Danion Vasile: Sfintele Evanghelii si erezia antisemi­tismului

(Atacurile recente îndreptate împotriva părintelui Justin Pârvu şi a mănăstirii Petru Vodă oferă prilejul unor lămuriri privitoare la raportul dintre credinţa creştină şi antisemitism. Postez aici un articol mai vechi, apărut iniţial în volumul Evanghelia versus Iuda, Editura Sophia, 2006)

„Antisemit nu a fost Hristos, ci Iuda, Ana, Caiafa şi poporul care a cerut răstignirea. Antisemiţi nu sunt creştinii…” [34; 169].[1]
Pastorul evreu Richard Wurmbrandt

Filmul „Evanghelia după Iuda” ne spune că Evan­ghe­li­ile canonice au devenit din ce în ce mai antievre­ieşti pe mă­sură ce din ce în ce mai mulţi oameni de alte neamuri se converteau la credinţa creştină, şi că acest fapt a avut un efect covârşitor asupra istoriei lumii până în zilele noas­tre. Se afirmă că în Noul Testament, în re­latările pri­vi­toare la patimile lui Hristos, se găsesc ele­mente an­ti­se­mi­te. Iuda devine capul de afiş al antisemi­tismului, de vi­nă fiind şi modul în care este prezentat în cele patru Sfin­te Evanghelii. Trădătorul Iuda a fost per­sonajul negativ ales ca victimă de către antisemiţii care l‑au considerat re­prezentativ pentru poporul iudeu. Evan­gheliile ar fi deci, într‑o anumită măsură, responsabile pentru feno­me­nul antisemit, care în secolul al XX‑lea a culmi­nat cu na­zis­mul. Textul Evangheliei după Iuda ne‑ar oferi însă o altă perspectivă a istoriei, în care iudeii nu vor moartea lui Hristos şi în care Iuda este eroul care Îl ajută pe Hristos să ajungă la moartea care îi aducea adevărata cu­noaştere. Cei care nu cunosc decât superficial învăţă­turile Sfintelor Scripturi pot gândi: „Oare nu era mai bine ca Biserica să nu primească Scripturile care pot du­ce la antisemitism? Oare nu ar fi fost mai liniştită isto­ria se­colului al XX‑lea dacă Biserica ar fi primit «Evan­ghe­lia după Iuda» în locul celorlalte patru evanghelii?”

Răspunsul este că, fără cele patru Evanghelii, care sunt stâlp al Bisericii, lumea ar fi fost într‑adevăr alta. O lu­me mai rea, mai urâtă, mai plină de duşmănie şi tulbu­ra­tă mai tare de ură interrasială. De ce? Pentru că, în timp ce învăţătura principală a Evangheliei este iubirea de aproapele, nu se întâmplă aceasta şi în „Evanghelia lui Iuda”.

Afirmaţia că Scripturile Bisericii ar conţine elemente an­tisemite este foarte dură şi poate duce ea însăşi la anti­semitism: unii creştini – care nu au citit Noul Testament, dar află că Evanghelia este antisemită – pot considera că, întrucât Evanghelia e insuflată de Dumnezeu, şi anti­se­mitismul e bun. Lucrurile nu stau deloc aşa. Antisemi­tis­mul – fie că e vorba de ură îndreptată spre evrei sau spre celelalte neamuri semite – e o erezie şi creştinii nu pot fi antisemiţi, iar antisemiţii care se laudă că sunt creş­tini sunt creştini numai cu numele. Pentru a arăta însă că Evangheliile Bisericii nu conţin elemente antise­mi­te, va fi nevoie de o cercetare atentă a acestora…

Introducere

Cei care consideră că Sfintele Evanghelii conţin ele­men­te antisemite ar trebui să ia aminte la întrebarea pusă de Hristos saducheilor: Oare nu pentru aceasta rătăciţi, ne­şti­ind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu? (Marcu 12, 24).

Oricine cercetează Sfintele Evanghelii cu frică de Dumnezeu îşi poate da seama că ele nu sunt decât o măr­tu­rie a adevărului. Sfintele Evanghelii ne învaţă isto­ria sfân­tă, aşa cum a fost ea. Indiferent dacă această isto­rie este sau nu pe placul omului mileniului al III‑lea, pentru care uneori toleranţa este mai importantă decât obiec­ti­vi­ta­tea, ea rămâne aceeaşi.

Hristos S‑a născut din neamul lui David, Maica Dom­nu­lui a fost evreică, Sfinţii Apostoli au fost evrei. Cum pu­tea cineva să inventeze o religie atât de sinucigaşă în­cât toţi adepţii să se ridice împotriva întemeietorului reli­gi­ei respective? Aşa ceva e imposibil. Iar credinţa la care ne‑a chemat Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nefiind o învă­ţătură omenească, ci Adevărul descoperit de Dumnezeu oa­menilor, nu putea fi împotriva nici unui neam. Pentru că Dumnezeu nu are duşmani, Dumnezeu nu are pe ni­meni de pierdut.

Hristos a venit pentru mântuirea tuturor, şi mai cu sea­mă a iudeilor… Poate cea mai simplă argumentare a an­ti‑an­tisemitismului Evangheliilor o găsim rezumată de cu­vântul Sfântului Apostol Pavel, care – după ce slujind Si­nagoga prigonise creştinii –, ajungând să fie prigonit de iudei, spune: Nu mă ruşinez de Evanghelia lui Hristos, pen­­tru că este putere a lui Dumnezeu spre mântuirea a tot ce­lui care crede, iudeului întâi, şi elinului (Rom. 1, 16). Şi în­tăreşte cuvântul: Spun vouă, neamurilor: Întru­cât sunt eu, deci, apostol al neamurilor, slăvesc slujirea mea, doar voi izbuti să aţâţ râvna celor din neamul meu şi să mân­tu­iesc pe unii dintre ei. Căci dacă înlăturarea lor a adus îm­pă­carea lumii, ce va fi primirea lor la loc, da­că nu o în­vie­re din morţi? Iar dacă este pârga (de fă­i­nă) sfântă, şi fră­mân­tătura este sfântă; şi dacă rădăcina este sfântă, şi ra­mu­rile sunt. Iar dacă unele din ramuri au fost tăiate, şi tu, care erai măslin sălbatic, ai fost altoit prin­tre cele rămase, şi părtaş te‑ai făcut rădăcinii şi gră­si­mii măslinului, nu te mândri faţă de ramuri; iar dacă te mâ­ndreşti, nu tu porţi ră­dăcina, ci rădăcina pe tine. Dar vei zice: Au fost tăiate ra­murile, ca să fiu altoit eu. Bine! Din cauza necredinţei au fost tăiate, iar tu stai prin cre­din­ţă. Nu te îngâmfa, ci te­me‑te; căci dacă Dumnezeu n‑a cru­ţat ramurile fireşti, nici pe tine nu te va cruţa (Rom. 11, 13‑21).

Cuvintele Sfintei Scripturi

Sfintele Evanghelii ne arată că, în raportul dintre Sina­gogă şi Hristos sau în raportul dintre Sinagogă şi ucenicii lui Hristos, iudeii nu au avut de suferit din partea creşti­nilor[2]. Dimpotrivă. Hristos şi ucenicii Săi au fost prigoniţi de iudei. Cei care susţin că Hristos a murit pe cruce pen­tru că era considerat periculos de autorităţile romane cal­că în picioare adevărul Scripturilor. Acestea ne arată că iu­deii de multe ori au vrut să Îl omoare pe Hristos…

A început Iisus să le arate ucenicilor Lui că El trebuie să meargă la Ierusalim şi să pătimească multe de la bă­trâni şi de la arhierei şi de la cărturari şi să fie ucis, şi a treia zi să învieze (Matei, 16, 21).

Şi unii dintre ei voiau să‑L prindă, dar nimeni n‑a pus mâi­nile pe El. Deci slugile au venit la arhierei şi farisei, şi le‑au zis aceia: „De ce nu L‑aţi adus?” Slugile au răs­puns: „Niciodată n‑a vorbit un om aşa cum vorbeşte Acest Om”. Şi le‑au răspuns deci fariseii: „Nu cumva aţi fost şi voi amăgiţi? Nu cumva a crezut în El cineva dintre că­petenii sau dintre farisei? Dar mulţimea aceasta, care nu cunoaşte Legea, este blestemată!” (Ioan 7, 44‑49).

Ieşind El de acolo, cărturarii şi fariseii au început să‑L urască groaznic şi să‑L silească să vorbească de­spre multe, pândindu‑L şi căutând să prindă ceva din gu­ra Lui, ca să‑I găsească vină (Luca 11, 53‑54).

Mergea Iisus prin Galileea, căci nu voia să meargă prin Iudeea, deoarece iudeii căutau să‑L ucidă (Ioan 7, 1).

Mântuitorul Însuşi le spune fariseilor că sunt mai vi­novaţi decât părinţii lor, care au vărsat sângele proroci­lor, lăsând să se înţeleagă că vina mai mare ar fi tocmai uciderea celui profeţit de proroci: Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că zidiţi mormintele prorocilor şi împodobiţi pe ale drepţilor, şi ziceţi: „De am fi fost noi în zilele părinţilor noştri, n‑am fi fost părtaşi cu ei la vărsa­rea sângelui prorocilor”. Astfel, dar, mărturisiţi voi în­şi­vă că sunteţi fii ai celor ce au ucis pe proroci. Dar voi în­tre­ceţi măsura părinţilor voştri! (Matei 23, 29‑32).

De altfel, El le spusese iudeilor că, dacă Îl vor omorî, El va învia după trei zile, dar ei nu au înţeles cuvintele Sa­le: „Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ri­di­ca”. Şi au zis deci iudeii: „În patruzeci şi şase de ani s‑a zi­dit templul acesta! Şi Tu îl vei ridica în trei zile?” Iar El vorbea despre templul trupului Său. Deci, când S‑a scu­lat din morţi, ucenicii Lui şi‑au adus aminte că aceas­ta o spusese şi au crezut Scripturii şi cuvântului pe care îl spu­sese Iisus (Ioan 2, 19‑22).

Despre vinderea şi prinderea lui Hristos se poate dis­cuta mult. Ne vom opri însă asupra unui moment‑cheie din procesul lui Iisus, când iudeilor le‑a zis Pilat: „Lua­ţi‑L voi şi judecaţi‑L după legea voastră”. Iudeii însă i‑au răspuns: „Nouă nu ne este îngăduit să omorâm pe ni­­meni” (Ioan 18, 31). E clar că iudeii vroiau moartea lui Hris­tos, însă încercau să îi implice pe romani în uciderea lui Iisus, deşi nu aveau nevoie de un astfel de ajutor.

Haim Cohn, în cartea sa Arestarea, procesul şi moar­tea lui Iisus Christos, scrie: „Tribunalul religios evreiesc ar fi avut dreptul să‑l condamne la moarte pe Iisus numai da­că el ar fi hulit numele Domnului, în prezenţa a două per­soane. Dar Iisus n‑a hulit niciodată numele Domnului. […] Recunoscând existenţa unui singur Dumnezeu unic, Iisus nu putea fi învinuit de idolatrie. Nu ştiu dacă vor­be­le «Fiul lui Dumnezeu» nu reprezintă o interpolare târzie a autorilor Evangheliei” [16; 61,78].

Citite cu atenţie, pasajele acesta demontează tot de­mersul făcut de Haim Cohn – fost preşedinte al Tribuna­lului Suprem al Israelului –, care încerca să demonstreze că moartea lui Hristos trebuie pusă pe seama romani­lor. Au pur şi simplu un efect de bumerang. În primul rând pen­tru că afirmă clar că tribunalul evreiesc îl putea con­damna la moarte pe Hristos dacă ar fi făcut o afirma­ţie care putea fi considerată blasfemie, iar în al doilea rând pen­tru că, afirmând că referinţele despre dumnezei­rea lui Hris­tos ar putea fi „interpolări târzii” ale Evan­gheliei, arată că nu a înţeles cum trebuie mărturia Sfintei Scrip­turi. Dum­nezeirea lui Hristos este unul dintre cele mai im­por­tan­te adevăruri pe care le aflăm în Sfânta Scriptură – şi nu gă­sim doar o referinţă marginală la ea, ci multe şi cla­re. Una din ele este aceea când Hristos i‑a în­trebat pe uce­nicii Săi: „Dar voi cine ziceţi că sunt?” Răspunzând, Si­mon Pe­tru a zis: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Ce­lui viu”. Iar Iisus, răspunzând, i‑a zis: „Fericit eşti, Si­mo­ne, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi‑au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri” (Matei 16, 15‑17).

Faptul că iudeii considerau o hulă faptul că Hristos afir­ma că este una cu Părintele Ceresc îl vedem subliniat în­tr‑o altă relatare evanghelică: Era atunci la Ierusalim săr­bătoarea înnoirii templului şi era iarnă. Iar Iisus um­bla prin templu, în pridvorul lui Solomon. Deci L‑au îm­pre­­surat iudeii şi Îi ziceau: „Până când ne scoţi sufletul? Dacă Tu eşti Hristosul, spune‑o nouă pe faţă”. Iisus le‑a răs­puns: „V‑am spus şi nu credeţi. Lucrările pe care le fac în numele Tatălui Meu, acestea mărturisesc despre Mi­ne. Dar voi nu credeţi, pentru că nu sunteţi dintre oile Me­le. Oile Mele ascultă de glasul Meu şi Eu le cunosc pe ele, şi ele vin după Mine. Şi Eu le dau viaţă veşnică şi nu vor pieri în veac, şi din mâna Mea nimeni nu le va răpi. Ta­tăl Meu, Care Mi le‑a dat, este mai mare decât toţi, şi ni­meni nu poate să le răpească din mâna Tatălui Meu. Iar Eu şi Tatăl Meu una suntem”. Iarăşi au luat pietre iu­deii ca să arunce asupra Lui. Iisus le‑a răspuns: „Multe lu­cruri bune v‑am arătat vouă de la Tatăl Meu. Pentru care din ele aruncaţi cu pietre asupra Mea?” I‑au răs­puns iudeii: „Nu pentru lucru bun aruncăm cu pietre asu­pra Ta, ci pentru hulă şi pentru că Tu, om fiind, Te faci pe Tine Dumnezeu” (Ioan 10, 22‑33).

(Un alt pasaj din aceeaşi carte a lui Haim Cohn arată cât de inconsistente sunt argumentele celor care vor să ara­te că iudeii nu au vrut moartea lui Hristos – ba chiar, dim­potrivă, ar fi vrut să îi salveze viaţa: „Auzindu‑l pe Iisus spunând că‑i «Fiul lui Dumnezeu», marele preot e cu­prins de jale: Atunci marele preot şi‑a rupt hainele şi a zis: «A hulit! Ce nevoie mai avem de martori? Iată că acum aţi auzit hula lui» (Matei 26, 65). Majoritatea cer­ce­tătorilor creştini văd în «ruperea hainelor» dovada că ma­rele preot a considerat vorbele lui Iisus o profanare a nu­melui lui Dumnezeu. […] Marele preot şi‑a rupt hai­ne­le nu pentru că Iisus s‑a proclamat Mesia, săvârşind un de­lict religios şi penal, ci pentru că a refuzat mâna care I s‑a întins, a refuzat să colaboreze cu Sanhedrinul şi, în ul­ti­mă instanţă, să promită că în faţa lui Pilat nu va face măr­turisiri care să‑l ducă la moarte. Marele preot şi‑a rupt hai­nele nu pentru că Iisus a profanat numele lui Dumne­zeu; el a înţeles că misiunea sa a eşuat şi că Iisus nu mai poa­te fi salvat. După ce iniţiase întreaga acţiune de sal­vare a lui Iisus, după ce mobilizase Garda Templului şi găz­duise sesiunea Sanhedrinului în propria sa casă, cu­prins de o durere imensă, marele preot îşi rupe hainele, vă­zând cum totul a eşuat” [16; 79]. Sfântul Evanghelist Ma­tei ne arată că lucrurile au stat altfel: Arhiereul şi‑a sfâ­şiat hainele, zicând: „A hulit! Ce ne mai trebuie mar­tori? Iată, acum aţi auzit hula Lui. Ce vi se pare?” Iar ei, răs­punzând, au zis: „Este vinovat de moarte”. Şi au scui­pat în obrazul Lui, bătându‑L cu pumnii, iar unii Îi dă­deau palme – Matei 26, 65‑67. Tentativa de răstălmăcire a textului de către Haim Cohn este prea evidentă pentru a mai fi nevoie de comentarii…)

Iudeii vroiau ca romanii să Îl ucidă pe Hristos, pentru ca aceia să poarte responsabilitatea crimei… Pilat arată aceasta prin cuvintele spuse lui Hristos: „Poporul Tău şi arhiereii Te‑au predat mie[3]. Ce ai făcut?” Iisus a răs­puns: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă îm­părăţia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s‑ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor” (Ioan 18, 35‑36). (Prin aceste cuvinte Hristos Însuşi întăreşte faptul că a fost predat iudeilor, nu romanilor. Sfântul Nicolae Ve­li­mi­rovici scrie cuvinte grele despre „bătrânii evreilor care au pus la cale nelegiuirea uciderii lui Hristos Dum­nezeu. Ei L‑au prigonit ca nişte vipere, în ascuns; ei L‑au judecat ca nişte criminali, la adăpostul întunecos al nopţii, adu­nând în ascuns martori mincinoşi cumpăraţi cu bani. Ei, ca şi Iuda, L‑au osândit în ascuns. Şi azi, unde sunt cele as­cunse ale lor, cele pe care ei le credeau pe veci as­cun­se?! O, toate s‑au dat la iveală pe faţă, înaintea ochilor în­tre­gii lumi” [75; 299].)

Un argument suficient că Hristos nu era considerat de au­torităţi un duşman al Imperiului Roman sunt cuvintele lui Pilat: Pilat I‑a zis: „Ce este adevărul?” Şi zicând aceas­ta, a ieşit iarăşi la iudei şi le‑a zis: „Eu nu găsesc în El nici o vină” (Ioan 18; 38).

Cea mai tulburătoare referinţă privitoare la răstignirea lui Hristos pare a fi cea la momentul în care iudeii i‑au ce­rut lui Pilat moartea Mântuitorului: Şi Pilat a ieşit ia­răşi afară şi le‑a zis: „Iată, vi‑L aduc pe El afară, ca să ştiţi că nu găsesc în El nici o vină”.[4] Deci a ieşit Iisus afa­ră, pur­tând cununa de spini şi mantia purpurie. Şi le‑a zis Pilat: „Iată Omul!” Când L‑au văzut deci arhiereii şi slu­jitorii au strigat, zicând: „Răstigneşte‑L! Răstig­neş­te‑L!” Zis‑a lor Pilat: „Luaţi‑L voi şi răstigniţi‑L, căci eu nu‑I găsesc nici o vină”. Iudeii i‑au răspuns: „Noi avem le­ge şi după le­gea noastră El trebuie să moară, că S‑a fă­cut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu”… Pentru aceasta, Pilat cău­ta să‑L eli­bereze; iar iudeii strigau zicând: „Dacă Îl eli­berezi pe Aces­ta, nu eşti prieten al Cezarului. Oricine se face pe sine îm­părat este împotriva Cezarului” (Ioan 19, 4‑12).

Despre răstignirea lui Hristos de către iudei dă mărtu­rie şi Sfântul Apostol Pavel: Voi, fraţilor, v‑aţi făcut ur­mă­tori ai Bisericilor lui Dumnezeu, care sunt în Iudeea, în­tru Hris­tos Iisus, pentru că aţi suferit şi voi aceleaşi de la cei de un neam cu voi, după cum şi ele de la iudei, care şi pe Dom­nul Iisus L‑au omorât ca şi pe prorocii lor[5]; şi pe noi ne‑au prigonit şi sunt neplăcuţi lui Dumnezeu şi tu­turor oa­menilor sunt potrivnici (I Tes. 2, 14‑15). Iar Sfân­tul Apos­tol Petru spune: Şi noi suntem martori pen­tru toate cele ce a făcut El în ţara iudeilor şi în Ierusa­lim; pe Acesta L‑au omorât, spânzurându‑L pe lemn[6] (Fap­te 10, 39).

Hristos nu a spus niciodată că romanii vor să Îl omoa­re. Sfânta Scriptură nu ne spune niciodată că roma­nii Îl con­siderau periculos pe Hristos. Ne spune însă, prin voci di­ferite, că iudeii au plănuit moartea Sa… De cine se te­meau apostolii după răstignirea lui Hristos, de romani sau de iudei? Răspunsul ni‑l oferă tot Sfânta Scriptură: Şi fi­ind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iu­deilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le‑a zis: „Pace vo­uă!” (Ioan 20, 19).

De fapt, responsabilitatea în cazul morţii Mântuitorului e aproximativ aceeaşi cu cea de la moartea Sfântului Lon­ghin. Iată ce ne spun Vieţile Sfinţilor: „Domnul nostru Ii­sus Hristos, prin negrăita Lui milă, a binevoit să ne mân­tu­iască de la pierzare cu patima Sa cea de voie, prin Cru­ce, prin moarte şi prin înviere, dându‑Se spre chinuri, ca să Se rănească pentru păcatele noastre. Atunci un su­taş, anume Longhin, de neam din Capadocia, fiind sub stă­pâ­ni­rea lui Pilat, a fost pus împreună cu ostaşii săi să slu­jeas­că la sfintele patimi şi la răstignirea lui Hristos. Vă­zând el minunile cele ce s‑au făcut de Hristos, adică cu­tre­murul şi schimbarea soarelui în întuneric, mormin­tele des­chizându‑se, morţii înviind şi pietrele despicându‑se, a măr­turisit că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, precum gră­ieş­te dumnezeiescul evanghelist Matei: Iar sutaşul şi cei ce străjuiau împreună cu dânsul pe Iisus, văzând cu­tre­mu­rul şi cele ce s‑au făcut, s‑a temut foarte tare, zi­când: cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta. Des­pre Lon­ghin sutaşul zic unii că el a împuns cu suliţa în coasta Dom­nului nostru Iisus Hristos, Care a murit pe cruce, iar din sângele şi apa ce au curs a câştigat tămădu­ire pentru ochii săi cei bolnavi. Apoi, fiind îngropat trupul făcător de viaţă al lui Hristos, Longhin iarăşi a fost pus de Pilat să străjuiască cu ostaşii pe Iisus, Care zăcea în mor­mânt. Iar când Domnul, cu mare slavă, a înviat din mor­mânt şi prin minunata Sa sculare a înspăimântat pe stră­jeri, în­ge­rul Domnului, pogorându‑se din cer, a prăvălit piatra de pe mormânt şi de frica lui s‑au cutremurat stră­jerii şi s‑au fă­cut ca morţi. Atunci Longhin împreună cu alţi doi ostaşi ai săi au crezut desăvârşit în Hristos şi s‑au făcut pro­po­vă­duitori ai învierii Lui, mărturisind lui Pilat şi arhiereilor toate cele ce s‑au făcut.

Arhiereii au făcut sfat cu bătrânii şi au dat ostaşilor mulţi arginţi ca să tăinuiască învierea lui Hristos, zi­când: «Ucenicii Lui L‑au furat noaptea, pe când noi dor­­meam»[7]. Însă Longhin nu a primit arginţii şi nu a vrut să tăi­nuiască mi­nunea, ci a mărturisit‑o şi ade­vă­ra­tă a fost măr­turisirea lui. […] Şi şi‑a lăsat dregătoria sa, haina şi brâ­ul cel os­tă­şesc şi luând cu el pe cei doi prieteni care aveau aceeaşi râv­nă ca şi dânsul, pentru Hristos, s‑au de­păr­tat şi n‑au mai vie­ţuit cu popor şi se în­deletniceau cu cre­dinţa în ade­vă­ra­tul Dumnezeu. Apoi au primit botezul de la Sfinţii Apos­toli şi nu după mul­tă vreme au părăsit Ie­rusalimul şi au mers împreună în Capadocia. Acolo a fost propovăduitor şi apos­tol al lui Hristos şi a întors pe mulţi din rătăcire la Dum­ne­zeu. Apoi, lăsând cetatea ace­ea, a petrecut în satul ta­tă­lui său, vieţuind în post şi în ru­gă­ciune.

Adunarea evreiască din Ierusalim a fost înştiinţată că Longhin a umplut toată Capadocia cu învăţătura sa şi cu măr­turisirea cea dovedită despre învierea lui Hristos. De aceea, arhiereii şi bătrânii s‑au umplut de zavistie şi de mânie şi, mergând la Pilat cu multe daruri, l‑au rugat ca să trimită până la Cezarul din Roma veste împotriva lui Lon­ghin care şi‑a lepădat dregătoria ostăşească, s‑a abătut de la stăpânirea romană şi tulbură poporul din Capadocia pro­povăduind pe alt împărat[8]. Iar Pilat, luând darurile, a as­­cultat rugămintea lor şi a trimis la Cezarul Tiberiu o scri­soare care cuprindea multă clevetire împotriva lui Lon­ghin. Cu această scrisoare a lui Pilat au trimis iudeii mult aur Cezarului, răscumpărând moartea Sfântului Lon­ghin. Apoi degrabă a venit de la Cezar poruncă ca Lon­ghin să fie pedepsit cu moartea, ca un potrivnic al Ce­za­ru­lui. Şi îndată Pilat a trimis ostaşi în Capadocia ca să‑i taie capul lui Longhin şi apoi să‑l aducă în Ierusalim, spre a dovedi adunării evreieşti moartea lui. Apoi Pilat a po­run­cit să fie ucişi, după cererea evreilor care Îl urau pe Dum­nezeu, şi cei doi ostaşi care lăsaseră împreună cu Lon­ghin dregătoria ostăşească şi propovăduiau acolo, ca şi dânsul, pe Hristos” [103; 172‑173].

Cine l‑a omorât pe Sfântul Longhin, romanii sau iu­deii? L‑au omorât romanii, plătiţi pentru aceasta de iudei. Mân­tuitorul le profeţise iudeilor despre prigonirea celor care vor crede în El: „Iată, Eu trimit la voi proroci şi în­ţe­lepţi şi cărturari; dintre ei veţi ucide şi veţi răstigni; din­tre ei veţi biciui în sinagogi şi‑i veţi urmări din cetate în cetate, ca să cadă asupra voastră tot sângele drepţilor răs­pândit pe pământ, de la sângele dreptului Abel, până la sângele lui Zaharia, fiul lui Varahia, pe care l‑aţi ucis în­tre templu şi altar. Adevărat grăiesc vouă, vor veni aces­tea toate asu­pra acestui neam. Ierusalime, Ieru­sa­li­me, care omori pe proroci şi cu pietre ucizi pe cei trimişi la tine; de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu aţi voit” (Matei 23, 34‑37).

Înainte de a muri, primul mucenic creştin, Sfântul Ar­hi­diacon Ştefan, îi mustrase pe iudei că se făcuseră uci­gaşi ai lui Hristos: „Voi cei tari în cerbice şi netăiaţi îm­pre­jur, la inimă şi la urechi, voi pururea staţi împotriva Du­hului Sfânt, precum şi părinţii voştri, aşa şi voi! Pe care dintre proroci nu l‑au prigonit părinţii voştri? Şi au ucis pe cei ce au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept, ai Cărui vân­ză­tori şi ucigaşi v‑aţi făcut voi acum. Voi, ca­re aţi primit Le­gea întru rânduieli de îngeri şi n‑aţi pă­zi­t‑o!” Iar ei, au­zind acestea, fremătau de furie în inimile lor şi scrâşneau din dinţi împotriva Lui. Iar Şte­fan, fiind plin de Duh Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de‑a dreapta lui Dumne­zeu. Şi a zis: „Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de‑a dreapta lui Dumnezeu!” Iar ei, stri­gând cu glas mare, şi‑au astupat urechile şi au năvălit asupra lui. Şi scoţându‑l afară din ce­tate, îl băteau cu pi­etre. Iar mar­­torii şi‑au pus hainele la pi­cioarele unui tâ­năr, numit Saul[9]. Şi îl băteau cu pietre pe Ştefan, care se ruga şi zi­cea: „Doamne Iisuse, primeşte du­hul meu!” Şi, în­ge­nun­chind, a strigat cu glas mare: „Doamne, nu le socoti lor pă­­catul acesta!” Şi zicând acestea, a murit (Fapte 7, 51‑60).

Aceste ultime cuvinte ale Sfântului Ştefan reiau rugă­ciunea lui Hristos de pe cruce: Părinte, iartă‑le lor, că nu ştiu ce fac (Luca 23, 34). Unde este antisemitismul? Unde este ura faţă de duşmani? Hristos S‑a rugat pentru iertarea celor care L‑au răstignit, învăţându‑i pe toţi creştinii să îşi ierte duşmanii, chiar dacă aceştia îi vor supune la pri­goane de tot felul. I‑a învăţat să se înarmeze cu arma răb­dă­rii şi să rabde până la capăt: „Luaţi seama la voi înşivă. Că vă vor da în adunări şi veţi fi bătuţi în sinagogi şi veţi sta înaintea conducătorilor şi a regilor, pentru Mine, spre mărturie lor[10]. Ci mai întâi Evanghelia trebuie să se pro­­povăduiască la toate neamurile. Iar când vă vor duce ca să vă predea, nu vă îngrijiţi dinainte ce veţi vorbi, ci să vorbiţi ceea ce se va da vouă în ceasul acela. Căci nu voi sunteţi cei care veţi vorbi, ci Duhul Sfânt. Şi va da fra­­te pe frate la moarte şi tată pe copil şi copiii se vor răz­­vrăti împotriva părinţilor şi îi vor ucide. Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până la urmă, acela se va mântui” (Marcu 13, 9‑13).

Sfânta Scriptură ne arată că uciderea creştinilor era pe pla­cul iudeilor: În vremea aceea, regele Irod (Agripa) a pus mâna pe unii din Biserică, ca să‑i piardă. Şi a ucis cu sabia pe Iacov, fratele lui Ioan. Şi văzând că este pe pla­cul iudeilor, a mai luat şi pe Petru (Fapte 12, 1‑3).

În Istoria Bisericească, Eusebiu de Cezareea repro­duce mărturia lui Hegesip despre mucenicia Sfântului Ia­cov: „Întrucât şi dintre conducători mulţi s‑au creştinat, s‑a produs o răscoală printre iudei, mai ales printre cărtu­rarii şi fariseii care spuneau că există primejdia ca întreg po­porul să vadă pe Iisus Hristos Însuşi, de aceea veneau la Iacov şi‑i cereau: «Te rugăm să opreşti poporul, căci el se înşală de prezenţa lui Iisus atunci când crede că El ar fi cu adevărat Mesia. Te rugăm să convingi pe cei care s‑au strâns la sărbătorile Paştilor în legătură cu Iisus, căci noi toţi avem încredere în tine. Noi şi întreg poporul mărturi­sim că tu eşti drept şi că nu cauţi la faţa nimănui. De ace­ea, convinge pe oameni să nu se rătăcească în legătură cu Ii­sus, căci toată lumea şi noi înşine avem încredere în ti­ne. Urcă‑te pe acoperişul templului pentru ca să te vadă aco­lo toţi şi cuvintele tale să fie înţelese de toţi! Căci din pri­cina serbării Paştilor s‑au strâns toate seminţiile, şi chiar şi dintre păgâni». Şi iată aşa au pus cărturarii şi fari­se­ii amintiţi pe Iacov pe acoperişul templului şi au strigat că­tre el: «Dreptule, ca unul în care toţi trebuie să ne în­cre­dem, întrucât poporul se înşală mergând după Iisus cel răs­tignit, vesteşte‑ne nouă care e uşa lui Iisus!». Şi el a răs­puns cu glas tare: «De ce mă întrebaţi despre Fiul Omu­lui?». El «şade în ceruri de‑a dreapta puterii şi ve­nind pe norii cerului». Mulţi s‑au lăsat cu totul convinşi şi prea­măreau mărturisirea lui Iacov zicând: «Osana, fiul lui Da­vid!». Dimpotrivă însă, aceiaşi cărturari şi farisei zi­ceau unii către alţii: «Am făcut rău când am cerut mărtu­ria lui Iacov despre Iisus. Să‑l urcăm deci acolo sus şi de acolo să‑i dăm drumul jos, ca în felul acesta să se îngro­zească toţi şi să nu mai creadă în el». Şi au început să strige: «Vai, vai! Până şi cel drept s‑a rătăcit». De aceea au împlinit Scriptura despre care vorbeşte Isaia: «Să‑l dăm la o parte pe cel drept pentru că ne este greu să‑l mai au­zim!». De aceea l‑au urcat pe acoperiş, de unde l‑au arun­cat jos pe cel drept. După care au adăugat: «Să uci­dem cu pietre pe Iacov cel drept» şi au început să arunce cu pietre în el, căci deşi fusese aruncat jos el încă nu mu­rise. Dar întorcându‑se Iacov s‑a aşezat în genunchi spu­nând: «Te rog, Doamne Dumnezeule şi Părinte, iartă‑le lor, căci nu ştiu ce fac!». Iar în timp ce aruncau astfel cu pie­tre în el, unul din preoţii din familia lui Recav şi din ur­maşii lui Rechavim, despre care prorocul Ieremia a măr­turisit, strigă: «Opriţi! Ce‑i faceţi? Căci cel drept toc­mai pentru voi se roagă!». Şi atunci unul dintre ei, un piuar, luând un pilug cu care se presează stofele, l‑a lovit în cap pe cel drept şi astfel i‑a adus moarte de martir. Şi l‑au îngropat tocmai acolo lângă templu, unde şi azi se mai vede piatra lui de mormânt. Iacov a fost atât pentru iudei, cât şi pentru păgâni un martor adevărat al me­sia­ni­tă­ţii lui Iisus” [27; 93‑94].

Înainte de convertire, Sfântul Apostol Pavel prigonise cre­dinţa creştină – pustiia Biserica, intrând prin case şi, târând pe bărbaţi şi pe femei, îi preda la temniţă (Fapte 8, 3) –, ba chiar fusese părtaş la uciderea Sfântului Arhi­dia­con Ştefan. Ajungând el rob al lui Hristos, iudeii, fă­când sfat împotrivă‑i, s‑au legat cu blestem zicând că nu vor mânca, nici nu vor bea până ce nu vor ucide pe Pa­vel. Şi cei ce făcuseră între ei acest jurământ erau mai mulţi de pa­truzeci, care, ducându‑se la arhierei şi la bă­trâni, au zis: „Ne‑am legat pe noi înşine cu blestem să nu gus­tăm nimic până ce nu vom ucide pe Pavel”[11] (Fapte 23, 12‑14).

Această mărturie arată care a fost atitudinea iudeilor faţă de ucenicii lui Hristos. Nu există însă nici o mărturie care să ateste că vreunul din Sfinţii Apostoli s‑ar fi purtat cu răutate faţă de iudei[12]. Dimpotrivă, ei s‑au purtat cu iu­bi­re, aşa cum îi învăţase Hristos. Şi găsim această mărtu­rie întărită chiar de cuvintele Sfântului Apostol Pavel, ca­re spune că mare îmi este întristarea şi necurmată du­re­rea inimii. Căci aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fraţii mei, cei de un neam cu mine, după trup, care sunt israeliţi, ale cărora sunt înfierea şi slava şi legămintele şi Legea şi închinarea şi făgăduinţele, ai că­rora sunt părinţii şi din care după trup este Hristos, Cel ce este peste toate Dumnezeu, binecuvântat în veci (Rom. 9, 2‑5).

Iată că, deşi fusese prigonit de cei din neamul său, sfân­tul spune că ar fi fost gata să primească până şi pe­deapsa anatemei, numai să îi fi putut ajuta prin aceasta pe iudei, pe care îi iubea şi pentru care se ruga… Ar trebui ca, după o asemenea declaraţie de iubire, nimeni să nu îl mai poată acuza pe Apostolul neamurilor că ar fi defor­mat adevărul pentru a le face rău iudeilor…

Vieţile Sfinţilor

Istoria Bisericii ne arată însă că prigonirea creştinilor de către evrei nu s‑a oprit în primele veacuri creştine. Gă­sim diferite mărturii despre sfinţi care au primit muceni­cia de la evrei în al doilea mileniu după Hristos. Iată, de exem­plu pătimirea Sfântului Mucenic Eustratie de la Pe­cerska, care e prăznuit pe 28 martie:

„Înainte de a se face monah, Sfântul Eustratie fusese un om foarte bogat care, atins de dragostea lui Hristos, şi‑a împărţit toate averile după cuvântul Lui şi a intrat în La­vra Pecerska, luând chipul monahicesc. Dar în timpul săl­baticelor atacuri ale polovţilor asupra cetăţii Kievului din anul 1097 după Hristos, mănăstirea a fost jefuită şi mulţi creştini şi monahi au fost omorâţi. Sfântul Eustratie îm­preună cu alţi câţiva credincioşi au fost vânduţi ca robi unui evreu din Cherson. Acesta îşi bătea joc de credinţa creş­tină a robilor lui şi încerca prin toate mijloacele să‑i facă să se lepede de ea şi să treacă la religia mozaică. Vă­zând că nu au nici o scăpare decât moartea, ei toţi s‑au sfătuit să nu mai mănânce nimic şi mai degrabă să moară aşa, decât să se lepede de Hristos. Sfântul Eustratie i‑a în­cu­rajat, i‑a întărit şi i‑a binecuvântat pe credincioşii cei îm­preună cu dânsul pe această cale pe care cu toţii, inclu­siv el, hotărâseră să meargă. Astfel, ei cu toţii au murit de foa­me, unii după trei zile, alţii după patru, iar alţii după şapte. Fiind obişnuit cu postirile, Sfântul Eustratie singur a supravieţuit, fiind încă viu după paisprezece zile de pos­ti­re totală[13]. Sângerosul evreu, văzând că pierduse şi ba­nii pe care îi cheltuise cumpărând robii, s‑a răzbunat pe Sfân­tul Eustratie, pe care l‑a răstignit pe o cruce. Sfântul Eu­stratie s‑a rugat lui Dumnezeu de pe acea cruce, pro­ro­cind şi evreului năpraznică şi apropiată moarte. Evreul, în­nebunit de ură, a străpuns cu o suliţă trupul sfântului ce­lui pironit pe cruce, şi aşa Sfântul Eustratie şi‑a dat su­fle­tul în mâinile lui Dumnezeu. Aruncându‑i‑se trupul în ma­re, el nu s‑a dus la fund, ci a plutit la suprafaţa apei. Mi­nuni mari au început să se facă apoi la sfintele lui moaş­te” [75; 372].

Sfântul Eustratie a pătimit pentru Hristos în veacul al XI‑lea. Dar Biserica are mucenici şi din veacul trecut. Unul dintre cei mai cunoscuţi este părintele Filumen, noul mu­­cenic. „În ultimul loc unde a slujit, şi anume la Fân­tâ­na lui Iacov, veneau des evrei fanatici ca să scoată icoa­ne­le şi cru­cea din biserică, deoarece considerau că era un loc de închinăciune iudaic. Unul dintre aceşti evrei venea în fiecare zi şi se ruga în lăcaş. Părintele Filumen, păzitor cre­dincios al aşezămintelor Sfântului Mormânt din Pales­ti­na, i‑a explicat cu blândeţe şi smerenie că Fântâna lui Iacov apar­ţinea de multe secole creştinilor. Vrând să evite pro­vo­că­rile, atunci când evreul acela intra în biserică să se roage, pă­rintele Filumen întrerupea slujba şi o continua mai târ­ziu[14]. Scopul acestui evreu, ca de altfel al tuturor evreilor fa­natici, era să transforme cu orice preţ biserica în loc de în­chinăciune iudaic. Astfel, pe 29 noiembrie 1979, în ziua în care Biserica îl pomeneşte pe Sfântul Fi­lu­men, părintele a fost atacat cu toporul şi omorât[15] în timp ce săvârşea Ve­cer­nia. După aceea, ucigaşii au jefuit bi­serica, iar la plecare au aruncat cu o grenadă. Comuni­catul Poliţiei spunea că făp­taşii erau «necunoscuţi»”[16] [39; 294].

Într‑o predică despre noul mucenic Filumen, Arhiepis­co­pul Ambrozie de Neapole şi Samaria a relatat astfel afla­rea moaştelor părintelui: „Cu adevărat, am deschis mor­mântul şi am scos trupul afară, aşezându‑l pe placa de mar­mu­ră a unui mormânt alăturat. Hainele erau pe jumă­tate pu­trezite, iar monahii le‑au luat ca binecuvântare, ca să le îm­partă oamenilor. Mâinile puteau fi îndoite. Picio­rul drept, de la oul piciorului în jos, nu mai era, pentru că uci­ga­şul îl tăiase cu securea. Lipseau şi degetele de la pi­cio­rul stâng. Restul trupului era întreg, deşi stătuse în mor­mânt timp de trei ani. În schimb, de la tăietura securii, cra­niul era despicat şi îi lipsea nasul. Avea încă barbă şi păr. Ci­ne­va l‑a curăţat cu un burete îmbibat în vin. Desi­gur, trupul nu emana nici un miros neplăcut. Nu fusese mân­cat de viermi şi nu avea absolut nici o scobitură. […] Este sfânt? Cu siguranţă că este sfânt mucenic, pentru că a apărat de evreu locul de închinăciune ortodox…”[17] [39; 305].

Nazismul şi credinţa creştină

Una dintre confuziile care se fac în mod obişnuit când se vorbeşte despre antisemitism se datorează faptului că se pune în responsabilitatea creştinilor holocaustul. Dar de fapt nu există nici o legătură între nazism şi credinţa creştină (cu toate că Hitler a invocat în mod viclean cre­din­ţa în Hristos, la începutul ascensiunii sale, pentru a strân­ge cât mai mulţi adepţi). Mihai Urzică caracteriza ast­fel „religia nazistă”: „Neopăgânismul nazist a revenit la pă­gânătate, a retrezit vechiul cult al lui Thor şi Wotan, a pro­movat forţa, spiritul de rasă superioară, precum şi dis­pre­ţul faţă de mila creştină şi faţă de iertare, socotite a fi ma­nifestări psihologice ale inferiorităţii şi laşităţii evre­ieşti. Aceste concepţii au dus la lagărele de extermi­nare în masă, la cele mai demente cruzimi. În cartea Mitul vea­cu­lui al XX‑lea, a doctrinarului hitlerist Alfred Rosen­berg, se spu­ne: «Mitul crucii creştine este mort; mitul zvas­ticii, al ra­sei şi al sângelui îl înlocuieşte» (p. 680). O ase­menea doc­trină păgână socotea Biserica Creş­tină o pie­dică în ca­lea afirmării noului regim, ca urmare, Bi­se­ri­ca a fost su­pu­să unei aprige persecuţii, dimpreună cu slu­ji­torii ei, care în adu­narea păcătoşilor n‑au umblat şi pe scau­nul hulitorilor n‑au şezut (Ps. 1, 1). Şi astfel, aşa cum Cu­getările lui Mao au devenit mai târziu sacre, având pu­tere de mit pentru co­mu­niştii chinezi, la fel Mein Kampf, car­tea doctrinară a lui Hitler, a devenit catehismul fie­că­rui nazist, gata de orice jertfă pentru cauza hitleris­mului” [73; 124].

Nazismul sau orice formă de antisemitism şi credinţa creş­tină sunt învăţături contrare. Acest adevăr este simplu şi uşor de înţeles chiar şi de către copii…

La parastasul părintelui Nicodim Măndiţă, unul din ma­rii stâlpi ai credinţei din România secolului trecut, po­e­tul Ioan Alexandru a povestit un lucru tulburător. Un om l‑a ucis pe fratele unui părinte duhovnic: „Ştiţi ce‑a făcut acest părinte care trăieşte? A mers la el şi i‑a zis: «Fratele meu! Tu l‑ai omorât pe fratele meu şi în locul fratelui meu eşti tu fratele meu!», şi l‑a sărutat pe obraz. «Te iu­besc ca pe fratele meu»”[18]. Ce religie aduce omul la un ase­­menea record al iubirii? Ce altă credinţă pune iubirea în centrul ei, aşa cum o face credinţa creştină? Gestul pă­rin­telui poate fi înţeles ca un rezumat al Sfintelor Evan­ghe­lii, ca un rezumat al Legii celei Noi. Hristos, Fiul lui Dum­nezeu, a venit să ne înveţe Legea iubirii şi iertării. A iu­birii care biruie orice răutate, a iubirii care iese birui­toa­re din orice încercare şi orice prigoană.

Să citim Sfintele Evanghelii, ca să nu rătăcim neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu (Marcu 12, 24). Să mergem pe calea cea tare pe care au mers creştinii vreme de sute şi sute de ani. Iar dacă cineva va încerca să dove­deas­că prin cuvinte meşteşugite că Evangheliile sunt min­ci­noase sau că ne învaţă cele rele, să nu îl credem. Căci ce poate fi mai adevărat decât cuvântul lui Dumne­zeu? Şi tot aşa să facem şi cu Vieţile Sfinţilor Mucenici, să le sădim în inimile noastre, pentru a da roada cea bună. Să învăţăm de la ei credinţa, răbdarea, nădejdea şi iubirea de vrăj­maşi, virtuţile cu care putem birui înţelepciunea acestui veac şi putem păşi în Împărăţia Cerurilor.

---

[1] Mărturia aceasta, dată în închisoarea de la Târgu Ocna, este preluată din volumul lui Ion Ianolide, Întoarcerea la Hristos – document pen­tru o lume nouă, Editura Christiana, 2006. În prefaţa ei, părintele Gheor­ghe Calciu‑Dumitreasa scria: „Din tot ce s‑a scris despre închi­sori, din toată investigaţia psihologică a atâtor autori, toţi înzestraţi cu duhul măr­turisitor, cartea aceasta este cea mai adânc duhovni­ceas­că, cea mai pă­trunzătoare, cea mai în măsură să înţeleagă împre­ună cu toţi sfinţii ce este lăţimea şi lungimea, adâncimea şi înălţimea, să cu­noască iu­bi­rea lui Hristos cea mai presus de cunoaştere şi să se umple de toată pli­nă­tatea lui Dumnezeu (cf. Efeseni 3, 18‑19)” [34; 6].

[2] Singura excepţie fiind când, în grădina Ghetsimani, Sfântul Apostol Petru i‑a tăiat urechea lui Malhus, vrând să Îl apere pe Hristos.

[3] Trebuie menţionat şi faptul că, după prinderea lui Hristos în grădina Ghe­tsimani, ostaşii şi comandantul şi slujitorii iudeilor au prins pe Iisus şi L‑au legat. Şi L‑au dus întâi la Anna, căci era socrul lui Ca­ia­fa, care era arhiereu al anului aceluia. Şi Caiafa era cel ce sfătuise pe iudei că este de folos să moară un om pentru popor (Ioan 18, 12‑14). L‑au dus mai întâi la Anna şi nu la Pilat, pentru că nu Pilat ce­­ruse prinderea lui Hristos…

[4]Arătând faptul că era apăsat de faptul că trebuia să condamne un om nevinovat, Pilat repetă afirmaţia pe care o făcuse cu puţin timp în ur­mă. Şi o va mai repeta încă o dată…

[5] Marele apologet Mihai Urzică relatează o întâmplare legată indirect de această afirmaţie paulină: „În România, în 1945, marele rabin Şa­fran, la un congres al tuturor cultelor, ţinut la Bucureşti, sub ocâr­mui­rea regimului comunist, a cerut, în faţa întregului Sinod al Biseri­cii Or­todoxe Române şi a reprezentanţilor celorlalte culte, adunaţi la acel congres, să se termine o dată pentru totdeauna cu acuzaţiunile adu­se împotriva evreilor în legătură cu uciderea lui Iisus, care, în rea­litate, a fost condamnat la moarte de procuratorul roman şi nu de evrei, iar ca urmare ei nu poartă nici o răspundere. Ca răspuns la cu­te­zanţa marelui rabin, s‑a auzit atunci un glas care a răsunat în toată adu­narea. Era glasul evreului misionar creştin Richard Wurmbrandt, care i‑a strigat lui Şafran (şi celorlalţi rabini prezenţi) câteva cuvinte cu putere profetică: Voi, care reprezentaţi Sinagoga şi Îl tăgăduiţi pe Me­sia, până nu veţi sta în genunchi în faţa Crucii şi până nu veţi cere iertare Răstignitului pentru fărădelegea comisă, nu vi se cade să‑I pomeniţi numele! La aceste cuvinte, rostite, ca altă­dată, de pro­ro­cii Vechiului Testament, tot clerul ortodox, de faţă la acel congres hi­brid, a izbucnit în ovaţii şi aplauze, în timp ce marele rabin şi suita lui au părăsit ostentativ adunarea, într‑o larmă generală, iar congresul s‑a spulberat. În aceeaşi zi, Wurmbrandt a fost arestat şi condamnat la 14 ani închisoare” [73; 296].

[6] Astfel se explică de ce Simon‑Petru, având sabie, a scos‑o şi a lovit pe sluga arhiereului şi i‑a tăiat urechea dreaptă (Ioan 18, 10). Petru a încercat să se răzbune pe cei pe care îi considera duşmani ai Mân­tui­torului. Atunci Iisus i‑a zis: „Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” (Matei 26, 52). Şi a pus la loc ure­chea slugii arhiereului (cf. Luca 22, 51), arătând încă o dată că bi­ru­inţa Sa a fost şi este biruinţa iubirii de vrăjmaş, nu a răzbunării vechi‑testamentare.

[7] Despre această nelegiuire găsim mărturie în Sfânta Scriptură. După ce mironosiţele au plecat de la mormânt, iată unii din strajă, venind în cetate, au vestit arhiereilor toate cele întâmplate. Şi, adunându‑se ei împreună cu bătrânii şi ţinând sfat, au dat bani mulţi ostaşilor, zi­când: „Spuneţi că ucenicii Lui, venind noaptea, L‑au furat, pe când noi dormeam; şi de se va auzi aceasta la dregătorul, noi îl vom îndu­ple­ca şi pe voi fără grijă vă vom face”. Iar ei, luând arginţii, au făcut pre­cum au fost învăţaţi. Şi s‑a răspândit cuvântul acesta între Iudei, până în ziua de azi (Matei 28, 11‑15).

[8] Iată că mincinoasele acuze proferate iniţial împotriva Mântuitorului – cum că ar fi un pericol pentru Imperiul Roman – au fost transferate şi asupra creştinilor.

[9] E vorba de Apostolul Pavel, înainte de convertirea sa.

[10] În numele teologiei dialogului interreligios, astfel de cuvinte profe­ti­ce sunt trecute cu vederea sau sunt denaturate. Este de neînţeles tâl­cui­rea pe care o prezintă Jaroslav Pelikan: „Profeţia lui Hristos: Vă vor scoate pe voi din sinagogi; dar vine ceasul când tot cel ce vă va uci­de să creadă că aduce închinare lui Dumnezeu (Ioan 16, 2) se con­sideră a fi fost împlinită, printr‑o supremă ironie, atunci când unii care s‑au dat drept discipoli ai lui Hristos au considerat persecutarea evrei­lor ca o închinare adusă lui Dumnezeu” [61; 29]. Profeţia Mân­tui­torului se referă însă la prigonirea creştinilor…

[11] Tot Sfântul Apostol Pavel spune cum de la iudei, de cinci ori am luat patruzeci de lovituri de bici fără una. De trei ori am fost bătut cu vergi; o dată am fost bătut cu pietre… (II Col. 11, 24‑25).

[12] Repet: în afară de cea în care Sfântul Apostol Petru i‑a tăiat urechea lui Malhus, sluga arhiereului (cf. Ioan 18, 10), pentru că a vrut să Îl ape­re pe Hristos de mulţimea care îi vroia moartea. Dar Hristos a pus la loc urechea tăiată, vindecându‑l pe Malhus.

[13] Merită făcută o comparaţie: tot aşa, în vremurile de pe urmă, mulţi din­tre cei care nu au fost învăţaţi cu postul vor pieri din cauza lipsei de hrană la care îi vor supune slugile Antihristului. Şi tot aşa, creş­ti­nii nevoitori, obişnuiţi cu înfrânarea, vor găsi resurse să re­ziste.

[14] Prin aceasta nu greşea, nu făcea un compromis. Pentru că, mai îna­in­te de a fi fost a creştinilor, fântâna lui Iacov fusese un loc important pen­tru iudei.

[15] Teologul Zaharia Raptopoulos spune un lucru ieşit din comun: „În noap­tea aceea, în care stareţul Filumen a fost înjunghiat la Fântâna lui Iacov – pe trupul său găsindu‑se 72 de urme de cuţit –, în timp ce se ruga, părintele Elpidie (fratele său geamăn, un părinte cu viaţă sfân­tă care se afla în Muntele Athos – n.n.) auzea fără încetare vocea pă­rintelui Filumen: «Frate, mă omoară!»” [39; 299].

[16] „A fost omorât în biserică. Ucigaşii au intrat înăuntru, l‑au lovit cu to­porul în frunte şi i‑au scos ochii. Cu a doua lovitură, i‑au rupt ma­xilarul. Părintele alergase spre ieşire, ca să ceară ajutor […]. L‑au omorât în timp ce săvârşea Vecernia şi purta patrafirul la gât” [39; 299] – teologul Zaharia Raptopoulos.

[17] În aceeaşi predică, Arhiepiscopul Ambrozie a relatat vindecarea ime­diată a unui arhiepiscop al Iordanului – pe nume Paladie –, care, fiind foarte bolnav, a fost atins cu o părticică din moaştele părintelui Filumen şi s‑a tămăduit imediat.

[18] Şi Ioan Alexandru a continuat cuvântul la parastas astfel: „Asta schim­bă lumea. Un singur lucru, părinte Nicodim Măndiţă, nu‑i aşa că‑i aşa? Dumneata ai spus: «omul duhovnicesc»”. Noi, creştinii, asta măr­turisim: că singurele schimbări adevărate nu pot fi aduse decât de oa­menii duhovniceşti….