Vladica Serafim Sobolev – raportul Bisericii Bulgare privitor la praznuirea Pastilor

Şedinţa Sfântului Sinod de la Moscova din 14 iulie 1948

(dezbaterile anterioare pot fi citite pe http://www.danionvasile.ro/blog/2009/04/15/despre-praznuirea-sfintelor-pasti-actele-sinodului-din-1948/)

Preşedintele, arhimandritul Metodie: Am primit propunerea de a da citirii din partea Bisericii Bulgare referatul arhiepiscopului Serafim (Sobolev) despre problema calendarului iulian şi gregorian.

I se oferă cuvântul pentru referatul „Despre noul şi vechiul (gregorian şi iulian) stil” arhiepiscopului Serafim.

Arhiepiscopul Serafim: Unul dintre cercetătorii ştiinţifici ai problemei stilului nou şi vechi, membrul titular al societăţii astronomice din Rusia E. Predtecenski spune că doar din perioada Renaşterii, în Occident, au început să se ocupe, de rând cu alte întrebări ştiinţifice, şi de problema calculelor pascale. „Din nefericire, declară el, abia înţelegând mecanismul canonului Alexandrin, şi, probabil, neînţelegându-l, nici pe departe, cum ar trebui, pascaliştii occidentali imediat s-au erijat în reformatori şi s-au apucat cu prea mare încredere în sine să corecteze lucrarea atât de bine realizată”. Iată ce spune Predtecenski: „dacă epoca Renaşterii s-ar fi început odată atât în Occident, cât şi în Răsăritul vechi al Europei, dacă circumstanţele nefaste nu ar fi nimicit cultura vechilor Biserici creştine din Bizanţ… dacă tradiţiile alexandrine şi instruirea primelor veacuri nu se întrerupeau la Răsărit, atunci abia de ar mai fi fost posibile transformările efectuate de papa Grigore al XIII-lea”¹.

La cuvintele lui Predtecenski mai putem adăuga că apariţia reformei calendaristice a papei Grigorie XIII a fost condiţionată nu numai de lipsa cunoaşterii adevărate şi însuşirii de pascaliştii occidentali a canonului Alexandrin cu calculele lui pascale şi cu declinul ştiinţei din Răsărit, ci în primul rând de necredinţa lor în Sfânta Biserică, mai exact, în aceea, că în ea vieţuieşte şi lucrează Duhul Sfânt. Dacă Biserica Romano-catolică ar fi avut această credinţă atunci ea în persoana papei şi a savanţilor pascalişti nu ar fi supus schimbărilor pravilele canonice care stau la temelia Pascaliei noastre pe stil vechi, prin care Duhul Sfânt a exprimat adevărul ce nu poate fi contestat. Avem în vedere mai întâi de toate canonul al VII-lea Apostolic: „Dacă vreun episcop sau prezbiter sau diacon va sărbători sfânta zi a Paştelui cu iudeii, înaintea echinocţiului de primăvară: să se caterisească (să fie lepădat din cinul preoţesc). Aici se referă şi I canon al Sinodului din Antiohia care spune: „Toţi cei ce îndrăznesc să desfiinţeze hotărârea marelui şi Sfântului Sinod întrunit la Niceea… , în privinţa sfintei sărbători a mântuitoarelor Paşti să fie excomunicaţi şi lepădaţi din Biserică, dacă vor stărui a se împotrivi din poftă de ceartă împotriva celor bine hotărâte. Şi acestea să fie zise pentru laici. Iar dacă vreunul dintre proestoşii Bisericii, episcop ori presbiter ori diacon va îndrăzni după această hotărâre să se osebească spre zăpăcirea popoarelor şi spre tulburarea bisericilor şi să serbeze Sf. Paşte cu evreii; Sfântul Sinod a judecat ca acela să fie străin de Biserică de acum înainte ca unul ce şi-a îngrămădit păcate nu numai sieşi, ci s-a făcut multora pricină de stricăciune şi de zăpăcire şi nu numai pe aceştia îi cateriseşte din slujbă, ci şi pe cei ce vor îndrăzni să se împărtăşească cu aceştia după caterisire. Iar cei caterisiţi să se lipsească şi de cinstea exterioară, de care i-a făcut părtaş Sf. canon şi preoţia lui Dumnezeu”.

Acest canon al Sinodului din Antiohia este deosebit de semnificativ pentru noi prin faptul că nu numai interzice sărbătorirea Paştelui cu iudeii, ci indică că această interdicţie a fost exprimată şi de hotărârea I-lui Sinod Ecumenic. Este adevărat că această hotărâre sobornicească nu a ajuns până la noi, însă despre conţinutul ei se vorbeşte în vestita adresare a împăratului Constantin către toţi episcopii care n-au fost prezenţi la I Sinod Ecumenic de la Niceea. Să aducem aici esenţa acestei hotărâri din Niceea aşa precum ea a fost expusă în tâlcuirea I-lui canon al Sinodului din Antiohia de episcopul Nicodim, tâlcuitorul sfintelor canoane, recunoscut de întreaga Biserică Ortodoxă. „Sinodul de la Niceea, spune el, s-a ocupat de examinarea acestei probleme (despre timpul sărbătoririi Paştelui) cu intenţia de a preîntâmpina orice discuţie care ar putea apărea pe această problemă şi de a restabili uniformitatea pentru întreaga Biserică. Mai întâi de toate, pe temeiul canonului al VII-lea al Pravilelor Apostoleşti şi a învăţăturii Noului Testament despre ziua a şaptea s-a rostit următoarea hotărâre:

1) Paştele Creştin trebuie să se sărbătorească întotdeauna duminică;

2) Această duminică trebuie să fie după prima lună plină ce urmează echinocţiului de primăvară;

3) Dacă se întâmplă să coincidă cu această duminică paştele iudaic, atunci Paştele Creştin trebuie sărbătorit în duminica următoare acesteia”.

La aceste reguli canonice ale Bisericii Ortodoxe trebuie să mai adăugăm canonul al VII-lea al Sinodului al II-lea Ecumenic şi canonul 95 al Sinodului Trulan, care îi este identic şi indică cum trebuie primiţi ereticii în Biserică.

„Pe aceia dintre eretici care se adaugă (ataşează) Ortodoxiei şi părţii celor ce se mântuiesc, îi primim după următoarea rânduială şi obicei: pe arieni şi pe macedoneni şi pe novaţieni care-şi zic loruşi catari şi stângaci şi pe quartodecimali (patruzecimişti), adică pe tetradiţi şi pe apolinarişti, îi primim dând zapise (scrisori) şi dând anatemei toată erezia care nu cugetă (învaţă) cum cugetă sfânta sobornicească şi apostolească a lui Dumnezeu Biserică, pecetluindu-i, adică ungându-le mai întâi cu sfântul Mir, fruntea şi ochii, şi nările, şi gura, şi urechile, şi pecetluindu-i pe ei zicem: „Pecetea Darului Duhului Sfânt…”.

După cum vedem, aici patruzecimiştii, adică acei dintre creştini care sărbătoreau Paştele împreună cu iudeii pe 14 Nisan, sunt numiţi direct eretici şi sunt puşi într-un rând cu arienii şi alţi mari eretici, de aceea se şi primesc, în cazul când se pocăiesc, în sânul Bisericii prin ungerea cu mir.

Iată care sunt urmările abaterii de la pravilele canonice despre prăznuirea Sfântului Paşte. Din hotărârile canonice ale Bisericii Ortodoxe prezentate reiese că noi suntem datori să le păstrăm cu sfinţenie neschimbate. De aceea canonul al 21-lea al Sinodului din Gangra glăsuieşte: „Să se facă în Biserică toate cele predanisite de Dumnzeieştile Scripturi şi de Predania Apostolică”.

Iar în canonul al II-lea al Sinodului al VI-lea Ecumenic se spune: „Nimănui să nu-i fie îngăduit a strica cele mai înainte arătate canoane ale Apostolilor, ale Soboarelor Ecumenice şi Locale şi ale Sfinţilor Părinţi sau a le lepăda (abroga) sau a primi în afară de cele de faţă stabilite (arătate) alte canoane, mincinos întitulate de către unii care le-au alcătuit şi care au încercat să precupeţească adevărul…”

O astfel de respectare neclintită şi neschimbată a hotărârilor canonice ne porunceşte nouă şi al VII-lea Sinod Ecumenic în I său canon care prescrie:

„Canoanele Dumnezeieşti cu bucurie le primim în inimile noastre şi întărim întreaga şi nestrămutata orânduire a lor, a celor ce sunt aşezate de către sfintele trâmbiţe ale Duhului şi ale preaslăviţilor apostoli, ale celor şase Sfinte Sinoade Ecumenice şi ale celor ce s-au întrunit local pentru aşezarea unor astfel de rânduieli şi ale Sfinţilor noştri Părinţi. Căci ei toţi sunt luminaţi de către Unul şi acelaşi Duh, au orânduit cele de folos. Şi pe cei pe care ei îi supun anatemei şi noi îi dăm anatemei, şi pe cei pe care îi supun caterisirii, şi noi îi caterisim; şi pe cei care îi supun afurisirii, şi noi îi afurisim, iar pe cei pe care îi excomunică şi noi îi excomunicăm”.

Din toate pravilele pe care le-am adus este clar şi faptul în ce păcat mare au căzut catolicii, încălcând sfintele canoane care nu ne permit nouă să sărbătorim Paştele odată cu Paştele iudaic. Acesta este păcatul hulei împotriva Duhului Sfânt care nu se iartă de Dumnezeu nici în viaţa aceasta, nici în cea viitoare. Doar prin sfintele canoane vorbeşte Însuşi Dumnezeu Duhul Sfânt, fiindcă hotărârile canonice şi dogmatice ale Soboarelor Ecumenice s-au stabilit în corespundere cu cuvintele Sfintei Scripturi: „Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă” (Fapte 15, 28). Şi nu de aceea Dumnezeiescul Duh împreună cu Apostolii, Soboarele Ecumenice şi Sfinţii Părinţi a stabilit adevărurile canonice, ca noi mai apoi să le corectăm şi să le anulăm de parcă ele ar fi imperfecte şi greşite. O astfel de atitudine faţă de sfintele canoane este absolut inadmisibilă şi nelegiuită.

De aceasta şi este vinovată Biserica Romano-catolică care, încălcând şi anulând pravilele canonice, a sărbătorit Paştele în 1805, 1825, 1853, 1854, 1903, 1923, 1927, 1989 şi în alţi mulţi ani cu o săptămână mai devreme sau odată cu Paştele evreiesc[1].

Şi încă aceasta nu e totul. Stilul nou impune Biserica Romano-catolică să meargă împotriva sfintei Evanghelii prin încălcarea desfăşurării istoriei evanghelice. Din Evanghelie se vede că Paştele creştin se sărbătorea după cel iudaic. La catolici, însă, în virtutea noii Pascalii, nu numai că sunt ani când Paştele corespunde cu cel iudaic, ci şi când se sărbătoreşte înaintea Paştelui iudaic, cum a şi fost în anul 1839, 1840, 1842, 1843, 1845, 1849, 1850, 1856, 1891, 1894 şi în mulţi alţi ani[2]. Iar în 1921 Paştele evreiesc a fost pe 10 aprilie, iar cel catolic s-a sărbătorit pe 11 martie, adică aproape cu o lună înainte de cel evreiesc.

Şi dacă în virtutea temeiurilor canonice adoptarea stilului nou în toată plinătatea lui este pentru noi inadmisibilă, la fel de inadmisibilă este pentru creştinii ortodocşi şi adoptarea stilului nou într-o formă de compromis. Acest compromis în ultimul timp se observă în viaţa unor Biserici Ortodoxe şi se manifestă prin aceea că Paştele se sărbătoreşte conform Pascaliei Ortodoxe vechi, iar sărbătorile neschimbate, fixe se sărbătoresc pe stilul nou. Însă un astfel de calendar mixt nu poate fi acceptat de ortodocşi, deoarece el duce la încălcarea altor reguli bisericeşti despre care ne vorbeşte nouă Tipiconul şi pe care trebuie să le respectăm cu sfinţenie şi fără abateri, având datoria să nu ieşim de sub ascultarea Maicii noastre Biserica. Cei cu stilul nou păcătuiesc cu această neascultare. Noi spunem acestea având în vedere comiterea încălcărilor cerinţelor Tipiconului privitor la sărbătorile neschimbate (fixe).

Biserica a stabilit în Tipicon hotare exacte ale timpului în ale căror limite se sărbătoresc sărbătorile fixe care se întâmplă în perioada Sfintei Patruzecimi. De exemplu, sărbătoarea Sf. Ioan Botezătorul poate fi din miercurea Săptămânii lăsatului de carne (hotarul de sus) şi ajunge până marţi a săptămânii a patra a Postului Mare (cel mai târziu hotar)[3]. Însă stilul nou anulează aceste hotare, pentru că toate sărbătorile fixe se sărbătoresc de ei cu 13 zile mai înainte. Acelaşi lucru poate fi spus şi de sărbătoarea Bunei Vestiri (25 martie). Conform Tipiconului Buna Vestire se sărbătoreşte în perioada de timp care începe din joia săptămânii a treia a Postului Mare şi se termină în ziua de miercuri a Săptămânii Luminate[4]. Iar la introducerea stilului nou timpul prăznuirii Bunei Vestiri ajunge până vineri a primei săptămâni şi se întinde doar până în joia săptămânii a şasea a Postului Mare.

Dar aici nu se epuizează acest păcat al celor cu stilul nou în privinţa cerinţelor Bisericii şi a Tipiconului ei.

Atitudinea negativă faţă de hotarele indicate pentru determinarea timpului prăznuirii marilor sărbători îi îndeamnă pe cei cu stilul nou la alte încălcări ale Tipiconului. Biserica a prevăzut coincidenţa unuia sau altuia din marile sărbători fixe cu sărbătorile schimbătoare, precum şi cu unele sau altele zile ale Postului Mare. În toate aceste cazuri de coincidenţă ea a stabilit rânduiala exactă a Dumnezeieştii slujiri. Însă, anulând hotarele date, cei cu stilul nou, evident, anulează şi această regulă a Bisericii Ortodoxe. Astfel la cei cu stilul nou niciodată nu poate fi unirea aceleiaşi Bunei Vestiri cu zilele Săptămânii Patimilor, precum nu poate exista şi Chirio-Paştele, adică coincidenţa Bunei Vestiri cu sărbătoarea de Paşti, prin ce vădit se încălcă Tipicul bisericesc.

O încălcare deosebit de revoltătoare a Tipiconului are loc în atitudinea celor cu stilul nou faţă de sărbătoarea Sf. Apostoli Petru şi Pavel. Sfânta Biserică atât de mult îi cinsteşte pe marii Apostoli încât sărbătoarea lor (29 iunie) este precedată de un post cu durata de la 8 până la 42 de zile. Însă prin introducerea stilului nou acest post, încălcând Tipiconul, întotdeauna se scurtează. Iar atunci când Sf. Paşte se sărbătoreşte în perioada dintre 20 şi inclusiv 25 aprilie, postul Sfinţilor Apostoli se anulează definitiv – deoarece pentru el nu mai ajunge timp.

Cineva poate spune că încălcarea Tipiconului nu este un mare păcat fiindcă nu este o abatere de la dogme. Dar şi cuvintele Mântuitorului Hristos: „De nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş” (Mat. 18,17) nu ne vorbesc nouă de încălcarea unor sau altor dogme ale adevărului credinţei noastre. Oricum, după mărturia acestor cuvinte Dumnezeieşti, cine dintre noi nu va arăta ascultare Bisericii, acela se desparte de ea şi intră în rândul marilor păcătoşi, fiindcă în acesta caz se aplică pedeapsa capitală – excomunicarea din Biserică. Pe deasupra, acest păcat al neascultării Bisericii, cu neglijarea Tipiconului, cei cu stilul nou îl comit deschis, cu obrăznicie.

Din punctul de vedere al credinţei ortodoxe această atitudine defăimătoare a fiilor Bisericii faţă de Tipicon este inadmisibilă, cum este inadmisibilă abaterea noastră de la dogmele şi pravilele canonice. Şi aceasta este clar. Aşa precum neglijenţa noastră faţă de hotărârile dogmatice şi canonice duce la abaterea noastră de la Ortodoxie, la aceeaşi abatere ne duce neglijarea, despre care s-a vorbit, a Tipiconului. Fiindcă Tipiconul este pentru noi lege sfântă, care ne conduce pe noi în dreptmăritoarea noastră săvârşire a slujbelor Dumnezeieşti, a sărbătorilor şi posturilor. Tipiconul este carte sfântă, legată de numele minunatului vas al harului, cuv. Sava cel Sfinţit şi este adoptată de Biserica Ortodoxă ca una dintre cărţile de bază. Tipiconul nu este altceva decât glasul Maicii noastre Biserica. Să nu avem o atitudine defăimătoare faţă de acest glas, ci să-i fim în ascultare necondiţionată şi neclintită, dacă dorim a fi credincioşi şi devotaţi Sfintei Biserici şi tuturor normelor ei ortodoxe.

Şi oare ce reiese în concluzie din încălcările principiilor acestei cărţi sfinte prin introducerea stilului nou? Dacă am folosi stilul nou pentru determinarea timpului nou referitor la sărbătorile, posturile şi slujbele noastre Dumnezeieşti, prin aceasta noi am mărturisi că stilul nou indică adevăratul sistem cronologic bisericesc, iar Tipiconul – pe cel neadevărat. Şi aceasta când noi ştim că Tipiconul provine din Sfânta Biserică, a acelei Biserici, în care ca într-o comoară bogată Apostolii au pus tot ce aparţine adevărului. Şi aceasta în timp ce noi ştim foarte bine că încălcările indicate al Tipiconului vin de la catolicii împotmoliţi în întunericul diverselor erezii şi rătăciri. Fiind un produs al catolicismului şi un fenomen anti-bisericesc, stilul nou, în afară de tulburări, nu poate da nimic Bisericii Ortodoxe. Aşa a fost el interpretat chiar din momentul apariţiei sale de către primii săi adversari. De către Patriarhul Constantinopolului Ieremia al II-lea şi de către Sinodul Local din Constantinopol convocat de el în anul 1593. Stilul nou rămâne a fi până în prezent un punct de plecare putregăios şi o propagandă catolică foarte dăunătoare în viaţa Bisericilor Ortodoxe. Aşadar, adoptarea de către noi, împotriva voinţei Sfintei Biserici, a stilului nou, măcar şi în formă de compromis, poate să ne aducă doar la aceea că noi singuri vom contribui la apariţia tulburărilor şi neorânduielilor în viaţa noastră bisericească, astfel noi, cu propriile noastre mâini, vom distruge autoritatea Sfintei Biserici Ortodoxe.

Aşadar, precum noi mergem pe calea păcatului greu de neascultare Bisericii prin adoptarea stilului nou deplin încălcând sfintele pravile canonice, la fel şi prin acceptarea stilului nou al calendarului îndreptat, ne aflăm pe aceeaşi cale a neascultării prin respingerea principiilor Tipiconului.

De aici este clar de ce Biserica Ortodoxă de la începutul introducerii reformei calendaristice s-a opus şi se opune atât de vehement şi râvnitor acestei inovaţii anti-bisericeşti. Îndată de cum papa Grigore al XIII-lea a introdus stilul nou, imediat, în acelaşi an, 1582, Patriarhul Universal Ieremia al II-lea împreună cu sinodul său, a osândit noul calcul roman ca unul care nu corespunde cu predania Bisericii Ortodoxe. În anul următor, 1583, Patriarhul Ieremia, cu participarea Patriarhilor al Alexandriei Silvestru şi al Ierusalimului Sofronie al VI-lea, a convocat Sinodul Bisericesc, care a osândit introducerea stilului gregorian în Biserica Romană, ca unul ce este împotriva canoanelor întregii Biserici Universale şi care încalcă hotărârea I Sinod Ecumenic despre ordinea calculării zilei Sfântului Paşte. Acest Sinod în hotărârea sa Sighilion din 20 noiembrie, 1583 cheamă ortodocşii să se ţină tare şi neclintit, chiar şi până la vărsarea propriului sânge, de calendarul ortodox şi Pascalia Iuliană, aplicând asupra tuturor celor ce încalcă această hotărârea anatema, excluderea din Biserica Ortodoxă. Despre această hotărâre Sinodul de la Constantinopol a anunţat toate Bisericile din Răsărit, pe Mitropolitul Moscovei Dionisie, Bisericile insulelor Ioanite, vestitului apărător al Ortodoxiei din Rusia de Vest – principelui Constantin al Ostrogului, dogelui veneţian N. Daponte şi papei Grigore al XIII-lea, vinovatului răzmeriţei bisericeşti.

O atitudine absolut negativă faţă de introducerea stilului nou au avut-o Patriarhii Universali, iar împreună cu ei şi întreaga Biserică Universală în veacurile ce au urmat. De exemplu, Patriarhul Constantinopolului Calinic al XI-lea împreună cu Patriarhul Antiohiei Atanasie (1686-1728) confirma că sărbătorirea Paştelui odată cu catolicii, renegarea regulilor Bisericii Ortodoxe despre post şi aplicarea regulilor Bisericii Romane constituie trădarea Ortodoxiei şi lepădarea testamentelor Sfinţilor Părinţi ce duce spre pieirea fiilor Bisericii Ortodoxe, de aceea fiecare creştin ortodox este dator să sărbătorească Paştele şi sărbătorile unite cu el şi vremurile bisericeşti aplicate de practica Răsăritului Ortodox, iar nu a Apusului eterodox, străin credinţei noastre.

Patriarhul Universal Chiril al V-lea în Adresarea sa Regională din 1756 aplică tuturor creştinilor care au primit stilul nou blesteme grozave ce vizează atât viaţa vremelnică cât şi cea veşnică.

În scopul apărării ortodocşilor de primirea stilului nou, ce prezintă un păcat grozav, Patriarhul Universal Antim al VI-lea împreună cu alţi Patriarhi Răsăriteni: Ieroteu al Alexandriei, Metodie al Antiohiei şi Chiril al Ierusalimului – cu sinoadele lor, în 1848, în Epistola Enciclica a Bisericii Una, Sfinte, Cafolice şi Apostolice au pronunţat astfel de mărturisire a credinţei: „… La noi nici patriarhii, nici Soboarele niciodată nu au putut introduce ceva nou, deoarece custodele (străjerul) evlaviei este chiar trupul Bisericii, adică poporul, care întotdeauna doreşte să-şi păstreze credinţa sa neschimbată şi corespunzătoare credinţei părinţilor lui… Deci să ţinem mărturisirea care am primit-o curată de la înaintaşii noştri, Sfinţii Părinţi, refuzând orice schimbare ca pe o ispită diavolească: cel ce primeşte cele noi parcă ar recunoaşte că credinţa ortodoxă care i s-a dat nu este desăvârşită. Ea însă fiind deja întru totul descoperită şi pecetluită, nu permite nici reduceri, nici adaosuri, nici un alt fel de schimbare şi cine îndrăzneşte a face, a sfătui sau a unelti acestea de acum s-a lepădat de credinţa lui Hristos, de acum s-a supus pe sine benevol veşnicei anateme pentru hulă împotriva Duhului Sfânt, de parcă El (Duhul Sfânt) a vorbit nedesăvârşit în Scripturi şi la Sfintele Soboare Universale (Ecumenice)… Aşadar, toţi cei ce uneltesc schimbările – ereziile şi dezbinarea – benevol s-au îmbrăcat, după cum zice psalmistul (Ps. 108, 17) în blestem ca într-o haină, fie ei papi, patriarhi sau clerici, sau mireni; chiar de ar fi şi un Înger din cer, şi el anatema să fie (Galat. 1, 8), dacă va bine-vesti altceva de cum aţi primit”.

În 1902-1904 din iniţiativa vestitului Patriarh al Constantinopolului Ioachim al III-lea, Bisericile Autocefale a Constantinopolului, a Ierusalimului, a Greciei, a Rusiei, a Serbiei, a României şi a Muntenegrului în persoana reprezentanţilor săi şi-au expus negarea reformei calendaristice a papei Grigore al XIII-lea.

În acelaşi sens s-a pronunţat Sinodul Bisericesc al Întregii Rusii din 1917-1918, prin emiterea hotărârii de a se ţine cu stricteţe de stilul vechi pentru sistemul cronologic bisericesc. La elaborarea acestei hotărâri, Sinodul din Moscova, pe lângă alte temeiuri, a luat în consideraţie şi opinia profesorului Academiei Teologice din Moscova, părintelui Dimitrie Alexandrovici Lebedev, care, în virtutea argumentelor ştiinţifico-astronomice şi a canoanelor bisericeşti, a atestat pericolul oricărei familiarizări cu stilul gregorian, dându-i stilului vechi iulian o absolută prioritate.

Din păcate, Congresul Atotortodox, convocat de Patriarhul Constantinopolului Meletie în 1923, s-a abătut de la sfinţitele tradiţii de care se ţineau cu atâta râvnă şi sfinţenie pe parcursul multor veacuri Patriarhii Universali. La acest congres s-a hotărât trecerea la stilul nou. Poporul ortodox din or. Constantinopol a reacţionat la această inovaţie anticanonică printr-o nemaipomenită indignare. Şi Patriarhul Meletie a fost nevoit să se retragă la odihnă.

Totuşi Patriarhul Constantinopolului Grigore care i-a urmat lui, în 1924 a făcut o tentativă de a introduce stilul nou pentru sărbătorile neschimbătoare, lăsând temporar, până la convocarea Sinodului Ecumenic, sărbătorirea Paştelui şi a sărbătorilor ce depind de el după vechia Pascalie. În organul oficial de presă al Bisericii Elene, revista „Ekklesia”, şi în unele ziare ruseşti el a publicat din numele său şi din numele Sinodului său o scrisoare despre trecerea la stilul nou a Bisericii Ortodoxe din Patriarhatul Constantinopolului.

Şi Biserica Română, fiind influenţată de către Patriarhul Constantinopolului Atanasie, la fel a introdus pentru sărbătorile neschimbătoare stilul nou. Însă Patriarhii din Răsărit – al Alexandriei, al Antiohiei şi al Ierusalimului, cu acordul sfinţitelor Soboare ale patriarhiilor lor au respins hotărât problema schimbării sistemului cronologic bisericesc existent. Aceeaşi atitudine negativă faţă de scrisoarea Patriarhului Grigore au avut-o şi toate celelalte Biserici Ortodoxe.

În răspunsul său la scrisoare, Sanctitatea sa Tihon, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, aduce la cunoştinţa Patriarhului Universal, că, deşi a primit scrisoarea despre introducerea stilului nou de pe 10 martie, în Biserica Rusă introducerea stilului nou s-a dovedit a fi imposibilă din cauza împotrivirii categorice a poporului.

O atitudine absolut negativă faţă de introducerea stilului în sistemul cronologic bisericesc au avut-o şi soboarele arhiereilor ruşi de după graniţă din 1923, 1924, şi 1925.

Trebuie să fim împreună cu acele Biserici Ortodoxe care riguros, fără nici un compromis, se ţin de stilul vechi în viaţa sa bisericească, ca urmare a regulilor canonice, care trebuie să fie neclintite, deoarece aceste reguli sunt o parte ale temeiurilor existenţei Bisericii noastre Ortodoxe.

Pe lângă toate acestea, stilul nou, după cum mărturisesc datele ştiinţifice, conţine în sine mari defecte şi, în orice caz, este mai departe de adevăr decât stilul vechi. Iată de ce Comisia Ştiinţifică, formată pe 18 februarie 1899 de către Societatea Astronomică Rusă[5] pentru examinarea problemei reformei calendarului, a declarat că „nu există motive de a introduce în Rusia (şi mai ales în Biserică) calendarul gregorian care se ştie că nu este corect”[6].

Trebuie să remarcăm că până în ultimul timp în astronomie se folosea nu stilul gregorian, ci stilul iulian[7]. astronomul american Newcom s-a pronunţat chiar pentru revenirea la calendarul iulian, ca fiind unul simplu şi convenabil pentru calculele astronomice.

Pentru noi ar fi deosebit de interesant şi folositor să cunoaştem opinia profesorului Academiei Teologice din Petersburg Vasilii Vasilievici Bolotov despre stilul nou şi stilul vechi. În ultimul an al vieţii sale el a fost numit de către Sfântul Sinod al Bisericii Ruse în calitate de delegat din partea departamentului duhovnicesc în Comisia proaspăt formată pe lângă Societatea Astronomică Rusă în problema coordonării stilului vechi al calendarului ortodox cu cel nou. Prof. V. V. Bolotov a studiat problema în toate detaliile nu numai din punctul de vedere al canoanelor bisericeşti şi istorico-ştiinţifice, ci şi sub alte aspecte.

Posedând aceste cunoştinţe ştiinţifice, el asista la şedinţa astronomică a Comisiei Ştiinţifice când se discuta problema introducerii stilului nou în Rusia. În momentul în care şedinţa nu putea lua o decizie clară şi mulţi dintre membrii ei se înclinau în favoarea stilului nou, preşedintele şedinţei i-a propus lui V. V. Bolotov să-şi expună opinia sa. Prof. Bolotov a rostit două ore discursul său istoric, ţinând în mâini tabelele astronomice alcătuite de dânsul[8]. El se pronunţa categoric pentru stilul vechi. Argumentele lui în favoarea acestui stil erau atât de convingătoare şi incontestabile, încât întreaga adunare a decis rămânerea pe stilul vechi.

Să ţinem minte aceasta întotdeauna, şi niciodată să nu uităm testamentul în privinţa stilului nou şi vechi pe care ni l-a lăsat savantul nostru genial V. V. Bolotov.

„Eu personal, spunea el, consider absolut nedorită anularea stilului vechi în Rusia. Eu rămân a fi un adept hotărât (categoric) al calendarului iulian. Simplitatea lui deosebită reprezintă prioritatea lui ştiinţifică faţă de orice alte calendare îndreptate. Cred că misiunea culturală a Rusie în această problemă constă în aceea ca încă câteva veacuri să menţină în viaţă calendarul iulian şi prin aceasta să înlesnească pentru popoarele occidentale revenirea de la reforma gregoriană absolut inutilă la stilul vechi nealterat”[9].