Am citit o cugetare care ironiza spiritul scolastic: „Lim­ba latină este o limbă atât de vastă, încât pot fi expri­mate în ea toate tainele lui Dumnezeu“.

Apusenii au raţionalizat credinţa la maximum, trans­for­­mând-o într-o filosofie seacă, ucigătoare de suflet. Acesta este unul dintre reproşurile standard care li se aduc ca­toli­ci­lor, mai ales de către cei care se ostenesc să trăiască Ortodoxia printr-o mândrie triumfalistă, atotsuficientă.

Vom încerca să vorbim puţin despre câteva dintre tră­să­tu­rile fundamentale ale formei de Ortodoxie pe care o măr­­turisesc anumiţi drept-credincioşi şi vom încerca să vedem în ce măsură pră­pastia care o separă de filosofia apuseană este reală sau nu.

Prima întrebare este: cum înţeleg aceştia păstrarea Sfin­­tei Tradiţii şi în ce mod mărturisesc ei această Tradiţie?

O astfel de întrebare poate naşte suspiciuni: „De ce să fie păstrată Tradiţia într-un anumit fel, când faptul că sun­tem botezaţi în Biserica Ortodoxă e cea mai bună do­va­dă de tradiţionalism? Suntem botezaţi, suntem orto­docşi, nu suntem ca alţii, nici ca protestanţii, nici ca anglicanii, nici cum sunt catolicii. Suntem în adevăr. Oricât de păcătoşi am fi, oricât de rar am merge la biserică, suntem aleşii lui Dumnezeu“.

Exprimat în această formă, motivul superiorităţii orto­docşilor faţă de creştinii celorlalte confesiuni poate fi luat în serios cel mult în ţările considerate ortodoxe (Grecia, Ro­mânia, Serbia etc.), dar în Occident nu poate stârni decât zâmbete pline de compasiune.

Iată o poveste care ar putea fi pe placul occidentalilor:

„Într-un sat trăiau numai oameni care vedeau cu un singur ochi, cu cel stâng. Şi nici cu acela nu vedeau prea bine. Pentru ca fiii lor să nu îşi dea seama de beteşugul de care suferă, părinţii îi învăţau că oamenii care văd cu amân­doi ochii au vederea mult mai slabă. Asta pentru că pu­terea văzului se împărţea în părţi egale la cei doi ochi. Şi după o vreme nu mai rămăsese nimeni care să ştie că asta era doar o minciună.

Într-o zi un om a plecat într-o călătorie lungă şi, cu greu, a ajuns într-un alt sat. Acolo mergea prin casele multor oa­meni şi se lăuda cu vederea sa bună. Dar sătenii, care ve­deau cu amândoi ochii, nu aveau motive să îl creadă. El se încăpăţâna să îi lămurească de faptul că vede mai bine decât toţi. Şi încăpăţânarea sa a durat până când a fost rugat să numere păsările dintr-un stol. La început s-a simţit foarte jignit, dar până la urmă a acceptat. Spre hazul tuturor, el nu a fost în stare nici măcar să vadă stolul, care zbura foarte sus.

Omul s-a întors în satul său foarte supărat. S-a gândit să se răzbune pe părinţii săi; avusese încredere în ei şi se făcuse de ruşine. Dar drumul de întoarcere fiind foarte greu şi cu multe peripeţii, omul s-a mai domolit. Revăzându-şi copiii, mânia i-a trecut. Şi s-a gândit că nu are nici un rost să spună vecinilor săi cum a fost umilit de acei să­teni. A preferat să le împartă daruri rudelor sale, daruri care dovedeau că ajunsese în alt sat. Şi s-a lăudat tuturor cum buna sa vedere a fost admirată de oamenii care văd cu amândoi ochii. Darurile au fost primite cu bucurie: doar o gospodină s-a întrebat la ce foloseau acele în care nimeni nu putea băga aţa…

Şi uite aşa, omul nostru a trăit până la adânci bătrâ­neţi, fericit că nimeni nu s-a mai dus în celălalt sat. Fericit că nimeni dintre cunoscuţii săi nu a mai aflat adevărul“.

Ortodocşii care îşi petrec concediile în Apus le apar occi­dentalilor ca nişte săteni care vin să se laude cu faptul că au vederea mai bună decât a celorlalţi. Dar abia văd să ba­ge aţa în ac. Ce ar putea vedea apusenii la ortodocşii noştri?

În timp ce călătoreau printr-o zonă a Greciei, în care se află sate musulmane, un creştin se plângea Cuviosului Pai­sie Aghiorâtul:

„– Mă mir, părinte (…) că au trecut atâţia ani şi nu i-am putut asimila pe aceşti musulmani şi să-i facem creştini. Avem şi statul de partea noastră.

– Creştini sunt aceştia sau fierturi? a răspuns stare­ţul amărât. Primii creştini au schimbat, au dospit lumea cea veche. Noi, cei de astăzi, suntem vlăguiţi, fierţi în apă.“

E tristă constatarea marelui părinte athonit. Dar pe cât este de tristă, pe atât este de adevărată. Totuşi, chiar dacă mulţi creştini sunt vlăguiţi, mai există şi creştini adevă­raţi, teofori, purtători de Dumnezeu. Oricât de mare ar fi apostazia, Dumnezeu Îşi are robii Săi.

Cu toate acestea, cei fierţi în apă trăiesc într-o sufici­en­­ţă ucigătoare, într-o mulţumire de sine care îi împiedică să îşi vadă neputinţele. Fiertura nu aprinde inimile. Ni­ci­­odată un creştin vlăguit nu va fi o dovadă vie a Dumne­zeului celui Viu.

Una dintre formele sub care se ascunde lipsa de vlagă a unor păstori şi a unor credincioşi ortodocşi este folosirea limbajului Sfinţilor Părinţi. Este vorba de o folo­si­re artificială, în care predica sau dialogul nu conţin decât termeni luaţi triumfalist din textele Sfintei Tradiţii. Când un preot nu face altceva decât să repete în predică citate din Sfântul Vasile cel Mare şi din Sfântul Ioan Gură de Aur dovedeşte că îi trădează pe aceşti mari ierarhi ai Bisericii, chiar dacă el consideră că le este fidel. Nu îşi dă seama că marii ie­rarhi nu au repetat mecanic învăţătura înaintaşilor lor, ci au trăit-o.

Oamenii au nevoie ca învăţătura pe care o primesc de la amvon să nu fie o repetare seacă a unor citate, oricât ar fi acestea de frumoase sau de pline de înţelepciune. Ortodo­xia nu supravieţuieşte prin cărţi, ci prin oameni. Oamenii au nevoie ca vorbele păstorului să fie cu putere multă şi să mişte inimile. Un păstor care va vorbi în limbaj de lemn despre cele mai înalte învăţături nu va reuşi să convingă credincioşii de adevărul celor spuse în acelaşi fel în care o face un alt păstor, poate fără studii strălucite, dar care în cuvinte simple mărturiseşte despre lucrurile pe care le poartă în inima sa.

Viaţa nu poate fi mimată. Duhul ortodox nu poate fi mimat. Oamenii au nevoie de preoţi care să trăiască Or­to­doxia cu toată fiinţa lor, de păstori care să respire Ortodoxia. Pentru că dreapta-credinţă nu este artificială, nu deformează sufletele, nu le strâmbă. Pentru a respira Ortodoxia nu e nevoie decât de a te dărui în întregime lui Dum­nezeu, pentru ca El să primească „ale Sale dintru ale Sale…“

Dar nu numai păstorii trebuie să respire Ortodoxia, ci şi toţi credincioşii. Astfel încât să nu mai fie pricină de sminteală pentru cei care stau departe de Biserică. Aceştia nu au nevoie de teorii frumoase despre credinţa creştină, nu au nevoie de cuvântări alese despre puterea spove­da­niei: au nevoie să îi vadă pe creştini modelaţi de Dumne­zeu, au nevoie să îi vadă pe creştini transfiguraţi de Dumnezeu. Transfiguraţi nu în sensul unei preocupări obsesive pentru cele duhovniceşti, ci astfel încât sufletele să răsfrângă lumina lui Hristos, astfel încât faptele să fie cea mai bună mărturisire a Adevărului.

Putem scrie sute de cărţi despre Taina Spovedaniei şi le putem dărui celor de alte credinţe. Dacă ei nu vor vedea cum creştinii îşi schimbă viaţa prin spovedanie, sporind pe calea sfinţeniei, vor considera că Ortodoxia este o simplă filosofie lipsită de putere. Şi nu se vor converti. Aceştia au nevoie să vadă că Tradiţia Ortodoxă este păstrată în inimi, nu în biblioteci. Să vadă cum ortodocşii din zilele noastre sunt urmaşi vrednici ai celor despre care scrie în Paterice şi în Vieţile Sfinţilor. Aşa cum părintele Sofronie de la Essex este urmaş al Sfântului Simeon Noul Teolog, aşa cum pă­rintele Iustin Popovici este urmaş al Sfântului Maxim Mărturisitorul, aşa cum părintele Serafim Rose este urmaş al Sfântului Ioan Maximovici sau părintele Porfirie Bairaktaris urmaş al Sfântului Spiridon, marele făcător de minuni din Trimitunda.

Tradiţia Ortodoxă trebuie trăită. Limbajul de lemn este o formă de sufocare a Ortodoxiei. Cei care folosesc limbajul de lemn nu sunt fideli Tradiţiei, ci sunt fideli unei forme denaturate de tradiţie, pe care o percep cu ochi murdari, cu ochi care nu s-au spălat de întinăciunea acestei lumi. Or­to­doxia prezentată în limbaj de lemn îşi pierde frumuseţea, devine filosofie apuseană.

E nevoie de un limbaj ortodox care să corespundă ne­voi­lor lumii contemporane, de un limbaj care să ţină seama de cei care îl receptează. Şi acest limbaj, căruia i s-ar pu­tea spune de foc, nu poate fi descoperit nici de cei care con­fundă diplomele teologice cu sporirea duhovnicească şi nici de cei care, zgândăriţi de virtutea narcisismului, cochetează cu Ortodoxia. Limbajul de foc nu poate fi des­coperit decât de cei care trăiesc Ortodoxia, de cei ale căror inimi au fost mistuite de focul pe care l-a aprins Hristos.

Voi explica abia acum ce am vrut să transmit prin povestirea mea din prima parte a acestui eseu. Satul de orbi nu este Biserica Ortodoxă; chiar dacă cei de alte confesiuni consideră că Biserica aceasta se asea­mă­nă unui sat de orbi. Povestea a fost inclusă acolo tocmai pentru a da ocazia celor care observă această asemănare să îşi conştientizeze mai apoi greşeala. Satul de orbi este una dintre aşezările celor care stau de­parte de Ortodoxie. Iar lumea celor cu vederea bună este Biserica. Cel care a plecat din satul de orbi este cel care, aflând despre Orto­doxie, vrea să cu­noască mai multe despre ea. Dar, în clipa în care îşi dă seama că acceptarea dreptei-credinţe presupune renunţarea la idolul iubirii de sine şi al minciunii, pre­feră să se întoarcă în lumea sa. Preferă să se întoarcă în satul celor care, deşi vedeau cu un singur ochi, erau mulţumiţi de vederea lor. Şi le vorbeşte sătenilor despre superioritatea lor faţă de ceilalţi oameni. Aceştia, primind minciuna drept adevăr, ră­mân în aceeaşi stare de mulţumire de sine, fără a se gândi să îşi părăsească vreodată satul natal.

Cred că în această situaţie se află pelerinii hete­ro­docşi care, deşi văd lumina sfântă care se pogoară în noaptea de Paşti la biserica Sfântului Mormânt, se întorc la casele lor încântaţi de spectacol, fără a avea cu­rajul să se apropie de Biserica Ortodoxă, fără a re­cu­noaşte că, în afara ei, adevărul este amestecat cu minciuna.

Sunt convins că aşa cum mulţi protestanţi şi neoprotestanţi au trecut la Ortodoxie (în Babilonul contemporan ame­ri­can existând comunităţi întregi de convertiţi), tot aşa alţii, deşi au înţeles că Adevărul este în Ortodo­xie, au preferat să rămână mai departe în credinţa lor. Pentru că o convertire presupune jertfă. Un protestant care intră în Biserica Ortodoxă este re­ne­­gat de familia sa. Pentru faptul că cinsteşte icoa­nele este considerat un apostat, un închinător la idoli. E dificil de înţeles cât de grea cruce îşi asumă cel care, plecând de la o credinţă care mişcă inima prin fru­museţile ei, trece la Credinţa care covârşeşte inima prin frumuseţea şi adevărul ei.

Trebuie ca ortodocşii să se roage mult pentru cei care vor să se convertească. Şi mai ales pentru cei care, deşi au plecat pentru o vreme din satul lor, s-au în­tors fără a avea curajul să le spună celorlalţi că exis­tă oameni care văd cu amândoi ochii.

E o utopie să susţinem sau să credem că în lumea ortodoxă toate sunt la locul lor. Avem destule pro­ble­me, destule lipsuri, destule slăbiciuni. Dar nu pe noi înşine trebuie să ne mărturisim, nici slăbiciunile noastre, care îi smintesc pe alţii. Trebuie doar să mărtu­risim că omul nu e făcut să vadă cu un singur ochi. Trebuie să le vorbim celorlalţi despre valoarea Ortodoxiei.

Există oameni care, deşi au un singur ochi, văd mai bine decât ceilalţi. Dar ceea ce e valabil în pri­vin­ţa vederii lumii acesteia nu e valabil în privinţa vede­rii lumii duhovniceşti – un heterodox nu poate vedea mai bine decât un ortodox…

Consider că un protestant sincer îşi va desăvârşi căutarea sa devenind ortodox. Consider că un catolic sincer îşi va desăvârşi căutarea sa devenind ortodox. De ce? Pentru că şi unul şi celălalt vor înţelege că ade­vărul este în Biserica Ortodoxă. Protestantul, luând drept temelie a învăţăturii sale Sfânta Scriptură, va înţelege că Biserica a existat înaintea Sfintei Scripturi, că Hristos a întemeiat Biserica, Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Va înţelege că Sfânta Scriptură aparţine Bisericii şi că numai în Biserică ea primeşte tâlcuirea cea dreaptă.

Catolicul, dacă este sincer în căutarea lui, va înţe­le­ge cât de mult s-a îndepărtat catolicismul de Tra­di­ţia Sfinţilor Părinţi. Va înţelege că, dacă vrea să se împărtăşească de învăţătura Părinţilor, fără să o amestece cu deşertăciunile cugetării străine Duhului Sfânt, trebu­ie să intre în Biserica Ortodoxă.

Protestantul, dacă vrea să protesteze cu adevărat faţă de tot ce nu e curat în învăţătura despre Hristos, va înţelege că cel mai serios protest faţă de scornirile unor creştini, fie ei preoţi sau episcopi, este intrarea în Biserica al cărei Cap este Hristos, în Biserica Ortodoxă. Catolicul, dacă va vrea să fie părtaş Tradiţiei Sfinţilor Părinţi şi mai ales, Dumnezeului Care i-a luminat pe aceştia, va trece la Ortodoxie.

Totuşi, dacă ortodocşii nu vor mărturisi cu vrednicie despre frumuseţea şi adevărul Ortodoxiei, nici protestanţii, nici neoprotestanţii şi nici cei de alte religii nu se vor apropia de Biserică. Dacă ortodocşii se vor limita să le vorbească protestanţilor despre icoane, fără a deveni ei înşişi icoane vii ale credinţei, cuvintele lor vor fi fără putere. Nu vor convinge.

E nevoie ca cei care văd cu amândoi ochii să nu se mulţumească cu aceasta. E nevoie ca ei să se gândească şi la cei care văd cu un singur ochi. Dragostea adevărată nu se întinde numai peste câteva rude, peste câţiva prieteni şi peste câţiva colegi de serviciu sau peste câţiva fraţi întru Hristos. Dragostea adevărată îmbrăţişează pe toată lumea şi pe toţi oamenii. Omul este om şi poartă chipul lui Dumnezeu. Chiar dacă este închinător la foc sau dacă este închinător la zei, omul rămâne om. Un creştin adevărat îi cuprinde în dragostea sa pe toţi oamenii. Dar a iubi pe cineva presupune a-i dori binele: nu putem spune că iubim pe cineva câtă vreme nu ne interesează dacă merge spre lumină sau spre întuneric.

A fi ortodox înseamnă a te ruga pentru ca cei de alte credinţe sau confesiuni să cunoască lumina pe care Hristos a dăruit-o Bisericii Sale. A fi ortodox nu înseamnă a te lăuda celor de alte credinţe cu superio­ritatea credinţei tale. Dacă ceilalţi vor fi loviţi de cre­din­ţa ortodoxă, vor fugi de ea. Dar dacă vor simţi mân­gâierea şi puterea ei, atunci vor fi atraşi ca de un magnet.

Ortodoxia nu este o filosofie omenească: este tră­i­rea Adevărului. Şi, până la sfârşitul lumii, se vor găsi suflete însetate de acest Adevăr: acestor suflete cineva trebuie să le aducă Vestea cea bună a mântuirii. Şi calea care trebuie parcursă pentru aceasta este una sin­gură: nu batjocorind celelalte aşa-zise religii, nu dând cu piatra cuvântului în cei pe care îi conside­răm prea slabi pentru a se apăra. Ci dăruind altora din Lumina pe care Hristos o pune în inimile credin­cio­şilor Săi: adică devenind o Evanghelie însufleţită a Ortodoxiei…