Intrucat am primit ecouri foarte favorabile pe mess si pe e-mail de la parintii si copiii care au citit povestile, m-am gandit sa strang aici comentariile facute povestile pe site-ul meu si pe www.laurentiudumitru.ro.
Poate ca astfel voi starni parintilor dorinta de a le citi copiilor astfel de povesti…
Povesti cu iubire
9 Responses
cezar :
Date: September 11, 2007 @ 12:54 pm
:)…frumos…foarte frumos…Doamne ajuta!
Daniel :
Date: September 11, 2007 @ 1:00 pm
Un final superb…chiar m-a scos dintr-o stare neplacuta 
Doamne ajuta!
Anya :
Date: September 11, 2007 @ 2:33 pm
Wooow!!!!
Alexandra :
Date: September 11, 2007 @ 6:49 pm
intr-adevar o poveste foarte interesanta.mai aveam putin si plangeam.
Maria :
Date: September 16, 2007 @ 4:38 pm
Foarte emotionanta si frumoasa poveste.Doamne ajuta.
IOAN :
Date: September 24, 2007 @ 1:40 am
DOAMNE AJUTA! AR FI BINE DACA AR INTRA IN PROGRAMA SCOLARA ASTFEL DE POVESTI! DOAMNE AJUTA!
SANATATE!
Andreea :
Date: September 24, 2007 @ 1:41 am
…emotionant…foarte frumoasa,,in copii trebuie sa vedem ajutorul lui Dumnezeu,,ei sunt speranta noastra de mantuire!!!Doamne ajuta!
Cristina :
Date: September 27, 2007 @ 9:49 pm
foarte frumoasa si emotionanta:) mi-au dat si lacrimile:)
simona :
Date: November 11, 2007 @ 12:26 am
mi-a placut foarte mult aceasta poveste; cat de mult inseamna dragostea si cat de mult ajuta iubirea ce o avem pt ceilalti. Si daca aceasta dragoste omeneasca poate face asta, oare ce poate face dragostea lui Dumnezeu pentru noi?…
Fratii
alina :
Date: September 6, 2007 @ 7:21 pm
Eu sunt fratele cel mijlociu,schimbatoare,cand vesela cand trista desi ma apropii destul de mult si de cel mare.Mai mult trista…In fiecare zi imi zic ca ziua de azi e darul cel mare care trebuie trait cu bucurie.Dar uneori e atat de greu de gasit bucuria.Chiar e atat de greu sa fi fericit?.In legatura cu povestioara mi se pare de-a dreptul geniala!
Bordianu Andrei IONUT :
Date: September 6, 2007 @ 7:30 pm
O poveste cu adevarat ortodoxa. O Dumnezeule cat de mare e puterea iubirii pentru ceilalti si cat de care e iubirea Ta fata de noi. Doamne ajuta. Va multumesc
nicoleta :
Date: September 6, 2007 @ 10:24 pm
Si aceasta poveste este cu un talc care din pacate nu toti il inteleg pt ca au urechi si nu aud dar cu adevarat merita citita si de luat aminte. Imi place chiar imi place …..Felicitari compozitorului!
Daniel :
Date: September 6, 2007 @ 11:02 pm
Mai trista ca povestioara “Cordonul bunicii” dar la fel de frumoasa si plina de povata!
Doamne ajuta!
Vlad :
Date: September 6, 2007 @ 11:05 pm
Superb! Foarte frumoasa si povestea asta. Cred ca m-as asemana si eu cu cel mijlociu, desi tare mult as vrea sa fiu vesel tot timpul, asa cum era cel mic. Daca as trai fiecare zi cu zambetul pe buze si cu nadejde in Dumnezeu, as fi mult mai linistit … Am sa fac un exercitiu de vointa, in fiecare zi sa fiu cat mai vesel si sa-i iubesc pe cei din jur, trecand cu vederea defectele lor si amintindu-mi mereu ca eu am mai multe defecte decat ei. Doamne ajuta! Abia astept sa mai citesc materiale de genul acesta! 
VELA GHEORGHE :
Date: September 6, 2007 @ 11:22 pm
Se aseamana povestea aceasta cu o idee a Parintelui N. Steidhart, aceea ca DARUIND VEI DOBANDI!
Un general care a devenit credincios spre sfarsitul vietii sale si atunci a facut cateva milostenii catre Biserica si cei saraci, a pus ca la moartea sa urmasii sa-i scrie pe cruce aceste cuvinte: “CE AM DAT, AM CASTIGAT, CE N-AM DAT AM PIERDUT”…evident pentru viata de dincolo!
Sa ne ajute Domnul sa intelegem si noi VALOAREA ACESTEI IDEI, ca sa avem si noi parte de RASPLATA CELOR CARE AU APLICAT-O IN VAIATA LOR!
Doamne Ajuta!
Ade :
Date: September 11, 2007 @ 1:21 am
Superba povestioara! Te face sa te gandesti mai mult la cei din jurul tau si sa incerci sa le oferi mai multa iubire…Pe mine ma face sa ma gandesc la faptul ca astazi trebuie sa fiu un om mai bun…Pentru ca maine e posibil sa nu mai fiu deloc si n-as vrea sa regret ca n-am stiut sa le arat celor dragi iubirea pe care le-o port…
Maria :
Date: September 16, 2007 @ 4:47 pm
Da, cu adevarat o poveste de viata.Sa nu fim egoisti si sa fim intotdeuna pregatiti pentru moarte.Doamne ajuta!
Daniel :
Date: September 6, 2007 @ 4:28 pm
Imi place:) de asta au nevoie copiii din ziua de astazi…nu de slabele desene animate pline de violenta si care nu mai au pic de farmec.
Mult spor in continuare..poate un viitor volum? :”>
Doamne ajuta!
alexandru :
Date: September 6, 2007 @ 5:16 pm
Frumos, frumos. Am citit aceasta poveste impeuna cu cineva. Era sa plang de fericire.
Alexandru
Angela :
Date: September 6, 2007 @ 5:23 pm
Minunat! Si mie mi-au dat lacrimile ca acelei bunicute…insa lacrimile mele sunt de mai multe feluri….Doamnea ajuta!
nicoleta :
Date: September 6, 2007 @ 6:03 pm
Asta, da poveste cu adevarat emotionanta si tot odata reusita pt cineva care e la inceput de drum in scrierea povestilor pt copii.Ce inseamna ascultarea si facerea voii lui Dumnezeu… Iti doresc mult spor si sa te intareasca bunul Dumnezeu.Copii nostri dupa asta inseteaza chiar daca nu realizeaza,noi suntem datori sa le oferim si asa ceva….Multa bafta!
Dana POPA :
Date: September 6, 2007 @ 6:59 pm
mi-a placut f mult. e f importanta concluzia fetitei
VELA GHEORGHE :
Date: September 6, 2007 @ 11:38 pm
Miscatoare poveste, si frumos… povestita.
Undeva am citit ca un tanar la fel se intrista ca el este tare sarac, si ca nu poate sa descurce in viata si sa-si intemeieze o familie. Un batran, intr-o zi i-a auzit supinarea si a inceput sa-l intrebe asa: Daca cineva ti-ar da zece mii de galbeni ca sa-i dai un ochi, oare i-ai da? NU! a raspuns, tanarul. Dar, continua batranul, daca ti-ar da cinsprezece mii de galbeni ca sa-i dai o mana, oare i-ai da-o? Nu!, cum sa fac asta? as ramane ciung. Dar, iarasi continua insistent batranul, daca cineva ti-ar cere un picior pentru multe mii de galbeni, oare ai fi de acord sa ti-l taie? Ce tot spui mosnege…? Cum sa-mi ciopartesc trupul meu dat de Dumnezeu? Ei, fiule! spuse la urma batranul, VEZI si INTELEGI TU OARE CE BOGAT TE-A FACUT DUMNEZEU?! Asa ca nu te mai plange ca esti sarac!
Domnul sa ne ajute sa vedem CE DARURI si TALANTI ne-a dat fiecaruia si sa-I multumim pentru zestrea si bogatia pe care ni le-a daruit, si mai ales PENTRU POSIBILITATEA mantuirii pe care ne-a dat-o prin JERTFA lui de pe Cruce si pentru INFIEREA DE CRESTIN si CINSTEA de a Fi madular al poporului Sau-Biserica. Amin!
E-nigma :
Date: September 30, 2007 @ 8:16 pm
sfat: copilashi, reveniti
Iata si comentariile de pe blog-ul meu:
8 users commented in ” Cordonul bunicii – poveste pentru copiii necăjiţi şi părinţii lor ”
Follow-up comment rss or Leave a Trackback
Simona said,
in Septembrie 11th, 2007 at 17:16 edit
Povestile au ceva deosebit, au puterea de a transmite inocenta, bunatatea si frumusetea unui copil. Aceasta poveste ma duce cu gandul la tot ce e mai bun, frumos si pur, la ochii sinceri ai copiilor, la bunica mea pe care o iubesc atat de mult…… Sa incercam sa fim buni si curati precum copiii.
Vorba cantecului: Return to Innocence (Enigma).
danutz said,
in Septembrie 12th, 2007 at 3:41 edit
povestea asta s-ar mula pe un scenariu de film… cine se ofera sa=l faca?
RaduVM said,
in Septembrie 12th, 2007 at 6:37 edit
Am citit povestea, si am retrait pentru cateva momente, acele clipe nepretuite de cand eram copil si ma crestea bunica, cand ma invelea iarna bine bine in patura (avea un mod special) si adormeam pe muzica focului ce ardea in soba! Ea era langa mine dar nu adromea imediat ci avea grija sa nu adormim cu focul aprins. Acum nu mai e bunica, nici focul din soba, dar am un calorifer inert, fara muzica, si un somn care nu ma mai linisteste ca atunci cand eram copil. Incep sa cred ca noi cei ce nu mai suntem copii avem mai mare nevoie de povesti, sa ne mai traga usor de maneca si sa ne arate ce frumos era cand eram mai curati, mai inocenti si sa facem ceva pentru un suflet mai bun, mai curat…
Mari said,
in Septembrie 12th, 2007 at 6:42 edit
Daca n-ar fi vorba de un copil, as spune ca povestea e naiva. Dar copiii au curajul sa faca lucruri pe care noi, maturii nu le facem. Nici nu ma mira de ce Hristos ii prefera: pentru ca sunt sinceri si buni.
mia_me said,
in Septembrie 15th, 2007 at 15:17 edit
si eu am fost crescuta de bunicii mei, de parintii mamei mele pana la varsta sa merg la scoala…intr-adevar, povestea imi aduce aminte de toata perioada copilarie mele…cat de minunata a fost…
liveasahb said,
in Septembrie 16th, 2007 at 3:40 edit
…sunt prea omenesti vorbele pentru a arata ceea ce simti citind asa ceva! Cum sa facem sa ajunga la cat mai multe suflete? Cum sa ii ajutam pe cei care sunt scufundati in intunericul lumii acesteia crude sa vada oo raza de IUBIRE?!
Multumesc!
Dana Ioana said,
in Septembrie 20th, 2007 at 2:32 edit
Frumoasa poveste.Uneori ma gandesc cu tristete la faptul ca nu sunt multi copiii care se gandesc sa Ii multumeasca lui Dumnezeu pentru sanatatea lor si a celor din jur.Si mai ales,la gandul ca nici noi,oameni in toata firea nu prea ne gandim poate de prea multe ori la aspectul acesta,deoarece nu prea pretuim sanatatea decat atunci cand constatam ca nu s-a cam subrezit.Cred ca ar fi minunat daca ne-am putea bucura de viata cu adevarat,daca am putea sa Il cinstim pe Dumnezeu prin felul in care traim viata.Daca ne-am purta ca niste oameni in adevaratul sens al cuvantului.Dumnezeu sa ne lumineze,pe toti.
Mihaela Pana said,
in Noiembrie 1st, 2007 at 18:22 edit
De ce ne vine asa de greu (si eu ma includ aici!) sa acceptam naivitatea si credinta curata a copiilor? Pentru ca ne-am indepartat de ele… Nu povestea e naiva sau nerealista, sufletele noastre sunt… departe de puritate. Dar faptul ca inca mai suntem impresionati de asemenea scrieri e o speranta!
Doamne ajuta!
14 users commented in ” Poveşti cu iubire ”
Follow-up comment rss or Leave a Trackback
danutz said,
in Septembrie 12th, 2007 at 3:39 edit
super super fain… m-a impresionat povestea aproape pana la lacrimi… Si povestea m-a determinat sa ma gandesc la cum ar fi fost daca as fi eu in situatia copilului din poveste.
Oana said,
in Septembrie 12th, 2007 at 6:39 edit
Dani drag, am plans si am ras si iar am plans pentru ca m-ai facut sa-mi amintesc de copilarie
si de mama…si de tine,baietelul nastrusnic ce
imi scria poezii ca sa mai uit de tristete. Baietelul din poveste esti chiar tu…si chiar daca in realitate esti fratele mai mare, acum citind povestea te-am simtit fratiorul meu mic si vroiam sa-ti spun ca te iubesc si ca-ti multumesc ca spui povesti pentru “oamenii mari”
Multumesc, multumesc pentru tot Dani drag, uneori semeni atat de mult cu mama….
Elena Baroni said,
in Septembrie 12th, 2007 at 6:46 edit
Acest gen de povesti, in aparenta lor simplitate detin forta de-a trezi nostalgia frumoasei copilarii, îmbogăţesc şi înnobilează sufletul. Tot ele dau senzatia apropierii noastre de cer, desi au in continutul lor şi acel realism necrutator, dar care le apropie cu atat mai mult de inima cititorului. Si nu in ultimul rand sunt educative si de mult folos.
flory greenstory said,
in Septembrie 12th, 2007 at 6:52 edit
Ca e o poveste frumoasa, nu mai e nevoie sa o spuna nimeni, e evident. Insa ceea ce conteaza, mai mult decat frumusetea ei, e faptul ca e o poveste cu degete. Degete lungi si delicate, care se strecoara, in timp ce o citesti, in sufletul tau si ating acele corzi sensibile ale dragostei si respectului pentru parinti, bunici, apoi se duc si gadila putin si harfa din care razbate cantecul amintirilor dragi, ale copilului din noi, ale serilor cu povesti din casa parinteasca, ale glasului bunicului asezat in fata sobei… Iar ceea ce ma bucura pe mine in mod deosebit, ca mama, e rolul educativ deosebit si inedit, pentru un copil, pe care acest gen de povesti il poate avea. Abia astept sa o citesc si copiilor mei..!
VEL said,
in Septembrie 12th, 2007 at 7:05 edit
da o poveste frumoasa!
mai vrem sa mai citim multe altele…
leo said,
in Septembrie 12th, 2007 at 11:46 edit
Povestea aceasta este pentru oameni mari…..este parerea mea. O sa o povestesc copiilor mei si o sa va spun reactia (asta vineri seara cand se intorc de la bunici). Cea cu cordonul bunicii este mai personala. Eu as face povesti in care apar sfinti si fac minuni, pentru ca numai copii mai au puritatea de ale crede si trebuie sa crestem aceast dar. Dumnezeu sa va lumineze!
alina said,
in Septembrie 12th, 2007 at 15:19 edit
M-a impresinat foarte tare curajul baietelului de a nu se abate de la calea lui,cu toate ca atatea obstacole au aparut in drumul sau.Iubirea a fost cea care nu l-a lasat sa renunte.Mi-ar placea foarte tare ca si in viata sa fie asa,sa-i luam exemplul,sa iubim mult,mult,mult….Si sa avem curaj!Sa ne purtam unii pe altii in rugaciune si sa ne iubim ca intr-un gand sa marturisim pe Cel ce este Iubire.Doamne ajuta!
Florina said,
in Septembrie 12th, 2007 at 16:31 edit
Am plans pana la sfarsitul povestii… Povestea asta poate fi si o dedicatie a unui parinte pt copilul lui sau a bunicilor pt nepoti: “tu esti povestea noastra!” Oricum e foarte potrivita si pt oameni mari si te cam pune pe ganduri… sa-ti apreciezi parintii si bunicii. Numai la mama daca te gandesti cate sacrificii a facut pt tine, chiar din momentul conceperii. Si in cele 9 luni de sarcina cat s-a chinuit, apoi noptile nedormite, lacrimile scurse daca s-a imbolnavit copilul, anii tulburati ai adolescentei etc. Mama e … nu exista o definitie…
In concluzie: povestea e super!
Astept cu nerabdare sa citesc si alte povesti!
mira_f said,
in Septembrie 14th, 2007 at 13:58 edit
Deosebit de frumoasa si emotionanta poveste!
Multumim mult pentru postarea ei pe blog!
Doamne ajuta.
andreea said,
in Septembrie 15th, 2007 at 9:08 edit
Da, sunt placute povestile.Am citit putin si din comentarii.Fiecare cu gustul lui,dar cred ca celor mici le plac astfel de povesti…doar sa fie pe limba lor.Multumim pentru blog.Doamne ajuta
PUSKINA said,
in Septembrie 15th, 2007 at 9:23 edit
O sa raspund povestii tale tot cu o poveste, recunosc, nu atat de frumoasa… Eram copil, copilul din povesteata ta, copilul care credea ca cu un zambet, cu un cantec poate vindeca toata durerea lumii… si asta faceam zambeam si cantam. Pana cand intr-o zi niste oameni, care-mi spuneau ca-mi sunt parinti mi-au zis… GATA!!! Ai crescut, aici copilaria ta a incetat… trebuie sa lupti, trebuie sa inveti sa minti, trebuie sa strangi, trebuie sa te gandesti sa-ti faci un viitor, sa-ti construiesti o cariera, sa ai o meserie banoasa. Am invatat sa lupt in primul rand cu mine insumi ca si cand as nega ceea ce eram de fapt, am invatat sa mint mintindu-ma, am invatat sa fiu “strangatoare” daruindu-mi din ce in ce mai putin, am invatat sa-mi construiesc o cariera, sa fiu un om de care “parintii” sa fie mandri, am devenit adult perfect dresat, bine adaptat la mediul in care traieste… Dar am uitat un singur lucru… am uitat sa fiu eu, eu cel care aveam puterea sa vindec cu un zambet toata suferinta din lume, acel eu pe care .. ca un copil ascultator am invatat sa-l ascund atat de bine incat sa-l pierd. Acum, adult fiind, aud vorbindu-se tot mai mult despre “copilul din mine” ca si cum “l-am pierdut”, asa cum ratacim uneori portofelul in sacosa cu cumparaturi de la piata (sau a disparut pur si simplu). Cauti copilul pierdut prin ziare, reviste, rujuri, farduri, cercei, magazine, TV, internet, prin metrou, prin forfota strazilor, la munca si din cand in cand il zaresti ca intr-un joc de-a v-ati ascunselea, ascuns intr-un zambet ca si cand ar spune “sunt inca aici dar nu ma vezi de tine”. In alte momente, cand spunem ca sunt indragostit(a) sau il vezi oglindindu-se in ochii copiilor tai, il “prinzi”, ai vrea sa-l imbratisezi dar iti aduci aminte ca esti adult si-i spui cu teama si jena “ascunde-te mai bine sa nu fii gasit, asa voi putea sa pretind ca te-am pierdut ca si ceilalti” sau te faci ca nu-l recunosti si-l gonesti. Ceea ce nu stii insa este ca si ceilalti fac la fel… mintindu-se ca si tine.
Povestea ar putea continua cu capitol in care copilul tau te vindeca cu un zambet si-i cu ziua in care tu ii vei spune: “NU
Alicia said,
in Octombrie 28th, 2007 at 15:27 edit
frumos… totzi ne-am amintit momente din copilarie dupa ce am citit asta … e o parte din fiecare … e frumos .. bravo
adriana said,
in Noiembrie 14th, 2007 at 16:15 edit
M-am bucurat sa citesc povestirea si unor pustani destul de … “dificili” dintr-a V-a. Au probleme foarte mari de concentrare si provin din familii… defavorizate…Cum sa spun mai pe scurt? Nu …se prea au cu povestile.Cine sa-i obisnuiasaca? Poate ceva manele sau filme pornografice.( se intampla ca eu cam aflu multe dsp copiii “mei”).probleme maaari de comportament. Si au ascultat cu gura cascata. (Incepuseram noi sa dicutam despre basm…)SA STEA CLASA A V-A B DE
4 users commented in ” Zidurile din suflete ”
Follow-up comment rss or Leave a Trackback
eu said,
in Septembrie 15th, 2007 at 4:30 edit
parca am fi , unii dintre noi, “consatenii” de mai sus, Doamne Fereste … ce sunt in stare sa faca oamenii pentru averi!
PUSKINA said,
in Septembrie 15th, 2007 at 11:44 edit
Doar pietrelor sa le pese… noi am murit de mult.
Marius said,
in Septembrie 17th, 2007 at 3:42 edit
Din pacate exista ziduri mai mult sau mai putin vizibile, multe cutremure de care nu tinem seama. Este o “poveste adevarata”.
Copiii au si ei tot mai multe ziduri care cresc in grosime cu varsta: PC, apartament, frica de straini etc. Construim si ni se construiesc ziduri. Vom vedea cat vor dura.
sorin said,
in Septembrie 27th, 2007 at 14:47 edit
Eu am nişte prieteni minunaţi ! Niciodată nu voi ridica ziduri între mine şi prietenii mei ! Am o cruce dată de Bunul Dumnezeu, pe care fără ajutorul Lui Dumnezeu, a Mamei şi a prietenilor mei nu aş putea-o duce, aşa aproape nu o simt. Prietenii sinceri, sunt o binecuvântare de
1 user commented in ” POVESTEA VULTURILOR AURII ”
Follow-up comment rss or Leave a Trackback
monica_alexandra said,
in Septembrie 15th, 2007 at 7:24 edit
Păstraţi iubirea voastră reciprocă, în aceasta este izvorul vieţii fericite de familie, însă trebuie să o păziţi să nu se murdărească.
2 users commented in ” Arătarea minunată ”
Follow-up comment rss or Leave a Trackback
Alinus said,
in Septembrie 15th, 2007 at 14:19 edit
Da, intr-adevar, se intampla minuni pentru cei care pot sa creada…numai Dumnezeu cunoaste inimile tuturor si stie cum sa randuiasca lucrurile asa incat sa fie bine pentru toata lumea… O dovada ca Duhul Sfant convinge si nu omul…
Delia said,
in Septembrie 30th, 2007 at 1:31 edit
da,
copiii au nevoie de o apropiere de biserica mai mult ca niciodata.
Povestile sunt una din formele pe care le poate lua chemarea…
…chiar cele adevarate,
DIN VIETILE SFINTILOR,
povestite pe limba lor, la nivelul lor de intelegere, intr-un limbaj apropiat de cel pe care le e usor sa-l ” accepte”.
Ideea e ca nu prea sunt materiale pe care sa le iei cu tine in clasa ca pilda concreta de viata adevarata care sa-l reveleze pe Dumnezeu si minunile credintei.
13 users commented in ” Doctorul doctorilor ”
Follow-up comment rss or Leave a Trackback
flory greenstory said,
in Noiembrie 12th, 2007 at 15:11 edit
Povestile tale pot fi niste leacuri…nu pentru orbi, nici pentru ologi, insa pentru cei bolnavi cu inima, ele pot face minuni. Sunt povesti pentru oameni mari, intr-adevar, caci copiii dau in fiecare zi din inima lor, fara sa ceara inapoi vreo bucatica. Noi suntem cei care nu dam, decat daca primim ceva in schimb. Cat de frumoasa este ideea aceasta a daruirii, fara asteptarea unei recompense, dar cu siguranta ca ea nu va intarzia sa apara, daca inima a fost cea din care am daruit…! Dupa fiecare poveste a ta, zambesc si plang in inima mea…zambesc cand realizez cate pot face si plang cand vad cate fac…! Astept si altele, la fel de pline de miez…
ovi said,
in Noiembrie 12th, 2007 at 15:14 edit
minunata povestea…se potriveste de minune pt.zilele noatre in care multi avem inima impietrita…..”daruind vei dobandi”
flory greenstory said,
in Noiembrie 12th, 2007 at 15:18 edit
La un an dupa moartea bunicului meu, cand copilul meu implinise trei anisori, uitandu-ne la niste poze in care aparea si strabunicul sau, cu el- bebelus- in brate, Stefanel ma intreaba : “Mami, cand il face bine Doamne-Doamne pe bunicul, ca mi-e tare dor de el…as vrea sa il mai vad…!” Printre lacrimi, am inteles ca el inca simtea puterea vindecatoare a lui Dumnezeu…simtea ca El e, de fapt, doctorul doctorilor…! De multe ori, copiii stiu ceea ce noi preferam sa uitam - unde e limanul bolilor de tot felul, unde e vindecarea de moarte…unde e Adevarul !
mihai said,
in Noiembrie 12th, 2007 at 15:37 edit
cate lacrimi le mai trebuie sfintilor ca sa ne spele…
cristina said,
in Noiembrie 12th, 2007 at 15:45 edit
Ideea e buna. Multi vindeca numai trupul, nu si sufletul. Iar Doctorul doctorilor e numai Dumnezeu. Mai avem si Sfinti, Doctori fara de arginti, care vindeca dihotomic: suflet si trup.
Mult spor.
ionut cosmin said,
in Noiembrie 12th, 2007 at 15:57 edit
ESTE UN TEXT EXTRAORDINAR. ESTE O poveste extraordinara,dorinta copilului de a ajuta oameni, totul este minunat as vrea sa fiu si eu ca el(din vis), dar nu stiu daca se poate intampla vreodata
dackriss said,
in Noiembrie 12th, 2007 at 17:02 edit
foarte patrunzatoare aceasta poveste! si chiar am ramas fara cuvinte la ce idee ai avut ca sa prezinti credinta si iubirea.
simona said,
in Noiembrie 12th, 2007 at 17:10 edit
minunat
ma lasa fara cuvinte
ce ppoate face iubirea si dragostea de a-i ajuta pe ceilalti
e frumos, e foarte frumos
Ramona said,
in Noiembrie 13th, 2007 at 8:50 edit
Intreaga poveste e originala, incepand cu titlul. Felicitari!
Cand voi avea copii, mi-ar placea sa la citesc astfel de povesti.
Dar si oamenii “mari” se bucura de ele, asemeni unor copii.
CristinaP said,
in Noiembrie 13th, 2007 at 15:47 edit
Foarte frumoasa poveste, ca toate povestile si nu numai povestile, din acest blog.
Si a venit aceasta poveste intr-un moment aproape incredibil de potrivit pentru mine.
Inca o data, Dumnezeu in marea Lui marinimie imi da un raspuns extraordinar de repede.
Am sa scriu cat pot de scurt intamplarea pentru ca asa cum scrie pe alta pagina in acest blog, nu e bine sa tainuiesti minunile fie ele chiar mici.
Azi dimineata ma gandeam daca e bine sa continuui sa ajut pe cineva care pare ca abuzeaza un pic de mine.
Ieri un student pe care l-am avut anul trecut la noi in companie ne-a cerut din nou mie si unui alt coleg sa fim referinta lui pentru angajare. Ne-a cerut de multe ori pe parcusul acestui an, si de fiecare data am zis “Da” si eu si colegul meu.
Ieri imi dadusem din nou acordul si l-am intrebat pe colegul meu daca a primit si el vesti de la student. Vroiam doar sa-i spun ca ma gandeam sa le vorbesc sefilor nostri despre el caci a fost bun si ar face treaba buna in grupul nostru.
Cand…
Colegul mi-a atras atentia sa nu mai fiu atat de saritoare ca oamenii profita la nesfarsit: “Ce, nu are profesori care sa-l recomande? Ne vor suna o multime de indivizi si nu avem timp de asta”
Eu: “Poate nu are chiar pe nimeni, profesorii din ziua de azi nu te mai stiu ca persoana si nici macar dupa nume, esti un numar pe hartie de multe ori - cel putin la profilurile tehnice unde examenele orale nici nu mai exista”.
Colegul: “Ca nu-mi convine sa-mi apara numele meu peste tot pe unde se duce el…etc ”
De dimineata m-am surprins gandind: foarte bine, profita si ce am sa pierd eu din asta? Un pic de timp caci nu ma doare gura sa dau o recomandare, daca suna careva sa intrebe de el.
Da…dar poate ca si colegul meu are dreptate ca nu vrei ca numele tau, telefon, plus alte date sa fie imprastiate pe la toate companiile.
Si totusi, daca omul asta nu are pe nimeni, ca daca ar avea…nu ne-ar fi rugat pe noi.
Da, dar pina cand voi continua sa dau relatii despre el? Ca totusi a trecut un an…
Oare e bine ca am zis “Da” din nou?
Si atunci un gand cu glas de copil mi-a rasarit in cap: “Mai bine pierzi din bunatate decat din rautate” . Ideea asta m-a traznit pe mine cand eram copil la vreo 10-11 ani si ma tot gandeam ce sa fac in fel de fel de situatii cu prietenii de joaca si colegii de scoala caci de multe ori aparea tentatia sa nu-mi pese sau mai rau imi veneau idei razbunatoare; dar o data cu ideea asta nu am mai oscilat sa fac binele pe care l-am putut.
Dupa un timp am realizat eu ca de fapt mi-a insuflat-o Dumnezeu si ca acea “pierdere” nu e o pierdere reala, ca Dumnezeu te rasplateste insutit incepand chiar cu aceasta viata (cum e si in povestea asta: ochiul, mina si inima ii sunt date inapoi copilului).
Si de atunci le-am spus si altora cand stateau in cumpana: “De pierdut toti pierdem ceva la un moment dat dar daca ai “pierdut” facand bine…parca e mai placut decat daca pierzi fiind nepasator sau mai rau facand rele”. Inca de la inceput Dumnezeu te mangaie sufleteste…dar asta am inteles-o mai tarziu, cu timpul.
Iar azi, iar am oscilat… caci lumea asta nu te lasa in pace, te confrunta (si de fapt bine face, cum ne-am mai mantui altfel), acum apar alte frici, cum e aceea de “Big Brother”, si alte chestii fanteziste, nu e numai efortul de a face bine, trebuie sa rezisti si altor tipuri de presiuni induse de societate, mai perfide si mai ascunse.
Si totusi…asa cum spune povestea, daca trecem peste ele, mare rasplata vom avea.
Si dupa ce iau eu hotararea ca am facut bine zicand “Da” si ca nu voi mai oscila nici daca ma intreaba fiecare student de 1000 de ori…vine pauza de masa si deschid si citesc povestea asta. Parca Dumnezeu a vrut sa puna un punct mare de sfarsit, la oscilatia mea.
Concluzia: sa nu mai stam in cumpana, sa facem tot binele de care suntem in stare cu orice pret.
Spun ca e o minune ce s-a intamplat azi, poate este mica…..sau mare….nu stiu….in ultimul timp insa Dumnezeu a raspuns de multe ori la intrebarile mele prin aceste site-uri de pe internet.
Ori pe pagina lui Danion sau a parintelui Savatie, ori pe Sfaturi ortodoxe, ori intr-o rugaciune - cum e “Rugaciunea pentru dusmani” scrisa de un preot ortodox sarb inchis in lagarele nazistilor (dati o cautare pe Google si o aflati imediat si in romana si in engleza).
Sa multumim lui Dumnezeu pentru ele si scriitorilor ca se ostenesc pentru noi.
miluieşte-ne said,
in Noiembrie 15th, 2007 at 15:08 edit
M-aş bucura ca totul să nu fie doar ceva artistic,meatforic.M-aş bucra ca inima cea nevăzută a omului să nu ne-o imaginăm,doar.Sfântul Ignatie a fost înlocuit cu tăierea porcului.E trist.Sfântul a fost dat la lei.Inima sa nu au mai mâncat-o.Uitaţi-vă pe sinaxar,nu e basm,căci,când a venit un soldat şi a tăiat-o în două a văzut semnul Mântuitorului întrânsa.Nu e aievea că mergem pe calea vieţii cu Mântuitorul nostru cei care Îi purtăm numele şi îi facem voia Sa.Îmi place să cred că nu cu oamenii mergem pe cursul vieţii,ci cu Însuşi Domnul nostru şi că minunatele vedenii ce le-a avut psalmistul nu sunt doar gânduri sau imaginaţii deşarte.Trebiue să cred obligatoriu că e Ceea Ce am pierdut de
Mihaela said,
in Noiembrie 22nd, 2007 at 3:32 edit
Ma bucur nespus ca ati publicat acest articol…Domnul sa va implineasca visul,asa cum l-a implinit pe al copilului din aceasta poveste!!!
Cu respect,
Mihaela
R.E.P. said,
in Noiembrie 22nd, 2007 at 11:37 edit
Danion,
Ce sa zic…. NO COMMENT!!
Mi-a placut foarte mult si in acelasi timp m-am ingrijorat ca fac parte din acei oameni neprimitori si reci, dar nadajduiesc la mila lui DUMNEZEU ca se va incalzi si inima mea…
8 users commented in ” Hotul de vieti ”
Follow-up comment rss or Leave a Trackback
dackriss said,
in Noiembrie 14th, 2007 at 7:28 edit
Interesant articolul. In momenntul de fata nu ma mai uit asa mult la televizor dar in locul televizorului pun calculatorul. oare chiar putem sa renuntam la calculator ? oare de asta nu merg eu la biserica ? cred ca totusi e vointa… da si intr-o mai mica masura si calculatorul.
leo said,
in Noiembrie 14th, 2007 at 7:32 edit
Este foarte adevarat!Copiilor mei le place sa mearga televizorul chiar daca nu se uita la el, ci se joaca s-au fac altceva. Am scos cablul cateva zile si nu s-a intamplat nimic rau. Dupa acest episod copii mei nu prea mai sunt interesati de televizor. Este important sa se rupa lantul.
Este valabil si pentru maturi!Doamne ajuta!
elly said,
in Noiembrie 14th, 2007 at 7:44 edit
Felicitari !!!!!
Extraordinara povestea. Sper sa o citeasca si fiica mea pentru a intelege cat de periculos este televizorul Nu avem cablu, dar sambata seara nu reusesc sa o dezlipesc de langa TVR - Surprize-Surprize”, iar a doua zi nu se poate trezi sa mearga la biserica.
Doamne ajuta
adahonte said,
in Noiembrie 14th, 2007 at 9:38 edit
Despre triumful mondial al Televiziunii
http://ro.altermedia.info/noua-ordine-mondiala/triumful-mondial-al-televiziunii_7978.html
geo said,
in Noiembrie 17th, 2007 at 15:43 edit
M-a emotionat articolul.eu am renuntat demult la televizor.chiar simt ca imi rapeste timpul.am avut mult de invatat cu bacul si acum la facultate si nu am mai gasit nimic util in televizor.Cum as putea sa iau legatura cu parintele Danion Vasile, in particular?
aalex said,
in Noiembrie 19th, 2007 at 16:28 edit
pacat ca povestioara aceasta foarte draguta(care sincer m-a impresionat)ramane doar aici.Fratilor,trebuie sa facem ceva,e simplu sa stam sa criticam,sa judecam,si asa mai departe.Trebuie sa luam atitudine pentru ca duhurile necurate lucreaza 24 din 24,7 din 7 impotriva crestinismului…pe cand noi poate nici 5 minute pe zi pentru a ne apara.Trebuie sa ne trezim si sa schimbam ceva.Dar ce?Lumea?In nici un caz!Insa ne putem schimba pe noi insine…iar prin propriul exemplu pe altii din jurul nostru.Demonii au inteles foarte clar ca copii copie ceea ce fac parintii si cei din jurul lor,astfel incat si noi la randul nostru(noi care ne intitulam crestin-ortodoxi romani)trebuie sa intelegem acest lucru si sa fim mult mai atenti….pentru ca vom da socoteala pentru toate momentele in care ne-am smintit copii sau pe cei din jurul nostru care nu au absolut nici o vina.Astfel vom da socoteala pentru fiecare clipa petrecuta in fata televizorului,dand astfel un exemplu foarte prost celor mici sau celor care nu au stiut ce ii asteapta o data cu inceperea uitatulai
CristinaP said,
in Noiembrie 20th, 2007 at 11:29 edit
Povestioara mai mult sau mai putin hazlie despre lipsa televizorului.
Prima noastra casa a fost un apartament de doua camere comfort
Eram tineri, munceam mult, dela 9 la 9, amandoi angajati la firme particulare. Cat am stat la ai nostri am avut televizor dar cand ne-am mutat in casa noastra, ne-am pus problema daca ne luam sau nu televizor. Si am gandit asa:
1 Costa prea mult si nu ne prea permiteam
2 Timp sa ne uitam nu prea aveam
3 Nici spatiu nu aveam prea mult in acel apartament (pe vremea aceea, 1998, nu existau plasma TV, flat screen sau altele ca acestea)
4 Nici nu prea aveai la ce te uita, am spus noi.
Concluzia a fost ca nu ne-am luat si cat am stat acolo 2 ani si jumatate nu am avut televizor.
Fratilor, sincer a fost minunat.
Intr-o zi ne-a fost sparta casa, nu ne-au furat mare lucru, nici nu aveau ce, salariile le primeam prin banca, direct in cont si Slava Domnului nici mobila nu ne-au stricat-o - aia era intr-adevar paguba mare. Vecinii au aflat ce ni s-a intamplat, mai toti erau pensionari. Am fost opriti de cativa dintre ei sa ne intrebe amanunte si sa-si exprime compasiunea. Una dintre intrebari, de fapt aproape in toate cazurile prima intrebare a fost: “Aoleu, asa-i ca v-au furat si televizorul?” cu panica in glas si o ingrijorare teribila. La care eu raspund “Nu, ca nu au avut ce, noi nu avem televizor”.
Ce vedeam pe fata lor era ori ca nu ma creadeau ca nu avem televizor, ori ca nu intelegeau iar cand intelegeau sa uitau la mine ciudat. Mi-am dat seama ca pentru multi din ei televizorul era ca aerul. Doamne, ma gandeam sa ajungi atat de dependent de ceva….e pur si simplu sclavie curata.
Cand colegii sau cu diverse cunostinte povesteau de una si alta ce au vazut la televizor si ma intrebau ce parere am si le spuneam ca nu stiu despre ce vorbesc ca nu avem televizor, intai se mirau iar apoi cei care ma cunosteau mai putin ma intrebau cu teama daca fac parte dintr-o secta religioasa. Zambeam si le spuneam ca sunt ca si ei crestin ortodox.
Am aflat dupa aceea ca multi tineri cam de generatia noastra atat in Europa cat si in restul lumii au hotarat sa traiasca fara cutia cu imagini. Din diferite motive mai mult sau mai putin religioase au constatat ca pentru ei si copiii lor e nociv uitatul la televizor.
Azi avem televizor, numai ca ne uitam rar, numai la filme inchiriate sau cumparate, fara reclame, selectate cu atentie - nici azi nu avem timp de vazut prostii. Din pacate trebuie sa fii foarte atent, gasim din ce in ce mai greu filme bune…intr-adevar inca mai sunt, pentru cat timp…nu stim. Se pare ca un ingredient aproape obligatoriu in filmele americane de azi este cuplul homosexual deci nu numai scenele fierbinti.
Cu documentarele despre animale sau calatorii mergi insa la sigur; Nu si cu cele istorice….din pacate.
Sa ne ajute Dumnezeu sa folosim cat mai rar televizorul sau deloc.
Mihaela said,
in Noiembrie 22nd, 2007 at 3:21 edit
Articolul este deosebit de interesant,dar si adevarat,caci nu ne dam seama de pericolul pe care il constituie televizorul aupra mintii,dar mai ales asupra vietii.Felicitari pentru articol!
Cu respect,Mihaela
1 user commented in " Au aparut Povestile pentru copiii mari si mici "
Follow-up comment rss or Leave a TrackbackDoamne ajuta, frate intru nevointa.
am citit o parte din povestile tale si crede-ma ca am plans, mi-am amintit de atatea si nu pot sa nu spun ca cea mai frumoasa parte a vietii mele a fost copilaria.noi ca si copiii avem nevoie de iubire, indiferent de unde vine ea, este de ajuns sa suferim ca sa ne dam seama cat de bogat este un suflet care iubeste. copiii sunt cele mai gingase si curate fapturi si de aceea ii iubesc foarte mult dar ei sunt de multe ori dascalii nostri caci ne arata lucrurile sensibile ce noi de mult nu le mai pumem la inima.
Leave A Reply