Anul trecut am primit o scrisoare, care m-a impresionat. Cu acordul autoarei, am pus-o ca introducere a volumului „Underground – rebelii generaţiei NU”, apărut anul trecut la Editura Agnos (volumul poate fi citit pe http://www.danionvasile.ro/underground.php).

Scrisoarea îi poate sminti pe cei care duc o viaţă foarte curată, aşa că nu recomand să fie citită de toată lumea…

 

„Dragul meu frate întru Hristos,

Nu am un frate mai mare, şi mi-am dorit să am unul… Am numai o soră mai mare, şi o iubesc cu toată inima, şi sunt bucuroasă că este sora mea… Te voi considera fratele meu mai mare, pentru că mi-ai vorbit ca unei surori, prin cartea ta, Cartea nunţii – Cum să-mi întemeiez o familie. Nu vreau să îţi răpesc prea mult timp. Cartea ta mi-a căzut în mână marţea trecută, când ieşeam de la biserică. Merg la biserică abia de un an şi vreo opt luni, dar am duhovnic abia de zece luni… Înainte am dus o viaţă cam după capul meu şi, cum spune părintele meu, trebuie să am multă răbdare, pentru că eu am suferit de o boală lungă şi grea… Parcă mi-e şi greu să spun, dar este vorba de patima desfrânării. Am avut de multe ori senzaţia că ce am trăit eu poate fi o exemplificare a multor forme pe care le ia desfrânarea… şi de aceea m-aş bucura să pot scrie, cu ajutorul lui Dumnezeu, despre anumite aspecte. Nu ca exhibiţionism, ci din perspectiva efectelor pe care le are acest păcat asupra gândurilor şi sentimentelor.

 Ca să dau un exemplu: la 15 ani l-am lăsat pe prietenul meu de atunci să mă atingă pe sâni. Ne sărutasem deja de mai demult, dar nu am simţit un mare şoc. În schimb, în urma acelor atingeri, ţin minte că am simţit clar că îmi este răpită o inocenţă pe care, în ciuda faptului că mă masturbam de la 10 ani – fără să ştiu măcar cum se numeşte ceea ce fac, nu mai spun că ar fi păcat –, se pare că o aveam. Am simţit că sunt goală… Un sentiment oribil de dureros, pe care l-am înecat în multe ţigări. Acest sentiment mă făcea să vreau să-mi cer iertare cuiva. Nu credeam în Dumnezeu, deşi am primit o elementară educaţie creştină şi mersesem şi la biserică. Dar nu credeam, pentru că mă consideram mult prea departe de asemenea lucruri şi evitam biserica pentru că-mi era frică să şi intru, atât de murdară mă simţeam, fără să ştiu de ce exact… Aşa că această dorinţă de a-mi cere iertare, dorinţă care mă ardea (cine mai râde când aude de flăcările iadului să se gândească la expresia populară: Arde inima în mine! Oare de foc cu lemne este vorba aici?), nu am ştiut către cine să o orientez, deşi plângeam până mi se făcea rău… Şi apoi se instala iar în suflet acea sumbră linişte, tristeţe goală, epuizarea plânsului meu în zadar, care nu reuşea să mă îmbrace cu nimic… M-am resemnat că am rămas goală pe dinăuntru şi am început, încet-încet, o viaţă care, dacă nu ar fi fost întreruptă de chemarea lui Iisus, ar fi mers spre cariera de prostituată…, dar nu din cele pentru bani… Nu am fost niciodată leneşă şi la facultate am fost bursieră, deci îmi pot câştiga existenţa foarte uşor… Aş fi ajuns o prostituată din acelea care fac asta din patimă, pentru a se adânci şi mai mult în singurul mod de a trăi pe care îl mai ştiu…

 Îmi dau seama cât de prost mă exprim… cât de aproximativ… Chemarea lui Iisus de care vorbesc a fost în forma unei revelaţii… a iubirii Lui, la 17 ani, după o tentativă de sinucidere, când, în momentul în care am simţit că voi muri, m-am rugat să nu mor şi am promis că îmi voi schimba viaţa. Apoi am cunoscut un preot care m-a convins că trebuie să mă schimb… Când vorbea de Iisus, i se umezeau ochii, deşi e cunoscut ca un predicator dur şi intransigent (te-am ascultat la o conferinţă şi mi-ai amintit de el…). E poreclit călugărul de alţi preoţi mai glumeţi. L-am cunoscut în preajma Crăciunului, iar de Paşti m-am spovedit cu tot ce aveam, din copilărie. El mi-a spus că este o minune că sunt acolo… Apoi m-a împărtăşit, chiar în noaptea de Înviere… Aşa a vrut Domnul, să vină la mine, deşi eu nu făcusem nimic… Am simţit nevoia să mă rog, şi am început să spun singura rugăciune pe care o ştiam pe de rost, Tatăl Nostru… Şi am fost copleşită de lumină, şi am auzit glasul cel dulce al lui Hristos, care mi-a spus: Cristina, te iubesc!…, dar parcă ar fi spus, tu… asta eşti…; sensul era infinit mai bogat, iar bucuria mea a izvorât în şiruri de lacrimi ce curgeau şi parcă nu ar fi vrut să se mai oprească… Nu am putut spune decât: Iartă-mă, nu am ştiut!…. Eram peste putere de fericită, dar şi îndurerată că pe Acesta Îl rănisem eu cu păcatele mele, tocmai pe Acesta, Care este atât de frumos, încât inima mea a simţit că moare de atâta bucurie să Îl vadă!… Acesta pe Care acum Îl iubeam atât…

 Şi totuşi, după acest dar minunat, la câteva luni, am cunoscut un băiat care a ştiut cum să mă ia, încât să mă culc cu el… Era mai ciudat, el credea că, dacă ne iubim, este deja taina săvârşită, că suntem deja cununaţi şi în cer… Eu nu credeam, nici nu îl iubeam, a fost doar patima mea… Am fost cu el cinci ani, şi am mai fost cu alţii cu care l-am înşelat. Apoi ne-am despărţit pentru că vroiam să fiu liberă să cunosc cât mai mulţi… A venit altul, şi altul, şi altul, apoi alta… Orice mă atrăgea, mi se părea şi bun, vedeam în orice atingere a trupurilor iubire, şi nu patimă, confundam plăcerea cu bucuria. Dansam isteric şi atrăgeam ca un magnet, pentru că sunt frumoasă, dar mai ales prin acea intensitate a propriei patimi… Nu cred că erau băieţi care să-mi fi putut rezista, pentru că puterea mea de fascinaţie deja mă depăşea şi pe mine… Primisem şi o poreclă: la femme fatale. Într-adevăr, nu trezeam doar dorinţe trupeşti, ci reale drame, evident, la oameni la fel de bolnavi ca şi mine… Dar nu s-a întâmplat nici o tragedie… decât că după nouă ani de la acea întâlnire cu El, pe care nu am mai putut-o uita, am avut un moment de luciditate. Urma să termin facultatea, întârziată prin plecarea la o bursă în Germania pentru doi ani, prietenul meu de atunci era tocmai în India şi nu dădea nici un semn, în ciuda unei legături foarte intense, timp de opt luni, în care mărturisea că nu a avut parte de atâta sex în viaţa lui… Că ar vrea ceva mai mult… Era disperat dacă nu îi scriam, dar nici nu putea să mă ia de soţie… (Pe bună dreptate. Femeile fatale nu pot fi soţii…) Atunci am privit în viitor şi am simţit că voi muri. Nu aşa, ci cu adevărat… Am simţit gheara rece a disperării, deşi în toţi aceşti nouă ani crezusem că niciodată nu voi mai simţi disperarea, pentru că aflasem ce înseamnă iubirea lui Dumnezeu… Căldura aceea a unei clipe cu Hristos rezistase şi după cele mai mari păcate trupeşti, mă ţinuse încă vie… Dar acum doi ani, stând singură în camera mea, am simţit cum voi veni iar în Bucureşti, în toamna următoare, şi că adâncul desfrânării mă va cuprinde în forme noi şi mai mari, pe care le vedeam perindându-se în mintea mea… Acum puteam avea şi bani, şi ştiam şi de droguri, am luat Ecstasy cu prietenul meu indian… Părinţii erau acasă şi nu ştiau nimic… Drumul îmi era deschis, dar i-am văzut şi infinitul de moarte pe care îl conţinea… O moarte veşnică, pustiul… care ar fi început încă de acum!…

 Am spus: Nu, de acum mă voi schimba! Nu mai pot aşa, dacă mai amân să mă întorc, va fi prea târziu! Şi m-am întors. Pare simplu…, dar nu am cuvinte să spun cum arăta sufletul meu, cum am căzut iar cumplit în iarna următoare şi am devenit pentru o perioadă vedetă necontestată a unui bar din Bucureşti, cum m-am ridicat, şi iar am căzut în primăvară, la fel de cumplit, fiind în India, la prietenul meu, cum l-am pierdut pe acel prieten, şi, cu inima făcută bucăţi, am alergat iar, cu şi mai multă disperare, şi am cerut ce nu găsisem încă: un duhovnic care să mă ajute să nu mai cad aşa de rău, un antrenor adevărat… (Eu am încercat mai demult să schiez şi mi-a luat trei ore să cobor o pârtie pe care alţii o fac în 20 de minute… Dar nu am obosit ca, după fiecare căzătură, să mă ridic, aşa că ştiu ce înseamnă…)

 Mi-a dăruit Dumnezeu un duhovnic căruia să-i spun că sunt în stare de orice… Eram în stare să umblu îmbrăcată în zdrenţe pe străzi dacă asta mi se cerea, numai să fiu primită înapoi în Casa Domnului!… Şi m-a primit, şi de atunci sunt acasă, dar sunt încă la pat, cu bandaje şi răni sufleteşti, şi nu am mintea întreagă, şi nu pot privi bărbaţi, şi nici măcar femei, fără a simţi puterea patimii din mine… Sunt aşa, cam ca la reanimare, şi abia am început să înţeleg cât de groaznic e păcatul… Şi ce uşor era când îl făceam…! Ce uşor se învoia mintea mea…! Ce uşor era să găsesc argumente ca să păcătuiesc!… Şi ce greu e ca acum să mă schimb, când totul în mine e pervertit, bolnav! Un paralitic nu poate vorbi despre mers, nici eu nu pot vorbi despre sentimente fireşti… Îmi doresc un soţ (deşi m-am gândit o vreme şi la călugărie, pentru că firea mea tinde spre extreme…).

 Dar… răbdare…! Cu ceva timp în urmă, acum vreo trei săptămâni, vorbeam cu colega de cameră că mi-am dat seama unde am greşit strict în relaţia cu băieţii: că am pus plăcerea pe primul plan. Chiar am înţeles că eu aşa am judecat orice relaţie: dacă mă simt bine, nu poate fi rău, şi totul e permis, atâta timp cât ne place amândurora… Nimic nu mi se părea scârbos, nu m-am dat în lături de la nimic… Şi sunt sigură că, dacă nu m-aş fi oprit, aş fi putut ajunge la monstruozităţi inimaginabile. Şi, din moment ce am sfârşit singură, adică toate relaţiile în care am crezut eu că iubesc cu toată inima s-au sfârşit, e cât se poate de clar că nu e bine… Dar ce să pun în loc?

 Asta aş vrea să te întreb şi pe tine: ce să pun în loc? Eu nu înţeleg altceva, pentru că sunt bolnavă, nu înţeleg decât plăcerea, şi nu ştiu dacă ştii cum e să simţi că ai merge dincolo de orice limită pentru cineva de care sufletul tău e legat prin plăcere… Mă culcam cu alţi băieţi fără să simt nimic, doar pentru că prin plăcere mi se mai potolea patima cu care ardeam de dorul prietenului meu din India, şi normal că, atunci când a aflat, poate şi vaga hotărâre de a mă lua de soţie pe care o avea s-a spulberat… E cumplit de comic, dacă nu ar fi tragic!… Nu ştiu dacă înţelegi, dar te provoc, poate vei fi duhovnic… Cu ce înlocuiesc eu plăcerea? Dacă mă uit la un băiat, mă îndrăgostesc într-o zi, dar nu ştiu dacă nu e decât reacţia bolnavă a sufletului meu… De câte ori m-am îndrăgostit… o săptămână de unul, apoi de altul!… Acum evit să mai cunosc oameni, pentru că, inevitabil, îmi poate ieşi vreunul în cale care să se transforme în material pentru visele mele romantice… Eu înţeleg romantismul în sensul lui cultural: e o boală a sufletului, e bovarism, e o patimă adâncă în care sufletul nu se poate rupe de plăcere, chiar dacă ea nu e decât a privi un chip… Dar privirea e bolnavă, pentru că sufletul e bolnav. Probabil îţi imaginezi cam ce viaţă pot duce!… Ce viaţă pot duce cei care se află la reanimare?

 Dacă m-aş putea întoarce în timp, când cu nonşalanţă îmi ziceam: E bine să experimentezi!, fără să mă gândesc la consecinţe… Consecinţele pe care le văd în mine depăşesc orice coşmar. Aş vrea să ştie şi alţii, oare ar crede? Sau deja aş fi pusă în categoria nebunilor? Nici nu vreau să ştiu ce diagnostic aş primi de la psihiatri.

 Până la urmă poate nici nu e bine ca tu să-mi dai un răspuns… Mi-ai dat deja prin Cartea nunţii: pregătirea, singura pregătire reală pentru căsătorie este curăţarea sufletului. La mine, cu sejurul în spitalul de rigoare… Cât va fi nevoie. Adică, chiar m-ai ajutat cu răspunsul din carte… Nu trebuie altă pregătire, ci doar să merg pe calea cea strâmtă! Vroiam să te rog să te mai rogi pentru mine… dacă poţi.

Şi să mă ierţi dacă am dat prea multe detalii. Doamne ajută!… Şi dacă găseşti ceva să-mi spui, m-aş bucura.”

 

Am postat scrisoarea aceasta aici şi pentru că, aşa cum anunţam în mesajul anterior, pregătesc pentru tipar o carte despre convertiţi. Poate că şi printre cititorii acestui text sunt oameni care pot scrie despre convertirea lor. Nu neapărat mult… Poate chiar şi două fraze pot transmite din bucuria întâlnirii cu Hristos…

Danion Vasile