I. februarie 2010
Michael nu ştia ce să facă. Cartea avea lansarea programată în mai puţin de trei luni, iar el nu se decisese dacă să o tipărească sau nu. Drepturile de autor le plătise în avans, ca şi la volumul precedent, pentru un tiraj de 100.000 de exemplare. Ştia că volumul se va vinde foarte bine, pentru că Ilia Giorgadze avea din ce în ce mai mulţi fani. Da, Ilia fusese consecvent. De la prima carte, până la aceasta, doza de deprimare creştea, transformându‑i pe cititori în nişte drogaţi care îşi făcuseră din lectura cărţilor sale singura raţiune a existenţei.
În Georgia, Ilia nu fusese bine primit. Criticii literari nici măcar nu îl băgau în seamă. Primele sale trei romane fuseseră tipărite doar datorită faptului că rămăsese cu o sumă importantă de bani în urma divorţului de prima sa soţie, fiica fostului prim‑ministru. Şi tot banii îl ajutaseră să ajungă un om de afaceri care se simţea la fel de acasă la Londra sau Paris. Într‑o zi, a fost rugat să sponsorizeze Zilele culturii georgiene la Londra. A acceptat, după ce s‑a gândit să pună condiţia de a fi lăsat să îşi prezinte şi cărţile sale. Condiţia era acceptabilă, câtă vreme banii nu aveau pe ei citate, versuri, nu aveau o culoare literară. Dar, ce folos, câtă vreme romanele lui erau în georgiană, şi nu le‑ar fi putut înţelege nimeni? Şi oricum era prea târziu pentru a comanda traducerea şi tipărirea unuia dintre ele. Atunci luat hotărârea de a nu vorbi niciodată în public despre cărţile sale.
A donat banii pur şi simplu. La masa festivă de la încheierea evenimentului, l‑a cunoscut pe Michael, un celebru editor londonez. Era greu să nu îl cunoască. Era imposibil să nu îl cunoască. Pentru că, auzindu‑l cum vorbeşte în deschiderea festinului, s‑a simţit de parcă şi‑ar fi regăsit sufletul… Nu sufletul pereche, nu jumătatea… Nu, se uita la Michael şi se vedea pe sine, într‑o altfel de oglindă, ca şi cum s‑ar fi reîncarnat în Anglia, ar fi avut o altă faţă, o altă conformaţie fizică, o altă culoare a ochilor, dar… aceiaşi ochi. Aceeaşi expresie a ochilor, nu aceeaşi formă. O altă gură, dar acelaşi zâmbet trist, rece, iernatic.
Parcă Michael era fratele lui geamăn, de care părinţii nu îi spuseseră nimic. Şocul întâlnirii a fost reciproc, atunci când, intrând în vorbă cu Michael, acesta a simţit în Ilia o proiecţie a propriei sale persoane.
Era ca regăsirea unei iubiri după care ai suspinat întreaga ta viaţă. Numai că Ilia nu suspinase după nimeni, şi nici Michael. Pur şi simplu se întâlniseră. Nu era vorba de o poveste a doi homosexuali, aşa cum circulau zvonurile, chiar dacă nici unul dintre ei nu avea copii, şi numai Ilia fusese căsătorit. Între ei era o relaţie specială, greu de înţeles de oricine altcineva…
Nu e de mirare că Michael fusese fascinat de subiectele romanelor lui Ilia. Nu e de mirare că primele trei romane au fost traduse în mai puţin de un an în engleză. De mirare a fost pentru Ilia – nu şi pentru Michael – succesul imediat al cărţilor sale.
Următoarele şase romane au fost scrise la un interval din ce în ce mai scurt unul după celălalt. Practic, dacă între al patrulea şi al cincilea pauza a fost de câteva luni, între al şaptelea şi al optulea de câteva săptămâni, între al optulea şi al nouălea de doar câteva zile.
Iar după al nouălea, Ilia a ieşit din lumea afacerilor, a lăsat totul pe umerii unui colaborator de încredere şi a luat decizia de a se dedica în întregime scrisului. Câştiga bani buni din cărţi, dar nu aceasta era cauza deciziei sale. Ajunsese ca un posedat, să nu poată face altceva decât să scrie…
Iar al zecelea roman… Era o apologie a sinuciderii, care avea ca fundal viaţa unui pacient internat dintr-o greşeală intenţionată într-un spital de psihiatrie. Pacientul fusese implicat în nişte transferuri bancare dubioase, şi pedepsirea sa fusese aleasă premeditat tocmai ca să fie mai crâncenă decât o moarte obişnuită. Era o moarte lentă, lentă, lentă… În care trupul se încăpăţânează să reziste, iar sufletul moare pe zi ce trece.
Era o apologie scrisă cu multă măiestrie, fiind construită pe o luptă între viaţă şi moarte, în care, până la sfârşitul cărţii, nu ştiai cine va învinge. Cartea se citea cu sufletul la gură, cititorul regăsindu‑se atât în rândurile deprimante, cât şi în cele care erau pline de seva vieţii. Pur şi simplu Ilia se autodepăşise. Cânta la sufletele cititorilor cum voia, se juca cu ele. Pasaje întregi din carte ar fi putut apărea, fără nicio modificare, în revistele motivaţionale sau chiar în unele publicaţii religioase.
Dar, … şi motivul pentru care Michael nu ştia dacă e bine sau nu să tipărească această carte, era că atâta traducătoarea, cât şi cei doi redactori încercaseră să se sinucidă după ce citiseră cartea. Traducătoarea, chiar în ziua în care terminase traducerea, primul redactor la câteva zile după ce o citise, iar al doilea după ce terminase de revăzut textul. Chiar dacă tentativele fuseseră eşuate, şi chiar dacă păreau să se refacă sufleteşte, arma „crimei” era evidentă.
Michael ştia, în mare, subiectul romanului, din discuţiile pe care le avusese şi cu traducătoarea şi cu redactorii. Dar îi era frică să citească el însuşi textul…
Zile întregi, Michael se frământase, neavând curajul de a‑l suna pe Ilia, ca să îi spună că nu vrea să îi publice această carte. Îi era teamă că atunci colaborarea lor s‑ar fi terminat brusc, şi Ilia şi‑ar fi găsit repede un alt editor, care să nu fi avut acelaşi gen de scrupule.
II. martie 2010
Până la urmă, Michael a luat decizia de a citi cartea, dar într‑un ritm foarte foarte lent, nu mai mult de zece pagini pe zi. Era genială, era tot ce putea da Ilia mai bun. Se aştepta ca el să ajungă aici, încă de dinainte de a citi primele pagini scrise de el. Încă de când îl auzise vorbind despre ce scrisese.
Intuise atunci că Ilia va fi pentru el o comoară. Şi aşa a fost. Numai că nu era conştient că drumul pe care mergea Ilia avea un capăt. Şi acesta era, în mod firesc, în mod logic, apologia sinuciderii.
Doza de deprimare creştea, de la un volum la altul. Stilul era mai bun, de la un volum la altul. Şi atunci a apărut al zecelea roman, roman care încă nu avea titlu, pentru că Ilia îl rugase pe Michael să găsească un titlu potrivit.
Dar Michael avusese intuiţia faptului că, tipărind această carte, de fapt va vinde arme mai eficace decât pistoalele sau mitralierele. Era un roman perfect, sau aproape perfect. Michael reuşise să reziste glasurilor de sirenă doar pentru că la ultimele capitole micşorase doza de lectură la trei pagini pe zi. Oricum, chiar şi aşa gândurile de sinucidere îl ţinuseră câteva zile în şah. Dar… până la urmă rezistase.
Ce putea face Michael? Să refuze să tipărească romanul? Aceasta nu era o soluţie. Era, pur şi simplu, disperat. Îi era teamă că fusese părtaş la geneza unui monstru, mai periculos decât un criminal în serie obişnuit. Poate că, dacă cei doi nu s-ar fi cunoscut, Ilia ar fi rămas doar cu afacerile sale, şi cu cele trei romane care nu ar fi fost poate traduse niciodată. Aşa, Michael era responsabil de fenomenul Giorgadze. Se simţea ca sponsorul unui doctor care făcea experimente pe embrioni, experimente care acum riscau să afecteze întreaga umanitate.
III. mai 2010
Atunci, Michael a ales o soluţie nebunească. A ales să îi arate lui Ilia că valorile în care crezuseră amândoi până atunci erau îndoielnice. A ales să rişte situaţia lui de editor, condiţia materială, totul… pentru a se lupta cu monstrul care îi fusese prieten.
Michael a ales pentru roman nu doar un titlu, Febra sinuciderii, a ales şi un alt sfârşit. I‑a spus lui Ilia că vrea să ţină titlul secret până în ziua apariţiei cărţii. Având încredere în editor, Ilia a fost de acord. Nu i‑a prea convenit însă faptul că, din raţiuni editoriale, Michael îl anunţase că al zecelea roman va fi tipărit ceva mai târziu decât discutaseră iniţial.
Şi asta pentru că Michael îşi asumase riscul de a modifica textul. Mai precis, îmblânzise unele pasaje din carte, iar sfârşitul îl schimbase în întregime. Da, păstrase aproape neschimbată lupta dintre viaţă şi moarte, dar… scrisese un cu totul alt final. Un final în care viaţa biruia, un final care părea scris de acelaşi autor care ţinuse viaţa de mână capitole întregi din carte.
Singurul lucru care era, într‑o anumită măsură, nepotrivit era titlul cărţii. De fapt, titlul era în armonie cu titlurile precedente… Era un titlu care stârnea curiozitatea fanilor. Un titlu care îi făcea să adulmece un sfârşit pe măsura aşteptărilor. Un titlu, care, în cele din urmă, ar fi trebuit să le mărească şocul provocat de finalul cărţii.
IV. iunie 2010
Michael era din ce în ce mai stresat. În ziua următoare cartea avea să iasă din tipar. Comenzile de pe net depăşiseră trei sferturi din tiraj. La aşa ceva nu se aşteptase… Îi era groază de procesul pe care se aştepta să îl aibă cu Ilia. Până să bage cartea în tipar, se gândise că va da vina pe traducătoare. Oricum, ea murise, nu mai avea ce să i se întâmple. Dar, apoi, şi‑a dat seama că pentru Ilia era foarte uşor să îşi dea seama cine îi schimbase cartea. Pentru faptul că cele două picături de apă, Michael şi Ilia, gândeau aproape la fel. Iar pe Michael îl schimbase doar moartea. Moartea celor trei colaboratori ai săi, care îi fuseseră şi prieteni apropiaţi. Moartea, zeiţa care îl învăţase o lecţie pe care nimeni altcineva nu putuse să îl înveţe. Visul lui de a ajunge între primii trei editori londonezi se evaporase instantaneu, când înţelesese că era un preţ de sânge. Era un preţ prea mare, pe care nu se gândise niciodată că ar trebui să îl plătească. Chiar dacă, până atunci, compromisurile se relaxau în sufletul lui, ideea de a gira un astfel de experiment literar i se părea apocaliptică.
Dar, un telefon îi dădu lui Michael o veste de care într-un fel se temea, o veste pe care nu ar fi vrut să o primească – şi asta pentru că avusese în inimă speranţa că, poate, totuşi fratele său Ilia îl va înţelege, că va avea tăria să îi înţeleagă demersul editorial. Chiar înaintea lansării cărţii, aflat într‑o mică vacanţă pe o insulă în Grecia, Thassos, plecase cu o bărcuţă, singur, în largul mării. Dintr‑o dată, s‑a pornit furtuna. Valurile mari au răsturnat barca… Iar Ilia nu fusese găsit. Vrând să-i anunţe rudele, secretara hotelului la care locuise sunase pe ultimul număr din telefonul pe care Ilia îl uitase în cameră, sau poate că îl lăsase intenţionat acolo.
Michael era sigur că Ilia căutase furtuna, că se dusese spre ea ca un magnet. Da, un om care scrisese o astfel de apologie a sinuciderii, o apologie care se dovedise deja atât de eficace, nu avea cum să supravieţuiască propriilor idei, propriei otrăvi.
V. iulie 2010
La lansări, Ilia se pierdea în mulţime, nu lua niciodată cuvântul, fiind fidel deciziei sale. Dar venea, la lansarea fiecărei cărţi nou apărute, doar pentru a‑şi vedea admiratorii, a‑i studia, a‑i diseca, a‑i înţelege mai bine. De asta, cititorii nu s-au mirat că nu îl văd la lansarea ultimului roman, deşi erau siguri că se află, incognito, printre ei.
Lansarea cărţii a fost un succes. O mică parte dintre cititori fuseseră dezamăgiţi de faptul că autorul lor preferat se metamorfozase, dar majoritatea se lăsaseră seduşi de carte. Simţeau că autorul lor făcuse un pas înainte, şi îi luase de mână şi pe ei. Îi obliga să fie sinceri cu ei înşişi. În loc să îi arunce într‑o stare de disperare, de care credeau că au atâta nevoie, autorul schimbase totul. Era ca şi cum o fotografie alb‑negru, studiată cu atenţie, se transforma în faţa lor într‑o fotografie color.
Cartea era ca un număr de gimnastică la un concurs. Inima li se strângea de emoţie la anumite pasaje, dar numărul era executat cu maximă precizie. Cartea era şocantă, te ajuta să înţelegi că, de fapt, toată lupta dintre viaţă şi moarte este, de fapt, o luptă între puterea vieţii şi puterea morţii. Sau, mai bine zis, între Dumnezeu, care a creat viaţa, şi diavol, cel care i se opune. Iar Ilia, după atâtea cărţi în care luase, deschis, partea diavolului, schimbase, cât se poate de clar, baricada.
Dacă ar fi putut, unii cititori l‑ar fi luat la bătaie, chiar la lansare. Nu doar pentru că îi dezamăgise, ci pentru că după ce îi iniţiase în tainele depresiei, după ce îi făcuse dependenţi de scrisul său, el se convertise. Era clar, făcuse el însuşi o supradoză de depresie, şi apoi căzuse în extrema opusă.
VI. august 2012
În doi ani de zile, Michael ajunsese unul dintre cei mai bine vânduţi scriitori contemporani. Chiar dacă semna Ilia Giorgadze, şi chiar dacă trimitea drepturile de autor în contul părinţilor lui Ilia. Aceştia, şocaţi de moartea fiului lor, nu voiau să mai ştie nimic despre succesul de care cărţile lui aveau parte în alte ţări. Se mirau doar cât de multe cărţi scrisese fiul lor, fără să le spună nimic despre ele. Se mulţumeau să primească banii care editorul considera că li s‑ar fi cuvenit, şi atât…
VII. septembrie 2012
„Frate drag,
De doi ani de zile mă întrebam ce faci. Voiam să iau legătura cu tine, dar mă temeam. Îmi era groază, nu frică. Pentru că voiam să rup orice legătură cu trecutul meu. O să îţi spun mai multe, poate, altă dată, nu ştiu când.
Acum am vrut doar să îţi mulţumesc pentru Febra sinuciderii. Din pricina ei nu aveam curajul de a reveni în lume. Îmi era, pur şi simplu, groază să ştiu ce efecte a avut asupra cititorilor… Nu aveam puterea de a mă întoarce în lume, nu aveam curajul de a mă lupta cu propriile mele cărţi, deşi aş fi vrut să o fac.
Dar zilele trecute un tânăr a venit la noi la schit, şi avea cartea la el. Cartea căreia tu i‑ai dat nu doar titlu, ci şi un sens. Cartea care îl convinsese să intre în mănăstire. Nu îmi dau seama dacă e primul, sau singurul, sau dacă sunt mulţi asupra cărora cartea noastră a avut acest efect. De fapt, nu e cartea noastră, ştii bine. E cartea ta, doar a ta. A ta şi numai a ta.
Nu poţi lua o sticlă cu otravă şi să o transformi într‑un pahar de sirop. Dar, totuşi, tu ai făcut asta. Evident, fără să vreau, vrând să mă joc cu cititorii, am dat apă la moară ambelor tabere, fără să mă gândesc că exact prin asta semnam testamentul acestei cărţi – exact acesta a fost călcâiul lui Ahile.
M‑ai învins, şi pentru asta îţi mulţumesc. M‑ai învins mai ales prin celelalte cărţi pe care tu le‑ai scris în numele meu, în timp ce eu stăteam aici şi mă rugam pentru tine.
Vreau doar să ştii că sunt în viaţă nu pentru că nu mi‑a reuşit tentativa de sinucidere, aşa cum poate te‑ai gândit când ai primit această scrisoare. Ci pentru că, pur şi simplu, eu m‑am răsturnat cu barca din pricina furtunii. Dar am fost găsit de un pescar, de un călugăr pescar, care e tot din Tbilisi.
Îţi dai seama? Să fii la sute de kilometri de ţara ta, în mijlocul valurilor, şi să fii găsit de un om de acelaşi neam cu tine… M‑a luat, m‑a dus la mănăstirea georgiană, care se şi numeşte Iviron, şi m‑a ţinut acolo câteva zile, până ce m‑am pus pe picioare.
Dar faptul că am fost în faţa morţii mi‑a schimbat viaţa. Pentru că exact când, cu disperare, m‑am rugat: „Doamne, dacă exişti, ajută‑mă…”, exact atunci am văzut, ca prin vis, cum barca acestui călugăr pescar se apropia de mine. Şi, după ce el m‑a tras în barcă, mi‑am pierdut cunoştinţa.
Câteva zile petrecute în mănăstire mi‑au fost de ajuns ca să iau decizia de a nu mă întoarce la viaţa de dinainte. Stareţul a acceptat să mă trimită la un schit, la care puteam să trăiesc fără teama că vreun pelerin georgian sau englez, sau de cine ştie unde, m‑ar putea recunoaşte.
Stau de doi ani la acest schit, rugându‑L pe Dumnezeu să mă ierte şi să îmi dea puterea să scriu mai departe, dar să scriu altfel de cărţi. Şi vreau să scriu din nou, dar alt fel de cărţi. Voi vedea dacă le voi putea semna cu numele meu real, sau dacă nu cumva e mai bine ca tu să te foloseşti în continuare de el.
Acum, după ce am citit cartea noastră, mi‑a trecut frica că nu voi putea repara niciodată răul făcut prin ultimul meu roman. Da, dacă l‑ai fi tipărit aşa cum ţi l‑am dat, nu ştiu ce ar fi fost.
Nu îmi dau seama ce te‑a determinat să îl schimbi – a fost cel puţin un act de inconştienţă, de nebunie curată… Sau a fost mâna lui Dumnezeu, care a lucrat prin tine.
Fratele meu, sunt multe lucruri pe care aş vrea să ţi le spun, dar aş prefera să ţi le spun faţă către faţă. Aşa că vino în Grecia, vino la Mănăstirea Iviron, şi întreabă‑l pe părintele stareţ cum poţi ajunge la mine.
Al tău prieten,
Monahul Mihail”
