui Dumnezeu”[12], doar dacă au făcut actul martiric în numele şi de dragul lui Dumnezeu în Vechiul Testament şi al lui Hristos şi a credinţei creştine, în Legea Harului. Altfel sunt ori victime, ori agresori, ori torţionari, ori eroi ai neamului sau viteji ai popoarelor, dacăce-i martiric pentru mine devine duşman postum pentru altul”, precizează Sorin Lavric[13].

2. Ce este un martir după învăţătură ortodoxă?

Martirul reprezintă o sinteză a smereniei şi a jertfei personale cu lucrarea harică a lui Dumnezeu în el, în lupta împotriva răului de orice fel[14], răbdând chinul, nedreptăţile sau dându-şi viaţa de dragul lui Hristos, a adevărului şi a credinţei creştine.

Când cineva  eclipsează sau îşi asumă de unul singur suferinţa multora, doar că a supravieţuit terorii şi temniţelor comuniste, sau când deturnează suferinţa altora în favoarea unei confesiuni[15], a unei tagme, a unei etnii, sau a unei mişcări politice, cu scopul de a-şi etala meritele  sau curajul, sau şi mai rău cu scopul de a falsifica şi muşamaliza istoria[16], atunci asistăm la o competiţie martirică ridicolă şi frivolă, ducând în desuetudine noţiunea de martiraj şi o poate  transforma,făcând-o fără valoare hristică. Aceştia nu sunt martiri creştini, ci victime a unui sistem sau erori umane.

Falsul martir se trâmbiţează pe sine, aduce mărturie lipsită de adevăr sau amestecată cu minciuni şi omisiuni.

Mucenicul creştin luptând pentru adevăr, luptă implicit împotriva răului, adică împotriva minciunii şi a nedreptăţii de orice fel. „Mucenicii au fost omorâţi şi prigoniţi de comunişti nu pentru că erau anticomunişti, ci pentru că dovedeau comunismul ca pe o forma luată de rău în vremurile şi locurile respective”[17].

Cei omorâţi sau închişi de comunişti sunt martiri creştini pentru că au luptat împotriva răului, întruchipat la acea dată de comunişti. Cei care ştiu sau au „ştiut că sunt din Dumnezeu… au luptat să iasă de sub lumea, care zăcea „sub puterea celui rău”[18] şi să urmeze îndemnului Sf. Ap. Pavel, care zice:  „urâţi răul, alipiţi-vă de bine”.[19]; „fii treaz în toate, suferă răul, fă lucru de evanghelist, slujba ta fă-o deplin!”[20].

Aceştia au devenit martiri creştini, chiar dacă crezul lor creştin a interferat uneori cu orientarea, simpatia sau convingerile politice ale vremii şi nu pot fi catalogaţi pentru aceasta nici ca revoluţionari sau răzvrătiţi şi nici ca duşmani ai poporului, cum îi defineau cenzorii ideologici odinioară, iar mai recent îi repudiază pe motiv că au fost fascişti, legionari, reacţionari şi nedemocraţi[21].

În contextul de mai sus martirii adormiţi în Domnul sau în viaţă, din perioada prigoanei comuniste, sunt martiri creştini şi fericiţi în Domnul şi nu sunt doar nişte luptători anticomunişti sau eroi ai neamului, deoarece şi-au dat viaţa sau şi-au pus-o în lupta împotriva celei mai odioase fiare apocaliptice a răului: comunismul.

Pentru martirii în viaţă, aceştia păstrează demnitatea de martir creştin, doar dacă au rămas constant până în prezent în lupta împotriva răului şi nu s-au lăsat reeducaţi de Piteştiul modern al zilelor noastre.

Însă, cine se lasă modelat  sau reeducat după duhul lumii acesteia, nu mai poate fi numit martir, chiar dacă a suferit în temniţele comuniste, întrucât „cine va răbda până la sfârşit, acela se va mântui”[22].

Există un interes făţiş pentru o astfel de transformare şi deturnare a stării de martir creştin, în luptător moral pentru un bine nedefinit sau definit partinic şi astfel martirul creştin, devine, pe nesimţite, un deontolog al societăţii civile sau al responsabilităţii civice.

Lupta împotriva răului pentru o mică perioadă din viaţa noastră nu ne îndreptăţeşte la demnitatea cerească de martir, ci fermitatea, curajul, răbdarea în suferinţă şi atitudinea constantă de a lupta cu timp şi fără timp, „împotriva duhurilor răutăţii”[23], până în clipa morţii, acestea ne dau cununa vieţii veşnice.

2.1. Actualitatea martirajului

Nu doar comunismul naşte martiri creştini, ci şi astăzi şi pe viitor oricine luptă împotriva răului sau a nedreptăţii, prigonit fiind din „pricina numelui” lui Iisus Hristos[24] se poate număra, fără echivoc, printre martirii neamului nostru, cu valoare  hristică mântuitoare.

Raportată la istorie şi lume, mucenicia creştină are un caracter temporal: atâta vreme cât răul coexistă cu binele în această lume. Însă raportată la persoana creştină, care nu se „lăsa biruită de rău, ci biruieşte răul cu binele”[25], mucenicia creştină, ca luptă, este limitată temporal: până la sfârşitul vieţii terestre a creştinului. După primirea cununii cereşti, mucenicia are valoare veşnică, întrucât sufletele martirilor sălăşluiesc sub jertfelnicul cel ceresc: „şi când a deschis pecetea a cincea, am văzut, sub jertfelnic, sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o”[26].

Deci vremea martirilor creştini nu a încetat, ei nu sunt un episod încheiat al istoriei, ci martirajul este necesar mai ales în zilele noastre, când trăim în direct epoca mondializării şi a globalizării fără de Hristos şi împotriva lui Hristos şi a descreştinării lumii şi va fi vital pentru mântuire, în epoca confruntării finale cu antihrist, când lupta va fi totală şi definitivă.

Martirii creştini au lăsat cu limbă de moarte să nu fie răzbunaţi şi nu şi-au acuzat niciodată torţionarii de atrocităţile lor[27]. … Aceştia reprezintă coloana vertebrală a neamului românesc creştin şi sunt o mulţumire adusă lui Dumnezeu, ca un prinos de recunoştinţă al întregii creştinătăţii. Ei sunt aleşii credinţei şi ai neamului, lămuriţi în focul chinurilor, precum aurul în topitoare. România sub teroarea roşie a holocaustului comunist a dat „nor de mărturii”[28] ai credinţei creştine. Cred că va sosi clipa, când martirii creştini vor fi puşi în calendare şi în sinaxare şi nu uitaţi în sertarele indiferenţei.

Să nu uităm că fundamentul Bisericii Ortodoxe este puterea de desăvârşire şi îndumnezeire permanentă prin jertfa lui Hristos, care generează jertfa de zi cu zi a credincioşilor ei şi apoi aceasta lucrează dreapta cunoaştere şi dreapta trăire a faptei celei bune în Duhul Sfânt.

3. România modernă între prigoană ideologică şi asumarea istoriei

După vinovata amnezie care ne-a fost impusă şi în care ne-am complăcut, a sosit, cu ajutorul lui Dumnezeu, vremea mai bună a neuitării. Rândurile de faţă ne ajută să nu uităm relele făcute de potrivnicii Bisericii şi ai Neamului, tocmai pentru a nu se mai repeta şi în acelaşi timp pentru a-i cinsti pe cei ce s-au jertfit şi a ne ruga pentru cei ce s-au făcut vinovaţi prin tăcere, nelucrare, compromisuri, laşităţi şi chiar trădare. Pe cei din urmă nu-i judecăm şi nici nu-i condamnăm ci doar să ne rugăm pentru ei!

Trebuie reţinut faptul că în timpul unei dictaturi politice, de orice orientare ar fi aceasta[29], nici o instituţie a unui stat nu-şi poate desfăşura activitatea liber, nici măcar o instituţie divino-umană cum este Biserica. Este absurd să i se pretindă Bisericii să fi avut o altă soartă decât a celorlalte instituţii ale Statului: Învăţământul, Justiţia, Poliţia, Armata etc., mai ales că Biserica era considerată duşmanul cel mai de temut şi imprevizibil al statului comunist[30].

Iată de ce se cuvine ca societatea românească să nu uite acest context şi să evalueze la justa valoare evenimentele petrecute, iar Sinodul Sfintei Bisericii Ortodoxe Române să-i canonizeze, în sfârşit, pe toţi cei care au suferit şi au luptat pentru Biserică şi neam în anii dictaturii comuniste. Cred că aceasta este datoria morală a Sf. Sinod[31].

Astăzi se duce o luptă subtilă, la toate nivelurile societăţii civile sau eclesiale, de a fi eliminaţi luptătorii jertfitori şi sinceri împotriva răului şi a neorânduielii oculte, întrucât dacă elimini luptătorii şi pe cei care gândesc altfel decât sistemul, atunci poţi face ce doreşti cu un neam, cu un stat, cu o biserică sau o societate.

Răul şi pericolul cel mai de temut a fost şi este lipsa credinţei, a împotrivirii şi a jertfei noastre până la sânge[32], până la martiraj. Lipsa fermităţii împotriva răului, atât a păstorilor cât şi a păstoriţilor, „domesticirea” (îndulcirea, relativizarea) Evangheliei lui Hristos, precum şi lipsa martirilor este văzută de Origen ca lipsă a mijlocirii pentru iertarea păcatelor oamenilor: „Tare mă tem că de când nu mai sunt martiri şi s-au suprimat jertfele sfinţilor, aduse ca victime pentru păcatele noastre, noi nu mai obţinem iertarea păcatelor noastre… Nu mai suntem vrednici să fim persecutaţi pentru Hristos, nici să murim pentru numele Fiului lui Dumnezeu”[33]. Iată cel mai mare rău, care ne vizează pe toţi şi azi.

Dacă nu mai putem fi martiri, mai ales într-o eră a globalizării, când sunt tendinţe să se înlocuiască ecumenicitatea Bisericii cu ecumenismul şi mondialismul impersonal şi himer, când se încearcă relativizarea revelaţiei divine şi înlocuirea ei cu un sincretism babilonic la scară planetară, când se „organizează” meticulos iluzia fericirii, aproape la toate nivelurile, până la hedonism, în locul jertfei personale şi a mântuirii prin Hristos, este necesar măcar să urmăm îndemnul Sfântului Apostol Pavel, care ne spune: „ocărâţi fiind, să binecuvântăm. Prigoniţi fiind, să răbdăm. Huliţi fiind, să ne rugăm. Ajunşi ca gunoiul lumii, ca lepădătura tuturor”[34], să ne smerim de dragul lui Dumnezeu şi de dragul unităţii neamului şi a adevărului Bisericii lui Hristos.

4. Raportul teologic şi bioetic dintre Biserică, Naţiune şi politică

  • · Biserica, după fiinţa sa, este un Organism şi un Corp numit „Trupul lui Hristos”[35], care include Naţi­unea, dar nu se identifică cu ea, ci cu Împără­ţia lui Dumnezeu, „căci nu avem aici cetate stătă­toare, ci suntem în căutarea celei viitoare”[36].
  • · Cei morţi, alături de cei vii şi cei ce se vor naşte al­cătuiesc neamul din care ne tragem şi alături de care vom fi chemaţi la judecată[37].
  • · Dumnezeu a sădit fiecărui neam o misiune, ne‑a hotă­rât o evoluţie în istorie. Fiecare neam este responsabil de trecut şi dator să pregătească calea pentru urmaşi.
  • · Biserica vorbeşte despre judecata particulară – când fiecare va răspunde pentru faptele sale – şi despre judecata universală – când vom da socoteală şi ca neam, când vom răspunde pentru istoria la care am fost părtaşi în timpul vieţii, pentru „umărul” ce l‑am pus ca acest neam să meargă spre înviere.
  • · Scopul Bisericii este de a transforma Naţiile în Poporul lui Dumnezeu. În acest sens este chemat creştinul să activeze şi să‑şi dezvolte mai departe credinţa, cultura naţională şi conştiinţa de sine a unei naţii[38].
  • · Rolul Bisericii nu este de a se opune politicii, ci are chemarea de a mărturisi revelaţia divină şi de a sancţiona moral abaterile unei politici abuzive, „spiritualizând” astfel politica şi nu politizând Biserica. Prin „a spiritualiza politica” se înţelege că Biserica şi slujitorii ei au datoria morală de a arăta politicienilor, asumându-şi orice risc, care sunt exigenţele şi prin­cipiile moralei creştine necesare a fi respectate în viaţa şi activitatea politică[39]. Aceasta înseamnă a face politica „posibilă”, adică suportabilă.
  • · Cei ce scot dreptatea socială şi morala din politică transformă lumea în haos şi iad. Aşa cum umanismul a zdrobit chipul adevărat al omului „îndumnezeindu‑l în duhul lumii”, tot aşa poate politica fără legea morală a lui Dumnezeu să sfâşie fiinţa umană, în timp ce ea este convinsă total că o slujeşte.
  • · Adevărata comunitate spirituală a creştinului e Bi­se­rica, nu statul. În acest sens nu există alter­na­tivă. În afară de Biserică nu există comunitate spirituală. De aceea nu se poate vorbi de un stat‑comunitate spirituală, sau de un stat teocratic.
  • · Biserica Ortodoxă recunoaşte stăpânirii, respectiv politicii, sau mai bine zis „cetăţii omeneşti”, pe baza revelaţiei biblice[40], un statut trecător, propriu provizoratului acestei lumi, în raport cu permanenţa lui Dumnezeu[41] şi a Bisericii Sale[42].

4.1. Dileme şi întrebări actuale

Cei conştienţi de rolul lor în istorie şi de responsabilitatea acestora în cadrul comunităţii eclesiale sau civice, au reacţionat şi acţionat conform convingerilor lor profesionale, morale şi spirituale împotriva ideologiei comuniste atee, iar unii se opun vehement şi mondializării oculte actuale. Mulţi au plătit cu viaţa, alţii au suferit sau suferă până astăzi.

Nu demult puterea politică a simulat un gest, pe măsura caracterului ei duplicitar şi nedeplin, condamnând formal comunismul. Paradoxal este faptul că, statul actual a „condamnat” în general crimele comunismului dar nu şi ideologia care le-a făcut posibile. Având în vedere că după unii[43] „comunismul rămâne mai departe cel mai mare pericol“, ba chiar se consideră, după 20 de ani de la căderea lui, „mai periculos decât fascismul”[44] şi luând în considerare că istoria ţine de conţinutul credinţei creştine, Biserica este datoare moral să intervină şi să-şi precizeze poziţia faţă de următoarele dileme etice şi constatări morale:

  1. Cum e posibil să se demaşte totalitarismul ateu şi să se condamne crimele comunismului,  fără să se treacă la identificarea responsabilităţilor şi culpabilităţilor celor care le-au comis?
  2. Nu este moral ca la finalul războiului rece şi în perioada tranziţiei năucitoare, bilanţul să arate, că tot victimele sunt cele care au pierdut şi atunci şi acum, iar torţionarii şi fii acestora precum şi politrucii jefuitori la toate nivelurile, să câştige şi atunci şi acum.
  3. Nu este oare o ipocrizie fără margini să condamni crimele comunismului (vezi raportul Tismăneanu) fără să fie demascaţi adevăraţii călăi?
  4. De ce crimele şi ororile comunismului nu sunt considerate genocid sau holocaust şi condamnate ca atare, aşa cum au fost declarate cele ale nazismului?
  5. De la ce număr de victime în sus este valabil un genocid sau  un holocaust? Iată întrebări deloc retorice, care dau măsura dilemei etice sau bioetice a prezentului.
  6. Din păcate atât politicienii din România şi cei din Uniunea Europeană cât şi Biserica se complac duplicitar, de două decenii în această incertitudine şi compromis, prin faptul că nu condamnă moral, cu toată fermitatea adevărului, comunismul ca ideologie care deformează, umileşte şi ucide pe om.

Fără reconsiderarea şi asumarea istoriei, pagina istoriei care urmează nu va fi mai bună decât cea anterioară, atât pentru Biserică, cât şi pentru societatea românească.

4.2. Eventuale criticii în urma tăcerii generale

Este profund creştin să nu ignori experienţele generaţiilor trecute, oricât de neplăcute sau de stânjenitoare ar fi acestea şi să îndemni la pocăinţă comunitară sau eclesială, oferind, astfel, posterităţii exemple de sancţiune şi de reparaţie morală. Este inadmisibil că din partea BOR nu s-a început procedura de canonizare a victimelor holocaustului roşu. Să nu uităm că Împărăţia lui Dumnezeu este dreptate, bucurie şi pace în Duhul Sfânt (Rom. 14, 17). Nu pot exista concret stările şi elementele esenţiale ale Împărăţiei lui Dumnezeu, enumerate mai sus, dacă Biserica nu le promovează şi în mod practic, nu numai declarativ.

Soluţia ieşirii din această situaţie jenantă şi condamnabilă este folosirea unei măsuri corecte de evaluare şi asumare a istoriei recente, având ca punct de pornire valoarea omului ca persoană şi chip al lui Dumnezeu sau cel puţin să se raporteze la valorile etice sau bioetice ale fiinţei umane.

În cazul când Biserica îşi asuma istoria şi îşi îndeplineşte cu toată responsabilitatea funcţia ei liturgică, diaconal-filantropică, profetică şi jertfelnică a mărturisirii lui Iisus Hristos şi a Împărăţiei Sale pe pământ la toate nivelurile şi în toate împrejurările, înseamnă că ea este lucrătoare prin iubire şi mărturisitoare în Duhul Adevărului.

În cazul când Biserica nu va condamna moral ororile unei dictaturi atee şi abuzive, înseamnă că ea devine colaboraţionistă cu sistemul prin tăcere, contribuind prin aceasta, la muşamalizarea istoriei, la relativizarea ororilor unui sistem ateu, la secularizare şi va fi percepută de credincioşii ei, împreună asupritoare şi nicidecum slujitoare.

Creştineşte, nimeni nu are voie să condamne personal pe cei vinovaţi, ei sunt vrednici de iertare în numele lui Iisus Hristos[45],  sau să despartă cu forţa pe cei răi de cei buni, întrucât parabola evanghelică despre grâu şi neghină[46], ne arată că numai Dumnezeu poate despărţi pe supuşii Împărăţiei de supuşii celui rău, la sfârşitul veacuri­lor[47].

Sf. Ioan Gură de Aur spune că omul în viaţă nu este numai grâu, ci şi neghină. În clipa în care cineva vrea să smulgă neghina în locul lui Dumnezeu, atunci îi ia acelei persoane  şansa de a deveni grâu, iar cine pretinde să facă separarea sau judecata de pe acum, se substituie lui Dumnezeu şi se opune răbdării Lui[48].

5. Propuneri şi perspective

Reconcilierea naţională prin iertarea creştină este soluţia vindecării României şi a rănilor sufleteşti din inimile foştilor deţinuţi politici sau deţinuţi pe motive de  credinţă şi luptă împotriva răului.

Întrucât Biserica, spaţiu liturgic mântuitor, ca loc de întâlnire dintre memorie şi actualizare, dintre trecut şi prezent în perspectiva viitorului, ca loc al împăcării şi al iertării este chemată să amintească omului şi generaţiilor, că nu putem începe o nouă pagină a istoriei fără mărturisirea greşelilor şi a păcatelor în mod personal, comunitar şi plenar.

Biserica este obligată prin vocaţia ei profetică, să amintească fostelor slugi ale regimului totalitar comunist, că nu e moral să stea fără penitenţă şi remuşcări la adăpostul drepturilor omului, pe care tocmai ei, mai bine de o jumătate de secol, le-au contestat şi că nu e corect şi drept să se bucure de o amnistie generală tacită, fără penitenţă morală, de conştiinţă măcar, dacă nu una de ispăşire spirituală eclesială, urmare unui canon dat de duhovnic.

Concluzia generală a simpozionului internaţional de martirologie din 11-12 oct. 2010 de la Bucureşti a fost aceea, ca Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să „facă un prim pas prin recunoaşterea bisericească oficială a sacrificiului martirilor holocaustului românesc. Având în vedere rolul matern al Ierarhiei bisericeşti în vremuri critice, care pentru ocrotirea turmei evită mişcările riscante şi grăbite, atunci când ierarhia întârzie şi evită să ia hotărâri, se întâmplă două lucruri: sau este vorba despre înţelepciune sau despre trădare. A doua variantă vreau întotdeauna să o exclud dintr-o Ierarhie ortodoxă”[49], spune părintele prof. Metallinos.

Să ne rugăm ca Biserica Ortodoxă Română să depăşească aceste obstacole[50] şi să recunoască holocaustul românesc din veacul al XX-lea, hotărând după o amănunţită cercetare a adevăraţilor martiri creştini, o anumită zi de pomenire şi de cinstire a martirilor frumos-biruitori sub regimul comunist ateu, ca mărturisitori, jertfitori şi eroi ai credinţei noastre ortodoxe[51].

Pr. prof. dr. Mihai Valică

18. Nov. 2010


[1] Vezi pe larg Sorin Lavric, Nevoia de martiri, în: Moartea martirică, fundaţia Sf. Irina, Bucureşti 2010, p. 65.

[2] Vezi Evrei 12, 1: De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte.

[3] Mihai Eminescu, Manuscrisul Superfluenţa populaţiei, în Opere, vol. XV, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, pag. 85.

[4] Ioan 8, 32.

[5] Irlandezul C. S. Lewis, un apologet creştin contemporan nouă, în: Surprins de bucurie, citat de  Claudiu Târziu în: http://c-tarziu.blogspot.com/2010/10/simpozion-de-martirologie-cum-ne.html

[6] Mihai Eminescu, Manuscrisul Din şedinţele Societăţii România Jună. Naţionaliştii şi Cosmopoliţii, în Mihai Eminescu, Opere, vol. IX, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1980, pag. 457. El scrie: “Ceea ce-i neadevărat nu devine adevărat prin împrejurarea că-i naţional; ceea ce-i injust nu devine just prin aceea că-i naţional. Naţionalitatea în margenile adevărului”.

[7] Apocalipsa 21, 24.

[8] Ibidem

[9] Apocalipsa 15, 4

[10] Sorin Lavric, Despre martiri, op. cit; Vezi şi ziarul Lumina, 15 oct. 2010.

[11] Ibidem.

[12] Efes. 2, 19.

[13] Op. cit.

[14] Vezi articolul şi comentariile pr. dr. Mihai Valică în: http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2010/11/12/drept-la-replica-din-partea-parintelui-mihai-valica-despre-ispitele-unui-simpozion-de-martirologie-si-criticile-rautacioase/; http://razvan-codrescu.blogspot.com/

[15] Este cunoscut faptul că din punct de vedere istoric valoarea torturilor a fost dogmatizată de către al IV-lea Conciliu de la Lyon (1245), al XIII-lea Sinod Ecumenic al Bisericii Latine (romano-catolice), care a acceptat torturile ca pe un mijloc de anchetă pentru facilitarea operei Sfintei Inchiziţii! #„# Astfel s-au născut monştri Revoluţiei Franceze şi bolşevice, a nazismului şi a jalnicelor imitaţii ale lor din Est şi din Vest până astăzi” spune prof. G. Metallinos în: http://acvila30.wordpress.com/2010/11/13/protoprezbiter-gheorghios-metallinos-%E2%80%9Emireasma-a-mortii-dar-spre-viata%E2%80%9D-vezi-ii-corinteni-216

[16] Vezi canonizarea recentă a cardinalului Szilárd Bogdánffy, de origine maghiara, sanctificat de curând de Vatican. A fost cunoscut ca  un om plin de ură contra românilor din Ardeal: http://theologhia.wordpress.com/2010/11/01/presupus-colaborator-al-organiza%C8%9Biilor-anti-romane%C8%99ti-bogdanffy-szilard-a-fost-beatificat-in-prezen%C8%9Ba-trimisului-papei/.

[17] http://razvan-codrescu.blogspot.com/

[18] 1 Ioan 5, 19.

[19] Romani 12, 9.

[20] 2 Timotei 4, 5.

[21] Compară şi Sorin Lavric, op. cit.

[22] Matei 10, 22: Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui.

[23] Efeseni 6, 12.

[24] Matei 5, 11: Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea.

[25] Romani 12, 21.

[26] Apocalipsa 6, 9.

[27] Vezi Monahul Moise, Sfântul închisorilor ed. Agnost, Sibiu, 2009. Cartea se referă la unul dintre martirii închisorilor româneşti, Valeriu Gafencu.

[28] Vezi Evrei 12, 1: De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte.

[29] Vezi: http://www.jurnaltv.ro/video/The_Soviet_Story_Povestea_sovietelor_incredibil

[30] Vezi şi art. Pr. Ioan Alexandru Mâzgan, Biserica şi securitatea, în „Rost” din 10 febr. 2006.

[31] Vezi şi articolul Pr. prof. univ. dr. Gheorghe I. Drăgulin în revista „Biserica Ortodoxă Română”, an CIX (1991), nr. 7-9, pp. 91-98.

[32] Vezi Evrei 12, 4: „În lupta voastră cu păcatul, nu v-aţi împotrivit încă până la sânge”.

[33] Origen, Scrieri alese, PSB 6, Bucureşti 1981, p 155.

[34] 1 Corinteni 4, 12-13.

[35] Vezi I Corinteni 12, 12‑14.

[36] Evrei 13, 14.

[37] Cf. „Fiecare în rândul cetei sale”. Pentru o teologie a neamului: Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, Răzvan Codrescu, Radu Preda, Ed. Christiana, Bu­cureşti, 2003, mai ales pp. 9‑15, 95‑119 şi 175‑187. Titlul vo­lumului are înteme­ierea în I Corinteni 15, 22‑23: „Căci precum în Adam toţi mor, aşa în Hristos toţi vor învia. Dar fiecare în rândul cetei sale…” (subl. n.). Cf. şi Răzvan Codrescu, Cartea îndreptărilor, Ed. Christiana, Bucureşti, 2004 (secţiunea „Dreptatea nea­murilor”).

[38] Vezi Pr. dr. Mihai Valică, prof. dr. Pavel Chirilă, dr. Andreia Băndoiu şi dr. ec. Cristian George Popescu, Teologia Socială, ed. Christiana, Bucureşti 2007, pp. 165-166.

[39] Pentru raportul ortodox dintre Biserică şi politică, cf., între altele, Costion Nicolescu, Teologul în cetate. Părintele Stăniloae şi aria politicii, Ed. Christiana, Bucureşti, 2003 (cu ample citate din publicistica Părintelui Stăniloae de dinainte de 1945). Pentru o abordare mai recentă, cf. Radu Pre­da, Biserica în Stat. O invi­taţie la dezbatere, Ed. Scripta, Bucureşti, 1999.

[40] Vezi Romani 13; I Timotei 2, 1‑4.

[41] Cf. Faptele Apostolilor 4, 19: „Judecaţi voi singuri dacă este drept înain­tea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu“.

[42] Vezi Pr. dr. Mihai Valică, prof. dr. Pavel Chirilă, dr. Andreia Băndoiu şi dr. ec. Cristian George Popescu, op. cit. p. 171.

[43] Andrei Pleşu, „N-am să mai apuc alt chip al acestei ţări”, Adevărul , 7 august 2009.

[44] Jeliu Jelev, „Comunismul este mai periculos decât fascismul”, în ziarul Lumina 14, nov. 2009, p. 15.

[45] Matei 6, 14-15. Că de veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; Iar de nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre; 18, 35: Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre.

[46] Matei 13, 24‑30, 36‑43.

[47] Matei 25, 31.

[48] Vezi Pr. dr. Mihai Valică, prof. dr. Pavel Chirilă, dr. Andreia Băndoiu şi dr. ec. Cristian George Popescu, op. cit. p. 171.

[49] Vezi pelarg declaraţia Pr. prof. univ. dr. Gheorghios Matallinos, în: http://acvila30.wordpress.com/2010/11/13/protoprezbiter-gheorghios-metallinos-%E2%80%9Emireasma-a-mortii-dar-spre-viata%E2%80%9D-vezi-ii-corinteni-216

[50] Vezi şi articolul şi comentariile pr. dr. Mihai Valică în: http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2010/11/12/drept-la-replica-din-partea-parintelui-mihai-valica-despre-ispitele-unui-simpozion-de-martirologie-si-criticile-rautacioase/; http://razvan-codrescu.blogspot.com/

[51] Vezi pe larg: http://acvila30.wordpress.com/2010/11/13/protoprezbiter-gheorghios-metallinos-%E2%80%9Emireasma-a-mortii-dar-spre-viata%E2%80%9D-vezi-ii-corinteni-216.

(Multumiri parintelui Valica pentru ingaduinta de a prelua acest material, postat inainte de sustinerea conferintei pe http://apologeticum.wordpress.com/2010/11/26/pr-prof-mihai-valica-romania-intre-martiraj-asumare-a-istoriei-si-teroare-ideologica-consideratii-teologice-si-bioetice/)

This entry was posted in "Din temniţe spre Sinaxare", Alti autori. Bookmark the permalink.

One Response to Pr. Mihai Valica – Conferinta de la Deva: Romania intre martiraj, asumare a istoriei si teroare ideologica

  1. Marius Matei says:

    Sfintii aiudeni se roaga. Din tot misterul sfant, noi am retinut doar ca trebuie sa furam aurul magilor. Craciunul este diferenta, acel declic care deblocheaza rutina pacatului. Craciunul inseamna nasterea Infinitului in pestera saraca, nu in porfira. Pentru unii dragostea e o joacă, pentru alţii e un mod de a trăi. Pentru unii credinta e o inventie, pentru altii e un mod de a trai. Pentru unii modestia inseamna anxietate cauzata de lipsa aurului, pentru altii e un mod de a trai. Pentru unii Craciunul e o melancolie a destrabalarilor, pentru altii e un mod de a trai. Pentru unii viata se termina prin moarte, pentru altii atunci incepe. Diferenta dintre Craciunul mesianic si satana aurului: Hristos Domnul, Om şi Dumnezeu fiind a flămânzit, dar a săturat mii de oameni, in timp ce satana aurului aduce doar foamete, vina si pedeapsa. Dan e optimist: crestinii vor lepada aurul si vor cinsti Nasterea Domnului.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>