Taina tânărului e că e foarte dornic de libertate

- interviu luat de Romeo Petraşciuc, apărut în Revista Timotheos -

„Întâi ne-a iubit Dumnezeu pe noi”

- Pe noi, tinerii, întotdeauna ne frapează când unul dintre ai noştri, de „sama” noastră, se desprinde din patimile acestei lumi şi se orientează după Nordul-Hristos. Fiecare apropiere de Hristos cere şi multă renunţare, efort susţinut… Cum de reuşeşti, tânăr fiind, să renunţi la toate celelalte tentaţii şi să-L urmezi pe Hristos?

- Eu cred că sunt foarte mulţi care reuşesc să renunţe la viaţa pătimaşă şi să se apropie de Hristos. Sunt necunoscuţi şi, prin aceasta, sunt şi mai slăviţi de Dumnezeu. Lor li se pare că sunt singuri, dar nu e aşa, mai sunt şi alţii pe aceeaşi linie. Nu cred că trebuie să fie o tensiune în sufletele noastre tinere şi să tragem o barieră, spunând că nu merită să fim creştini. Trebuie să trăim viaţa creştină ca pe ceva foarte firesc, ca pe ceva foarte simplu. Nu trebuie că căutăm explicaţii de genul: Cutare e ales? Cutare e ales?… Nu, toţi suntem aleşi, în măsura în care am primit harul Sfântului Botez. Şi în măsura în care ne dorim să ajungem în Împărăţie, trebuie să fim gata să pierdem toate celelalte pentru a o dobândi.

- În acelaşi timp însă, mi se pare destul de greu să Îl cunoşti pe Hristos în lumea actuală, în mediul în care trăim. Cum li Se mai revelează astăzi Dumnezeu tinerilor?

Din ce în ce mai delicat, pentru că, pe măsură ce lumea sporeşte în necredinţă, o minune ar putea brusca şi, în loc să ducă la cunoaşterea Adevărului, ar putea duce doar la frică de Dumnezeu. Esenţial într-o revelaţie este ca omul să îşi schimbe viaţa. Nu contează cât de palpitante sunt elementele revelaţiei, esenţial este scopul, schimbarea produsă de descoperirea respectivă. E pur şi simplu ciudat că, într-o lume în care până şi creştinii s-au lăsat seduşi de înţelepciunea acesteia, totuşi Dumnezeu mai reuşeşte să atingă inimile unora şi să-i îndrepte pe calea Bisericii.

- În ce măsură efortul acesta, de a-L descoperi pe Dumnezeu, aparţine omului şi în ce măsură lui Dumnezeu?

- Întâi ne-a iubit Dumnezeu pe noi şi, apoi, noi ne-am gândit să răspundem iubirii Lui. Numai că dacă lăsăm totul în responsabilitatea lui Dumnezeu, călcăm în picioare tocmai libertatea pe care ne-a dat-o şi vrem o mântuire la grămadă, în virtutea faptului că Dumnezeu e bun şi ne va mântui oricât de păcătoşi am fi.

S-au făcut în Occident mai multe studii care au arătat că din ce în ce mai puţini oameni sunt gata să accepte existenţa iadului. Ei cred în Dumnezeu, dar nu şi în iad. Iadul li se pare un concept depăşit, care i-a speriat pe bunicii şi străbunicii lor pentru a-i face să ducă o viaţă morală, dar, de fapt, nu ar exista decât moartea, iar după moarte, raiul. Asta, în cazul în care nu acceptă credinţa în reîncarnare, cu multiplele ei şanse de a ajunge pe drumul cel bun.

- Eşti mereu între tineri, între oamenii care L-au găsit pe Dumnezeu sau care încearcă, acum, să Îl descopere. Ce îţi place cel mai mult la tânărul apropiat de Hristos?

- Tocmai asta îmi place, sinceritatea căutării, sinceritatea de a se afla în căutare. Păcatul nu împlineşte. Mi-am dat seama de lucrul acesta de foarte tânăr. Mi-am început viaţa sexuală de pe la 13 ani şi deja pe la 14 ani voiam să mă apuc de yoga, ca să duc o viaţă cât mai curată, cât mai morală, cât mai sfântă. Auzisem de marii iniţiaţi ai Indiei, de care se zice că au trăit cu câteva boabe de orez pe zi şi mă gândeam: Uite adevărate modele de asceză!

Mă bucur, deci, când văd că mai există tineri care sunt gata să renunţe la ipocrizie şi să recunoască faptul că păcatul nu i-a împlinit. Când mergi pe stradă şi vezi o fată cu cinci cercei în urechi, fata aceea mărturiseşte că nu au împlinit-o nici doi cercei, nici trei cercei şi nici patru. Şi-a pus cinci. Şi dacă va fi sinceră, îşi va da seama că o să se ofilească repede şi cel de-al cincilea cercel şi o să caute altă formă de a-şi exprima identitatea, batjocorindu-şi trupul; toate aceste experienţe pe care le fac tinerii pe trupurile lor eşuează. Şi asta o vedem şi în relaţia dintre un tânăr şi o tânără. La început îşi spun că se iubesc, apoi fac păcatul, crezând că acesta îi împlineşte; apoi trec la perversiuni, văd că nici acestea nu îi împlinesc, epuizează toate tehnicile sexuale, găsite prin nu ştiu ce reviste – nu îi împlinesc nici acelea –, şi apoi îşi dau seama, spun ei, că nu sunt compatibili sexual şi că nu se iubesc. Atunci relaţia lor se destramă. Se destramă pentru că au pornit pe o cale sortită eşecului, chiar dacă ei nu-şi dau seama de asta. Din ce în ce mai mulţi tineri consideră că păcatul trupesc, unirea sexuală e principala cale de a-şi arăta dragostea. Şi, nefiind acoperiţi de harul căsătoriei, merg pe o cale de distrugere a adevăratei iubiri.

„De ce în Biserică sunt atât de mulţi tineri crispaţi, mulţi urâţi…”

- Are voie un tânăr, aflat pe Calea lui Hristos, să aibă complexe?

- Vrem sau nu, foarte mulţi tineri au complexe! Din păcate, eu sunt trist văzând în biserică foarte mulţi oameni crispaţi. Un prieten al meu, coleg de doctorat în Grecia, chiar a întrebat o maică dintr-o mănăstire: Maică, de ce în Biserică sunt atât de mulţi tineri crispaţi, mulţi urâţi? Şi de ce nu sunt mai multe feţe frumoase, senine în Biserică? E adevărat că Biserica este un spital, dar ar fi frumos ca la acest spital sufletesc să vină şi oameni frumoşi. Cred că greşim noi, cei ce suntem în Biserică, pentru că în momentul în care ne punem stavilă între Hristos şi cei care vor să vină la El, impunem normele noastre, care nu coincid cu normele lui Dumnezeu. De exemplu, nu există nici un sinod local sau ecumenic care să stabilească lungimea fustei pe care trebuie să o poarte o fată. Ei bine, sunt fete care nu intră în biserică pur şi simplu pentru că nu vor să poarte fuste negre şi până în pământ. Ele nu înţeleg la ce le-ar ajuta lucrul acesta. Ba, mai mult, văzând că multe fete, care poartă numai fuste negre şi până la pământ, sunt făţarnice, pline de răutate, egoiste, văd în ele un anti-model duhovnicesc. Şi atunci ele chiar nu au cum să înţeleagă faptul că lungimea unei fuste te poate ajuta să Îl cunoşti pe Dumnezeu. Eu am observat că duhovnicii care au fost mai îngăduitori cu tinerii la început, i-au câştigat pe termen lung. Iar cei care au fost cât se poate de aspri la început şi au stabilit şi impus tot felul de norme duhovniceşti, au avut destule rateuri. Adică unii ucenici ai lor tineri au rămas la un nivel foarte scăzut de cunoaştere a lui Dumnezeu, considerând că Dumnezeu este un Dumnezeu al regulilor, al pravilelor şi aproape deloc al Iubirii. Zicea părintele Arsenie Papacioc: Tipic, tipic şi la inimă nimic! Or, unii au rămas la canoane, la pravile şi, necunoscându-L pe Hristos, nu au reuşit nici pe alţii să-i facă să-L cunoască.

- Ai cu precădere aplecare către segmentul acesta al tinerilor. Crezi că e un segment care suferă mai mult decât celelalte segmente ale misiunii?

- Da, pentru că nu li se adresează nimeni. Din câţi duhovnici am cunoscut, foarte-foarte puţini sunt în stare să stea de vorbă cu tinerii.

- De ce se întâmplă acest lucru?

- Pentru că duhovnicii nu sunt dispuşi să-i mai asculte pe tineri. Vin direct cu o reţetă standard, gata pregătită, tinerii simt că părintele nu are chef să îi asculte, că nu are deschidere reală de a asculta, şi atunci tânărul se închide în el. Mi s-a părut efectiv anormal când, student fiind, preşedinte al Ligii Studenţilor din Facultatea de Teologie din Bucureşti, am organizat o conferinţă cu tema Yoga şi credinţa creştină. Şi am chemat un foarte cunoscut duhovnic din Bucureşti să ţină conferinţa respectivă. În deschiderea conferinţei, părintele şi-a deschis caietul de predici la toată trebuinţa şi voia să citească un material pe care îl avea de pregătit pentru creştinii din parohie. Ba, mai mult încă, auzindu-mă pe mine când am prezentat materialul de deschidere, mă întreba: Unde-i citatul cutare? Unde-i cutare citat?… Pentru că el voia să se folosească şi de citatele pe care le alesesem eu pentru introducerea conferinţei. Deci el venise nepregătit pentru o întâlnire cu tinerii. Din păcate, comportamentul acesta e simptomatic pentru mulţi. Credem că tânărul este o insectă care are opt aripi transparente, cu reflexe albăstrui, cu capul mic, cu cine ştie ce ac, şi îl studiem la microscop, crezând că gata, i-am înţeles taina!

Taina tânărului e că e foarte dornic de libertate. Cred că dracul îi atacă atât de mult pe tineri şi pentru că înţelege capacitatea acestora de a urca foarte repede pe treptele sfinţeniei. Tânărul e foarte mobil şi, când găseşte ceva frumos, e gata să se dăruie, total, deplin! Fetele cad foarte uşor în păcat cu prietenii lor considerând că aşa îşi arată iubirea jertfelnică. Ele se dăruie pentru că au o iubire foarte puţin egoistă. Pe măsură ce cresc însă, aceleaşi fete o să cadă în păcat din cu totul alte motive. Nu pentru a se dărui, ci pentru a câştiga ceva. Chiar realizând modul în care se raportează la păcatul pe care îl fac, putem înţelege în ce măsură ar fi gata să se raporteze la Hristos.

- Deşi ai fost întrebat, în nenumărate rânduri, despre experienţa ta yoghină, merită să facem o scurtă trecere în revistă şi a acestei etape. Dincolo de toată această experienţă, este şi ceva ţi-a folosit sau îţi foloseşte în viaţa de credinţă?

- În nici un caz! Am observat acest punct de vedere la mai mulţi – şi anume că: Acesta a făcut yoga şi a devenit un bun creştin! Acesta a făcut radiestezie şi acum e un bun creştin! Ca şi cum am avea nevoie de o etapă pregătitoare, un fel de catehumenat în credinţe eretice şi catehumenatul acela ar fi foarte eficace şi în stare să ne pregătească pentru o viaţă jertfelnică. Nimic nu te poate pregăti mai bine pentru mărturisirea lui Hristos decât viaţa în Hristos!

Problema care e? Noi suferim de o amorţeală foarte puternică, de o lenevie excesivă. Chiar am auzit că s-a lansat un fel de ghid al leneşului, un manual al leneşului. Şi mă gândeam ce trist e că se face atâta reclamă unei cărţi care va distruge suflete. Pentru că a propovădui lenea înseamnă a propovădui distrugerea omului ca persoană făcută după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Omul nu e făcut să lenevească, ci să cunoască Adevărul, să-L cunoască pe Dumnezeu, să se bucure de viaţă, cu toate greutăţile şi necazurile ei. Iar dacă tu vrei să-l transformi într-un zombbie, trăind în lenevie, înseamnă că nu-l iubeşti, înseamnă că efectiv îl calci în picioare numai şi numai pentru a-i smulge câţiva bani de pe urma editării unei cărţi. Această lenevie s-a întins şi în Biserică. Pentru mine e foarte-foarte trist, de multe ori, când ies de la slujbă, că văd feţe de oameni plictisiţi. De oameni care nu s-au întâlnit cu Dumnezeu. De altfel, asta o putem vedea şi la Împărtăşanie, dacă stăm să privim feţele celor care se împărtăşesc. Îi vedem pe unii bucurându-se din tot sufletul că-L primesc pe Hristos, pe alţii îi vedem plini de smerenie, chiar plângând de emoţia întâlnirii cu Hristos, iar pe alţii îi vedem efectiv indiferenţi! Nu s-a clătinat cu nimic sufletul lor în momentul întâlnirii cu Hristos şi, de altfel, ei nu mărturisesc că s-au întâlnit cu El. Pentru că viaţa lor rămâne aceeaşi, nu s-a schimbat deloc.

- Ce crezi că îl decimează cel mai mult pe tânărul din ziua de astăzi? La ce ispite este supus cel mai mult?

E clar că sexualitatea, pentru că sexualitatea deformează iubirea. Mie şi de aceasta îmi plac atât de mult tinerii, pentru că simt o nevoie sinceră şi reală de iubire. Şi, chiar dacă o caută greşit, dacă o caută cu sinceritate, până la urmă s-ar putea să o afle. Ei însă, căutând iubirea într-un mod pervertit, încet-încet ajung să nu mai caute iubirea, ci doar plăcerea trupească. Foarte-foarte mulţi tineri stau departe de Biserică pentru că nu vor să renunţe la viaţa păcătoasă împreună cu prietena sau prietenul pe care îl au.

- Cum reuşeşti să ţi-i apropii pe tineri? Cum faci să fii între ei? Îţi creezi special situaţii de genul acesta?

- Cred că naturaleţea vieţii e argumentul forte pentru a putea să stai în faţa tinerilor. Cred că trebuie să fim doar sinceri şi să-i iubim. Atâta tot! Pe tineri îi impresionează foarte mult să constate că sunt oameni care au timp de ei, de întrebările, de frământările lor. Multă vreme am încercat să răspund la grămezile de scrisori şi de e-mail-uri pe care le-am primit. În ultima vreme duhovnicul mi-a spus să nu mai răspund, pentru că sunt foarte multe. Însă perioada aceasta, de dialog îndelungat cu tinerii, m-a ajutat şi pe mine să înţeleg viaţa şi problemele tinerilor şi cât de mult îl iubeşte Dumnezeu pe om.

În primul rând, m-au impresionat foarte tare cazurile de convertire la Ortodoxie. M-a şocat cazul unui tânăr care mi-a scris: Am citit cartea ta şi nu am să mai fac sex cu prietena mea. Mie scrisoarea mi s-a părut puerilă, chiar mi-a stârnit un zâmbet sau o reacţie de genul acesta, pentru că mă gândeam că e nefiresc ca un tânăr să vorbească cu un scriitor, înainte de a vorbi cu prietena lui şi în lipsa unui duhovnic. Pentru că dacă ar fi vorbit cu duhovnicul, ar mai fi fost şanse să se schimbe viaţa lui. Dar aşa, am fost foarte sceptic, mai ales că vreme de câteva luni de zile tânărul nu mi-a mai scris nimic. L-am întrebat eu apoi, foarte politicos şi distant, cum o mai duce. Mi-era teamă să nu se simtă jignit sau agasat de presiunea mea de a-l atrage pe calea virtuţii. Şi mi-a spus aşa: Am înţeles că Dumnezeu îl iubeşte pe om mai mult decât se iubeşte omul pe sine însuşi. Asta era, pur şi simplu, experienţa vieţii lui de tânăr creştin. Care, într-adevăr, din momentul acela renunţase la păcat şi intrase în Biserică. Or, în situaţii din acestea, nu poţi să nu vezi mâna, lucrarea lui Dumnezeu, Care îi acoperă nu numai pe tineri, ci pe toţi cei ce vor, cu adevărat, să se mântuiască.

„Ceea ce caut eu este să răspund întrebărilor la care alţii nu răspund”

- Care sunt bucuriile misiunii lui Danion Vasile?

- Încă un suflet întors la Hristos. Eu nu încerc să am o misiune din asta aşa, masivă, gen stadioane, cum au sectanţii. Unul din succesele convertirii în masă făcute de sectanţi e tocmai că îi îndreaptă pe oameni de la o viaţă de patimi la o viaţă de erezie. Or, eu am această idee fixă, că merită să lupţi pentru salvarea fiecărui suflet în plus şi nu caut roade cât mai mari. Roadele le las în seama lui Dumnezeu. Ceea ce caut eu este să răspund întrebărilor la care alţii nu răspund sau să caut segmentele la care slujitorii Bisericii şovăie să precizeze răspunsul. Nu pentru că nu ar avea răspunsuri, ci pentru că oamenii Bisericii nu sunt poate atât de dornici în a preciza răspunsurile respective.

- Am vorbit de bucurii. Care sunt tristeţile?

- Ca fost sportiv, am fost învăţat să caut recordurile, dacă pot spune aşa. În viaţa duhovnicească recordurile nu le stabileşti tu, le stabileşte Hristos. Dar mă apasă neputinţa mea. Îmi dau seama că sunt principalul duşman al misiunii mele. E foarte trist! Ani de zile am crezut că, întrucât mulţi tineri s-au apropiat de Hristos prin cărţile mele, am o misiune, ce frumos e, ce palpitant e şi că dacă voi muri, Hristos mă va primi în Împărăţia Sa. Aveam atunci un fel de siguranţă a mântuirii, tipic protestantă. Şi într-o noapte am avut un vis. De la oboseală, nu a fost decât un vis rod al imaginaţiei, dar care m-a ajutat să înţeleg foarte mult. Am visat că eram la Judecata dumnezeiască şi eu eram foarte pregătit să spun: Uite, Doamne, cât am scris, cât am vorbit!… Şi m-a întrebat Hristos: Doar atât?… Şi atunci mi-am dat seama că s-a ales praful din tot ce am făcut, pentru că noi, creştini fiind, dacă facem ceva, facem prin harul lui Hristos. Şi dacă până atunci mi se părea că am făcut mult – zece cărţi, unsprezece cărţi, cincisprezece cărţi… –, mi-am dat seama că lucrurile stau altfel. Spunea Părintele Porfirie că a avut un vis, un semn de la Dumnezeu, în care tot lucrul bun pe care-l făcuse în întreaga sa viaţă era că găsise pe front o cutiuţă de metal şi în ea ţinea Sfânta Împărtăşanie. Atât i-a spus Hristos că era fapta sa cea bună. Restul le făcuse întărit de Dumnezeu şi, de aceea, nu se putea aştepta la plată pentru ele.

- Te-aş ruga să ne dai câteva repere de lectură pentru tineret. Cărţi sau autori recomandabili tinerilor pentru apropierea de Hristos.

- Din păcate, e foarte greu de recomandat o astfel de listă, din cauză că falimentăm la capitolul carte pentru tineri. Acesta e răspunsul sincer şi obiectiv. Mi-aş dori să fie multe cărţi pentru tineri, dar nu sunt! Sunt foarte puţini autori, dintre care, cei mai cunoscuţi: părintele Savatie Baştovoi, părintele Constantin Necula de la Sibiu, Laurenţiu Dumitru – pentru un anumit segment, de începători – şi chiar Cristian Şerban, pentru cei care sunt şi mai la început şi, eventual, chiar în şcoala generală sau liceu.

- Dacă ar fi să numeşti câteva din scrierile patristice sau din părinţii duhovniceşti chiar contemporani nouă, adresabili tinerilor, care ar fi aceştia?

- Pe mine mă marchează foarte puternic exemplul părintelui Serafim Rose, care a fost homosexual, a trăit în păcat, a trecut prin religiile orientale şi, în cele din urmă, a cunoscut Ortodoxia. Şi chiar a înfiinţat o obşte monahală, Sfântul Gherman din Alaska, unde a urcat pe culmile sfinţeniei. După moartea sa a făcut minuni şi se pune din ce în ce mai serios problema canonizării sale. Ce a scris părintele Serafim Rose e extraordinar!

Cred că, iarăşi, pe tineri îi ajută foarte mult scrierile părintelui Paisie Aghioritul. Chiar dacă acestea nu sunt în mod special adresate tinerilor, observăm în ele cât de mult vine Dumnezeu în întâmpinarea omului. Sau cărţile despre părintele Porfirie Bairaktaris – un mare făcător de minuni din Grecia secolului XX –, în care sunt relatate sute şi sute de minuni, chiar unele făcute în faţa tinerilor, prin care oamenii sunt aduşi la credinţa creştină. Observ însă că noi, ca şi creştini, nu suntem în stare să recomandăm tinerilor cărţile de care au nevoie. Nu puţini mi-au scris că au descoperit cu bucurie cărţile mele după ce li s-a recomandat să citească părintele Cleopa sau alt părinte şi nu le-a mers la suflet. Mie mi se pare, sincer, aproape o crimă să recomanzi unui student care este departe de Biserică să citească scrierile părintelui Cleopa. Părintele Cleopa e un părinte cu viaţă sfântă, numai că segmentul căruia i s-a adresat părintele Cleopa nu a fost cel al tinerilor, sau nu al tinerilor de astăzi, cum sunt tinerii cu viaţa zbuciumată din centrele universitare, de pildă. Faptul că părintele Cleopa a convertit la Hristos câţiva tineri din mediul rural nu e acelaşi lucru cu a considera că sunt potrivite cărţile părintelui Cleopa pentru studenţii care abia descoperă credinţa… Trebuie să fim foarte-foarte atenţi, ca nu cumva să recomandăm tinerilor cărţi care, în loc să îi apropie de Dumnezeu, îi vor îndepărta, pentru că îi vor convinge că ei nu au nimic în comun cu Dumnezeul unei Biserici atât de fixiste. Mie îmi place la părintele Necula de la Sibiu că are o foarte mare mobilitate în abordarea tinerilor. La fel îmi place părintele Tănase de la Valea Plopului. Îl consider un părinte cu viaţă sfântă, chiar un sfânt în viaţă. De fapt, chiar aşa mi-a şi fost prezentat părintele Tănase. Eram student la Teologie şi m-a întrebat un preot din Bucureşti: Vrei să cunoşti un sfânt în viaţă? Da – i-am răspuns –, vreau! Şi m-a dus cu el la părintele Tănase. Noi căutăm acum sfinţenia după nişte criterii foarte puerile. Dacă părintele are ochii albaştri sau privirea blândă, dacă are părul alb etc. Sfinţenia înseamnă a-L trăi pe Hristos în fiecare clipă a vieţii tale. Sfinţenia nu conţine nimic artificial în ea. Sunt unii duhovnici care suferă de un anumit guru-ism, cum observa părintele Serafim Rose. Încearcă să le impună ucenicilor un mod de viaţă foarte rigorist şi îi transformă într-un fel de soldăţei. Pe când – spunea tot părintele Serafim Rose –, duhovnicul adevărat îl ajută pe ucenic să cunoască marele dar al libertăţii în Hristos. La fel făcea şi părintele Porfirie şi mulţi mari Părinţi ai zilelor noastre. Câtă vreme nu ne aflăm în mănăstire şi omul nu a depus votul ascultării necondiţionate, duhovnicul trebuie să aibă această mare artă de a-l ajuta pe ucenic să înţeleagă darul libertăţii. Omul fără libertate e un om mort, un om care nu iubeşte. Nu poţi iubi dacă nu eşti liber.

- Aş vrea să trecem puţin de catapeteasma aceasta de gând şi de faptă, de misiune a lui Danion Vasile şi să vedem cum e el şi în familie. Ca tată, ca soţ… Mai găseşti vreme şi pentru aşa ceva?

- Îmi pare puţin rău că, fiind ocupat şi cu cărţile mele, şi cu doctoratul în Grecia, şi cu Editura Egumeniţa – căreia îi sunt director –, nu am timp să mă ocup mai mult de copiii mei. Am însă nădejde că Dumnezeu vede osteneala mea şi va purta de grijă copiilor mei şi ne va ajuta să ajungem cu toţii, împreună, în Împărăţia Cerurilor. Familia e cea care mă ajută să iubesc şi să trăiesc creştineşte. Nu îmi imaginam, până să mă căsătoresc, cât de mult îţi poate aduce familia! Eu am avut o copilărie nu foarte fericită. Mama mea s-a sinucis pe când aveam aproape 14 ani. Nu am prea înţeles ce legătură există între copii şi părinţi. Şi am crescut aşa, mai rebel. Am avut o tinereţe mai chinuită. Abia după ce m-am căsătorit şi, mai ales, după ce au venit pe lume copiii, am înţeles cât de frumoasă e familia creştină. Chiar dacă pare mai banală iubirea părintelui faţă de copiii săi decât iubirea monahului faţă de fraţii de mănăstire, care este – sau ar trebui să fie – o iubire foarte-foarte curată. E adevărat că există riscul de a avea o iubire egoistă faţă de soţie şi faţă de copii. Dar exact în această ispită pot să cadă şi monahii, când ajung la o iubire nu după Hristos, ci la o iubire lumească. Îl iubesc pe fratele cutare din mănăstire pentru că are cine ştie ce vin în pivniţa chiliei. Sau îl iubesc pe fratele cutare, pentru că îmi dă mai mulţi bani, să-mi cumpăr nu ştiu ce haine. Sau pentru că, sau pentru că… Până şi în mănăstire iubirea poate fi pervertită. În principiu, e mai uşor de pervertit în familie, mai ales că din ce în ce mai multe familii apar din motive nepotrivite. Ori pentru că ea, femeia, a rămas însărcinată, ori pentru că „el” vrea să pună mâna pe nu ştiu ce moştenire de la socri, motive din acestea neîntemeiate, care viciază viaţa de familie.

- Trăgând o linie a bilanţurilor, a meritat să îţi închini viaţa lui Hristos?

- Nu mi se pare că am făcut ceva grozav. Mi se pare că am făcut ceva foarte firesc. Şi de o mie de ori dacă m-aş naşte, tot aici aş vrea să ajung. Simt că viaţa mea a început nu prin Botez, din fragedă pruncie, ci în momentul în care m-am apropiat de Biserică la prima spovedanie, după ce am trecut prin experienţa păcatului şi experienţa yoghină. Viaţa creştină e o experienţă extraordinară şi e extraordinară tocmai prin firescul ei.

This entry was posted in Interviuri date. Bookmark the permalink.

6 Responses to Taina tânărului e că e foarte dornic de libertate

  1. rld_mario says:

    Fericit esti Danion!Fericit sa fii in continuare si sa ne bucuri si pe noi cu scrierile tale!Ne rugam Bunului Dumnezeu pt. asta!Amin

  2. nedelcu daniela iuliana says:

    tanarul este mereu in cautare insa nu trebuie sa fie singur dar toti il abandoneaza cand are mai mare nevoie.duhovnicul nu ii vorbeste,oamenii il blameaza,poarta cu sine o multitudine de neintelegeri,nimeni nu vine la el cu o alinare sau o incurajare.este singur in tot acesta razboi dar cine sa se gandeasca la acest suflet, numai singur Dumnezeu. dar de cele mai multe ori tanarul nu este convins de oameni si de aceea sta departe de Dumnezeu.cand oare o sa auda si el o vorba buna cand oare preotul o sa vina la el sa il ajute?toti lovesc cu piatra ca tinerii sunt rai sunt desfranati dar oare cine a venit la ei in mizeria in care traiesc sa le spuna ca se poate? toti ii invinuiesc si cateodata este drept dar oare cati preoti mai spun azi “te inteleg” “te voi ajuta pt ca am fost ca si tine”. eu ma confrunt cu aceasta problema si vad cat de singura sunt, eu am nevoie de el de parintele meu duhovnicesc insa nu il am apropare deoarece nu m-a castigat. mai rau m-a si indepartat m-a facut sa fug de el. as dori un sfat. danion de multe ori te-am vazut la radu-voda insa nu am indrazit sa vb cu tine.da-mi un sfat te rog.Doamne ajuta

  3. nedelcu daniela iuliana says:

    trebuie sa facem ceva cat timp mai suntem in trupuri,trebuie sa luptam chiar daca de multe ori nu avem putere, trebuie sa luptam pentru copiii nenascuti si pentru bucuria lo viitoare. zambetul unui copil este cel mai frumos lucru de pe pamant. iubesc atat de tare copiii, de abia astept sa ma casatoresc si sa devin mama, e cel mai mare vis al meu

  4. Carmen says:

    Si eu sunt de parere ca tanarul este fff greu de inteles,dar si el intelege ff greu,la randul lui,lucrurile credincioase!!!Eu cred ca toate astea pleaca de la educatia de acasa…de la cei 7 ani de acasa,de exemplu!Daca stai de vrb cu unu care a crescut mai cu greutati,dar cu dragoste de D-zeu insuflata de parinti intelege mult mai bine si mai usor scrierile religioase decat unul care a crescut departe de toate acestea…si de dragostea de D-zeu,dar si de dragostea de parinti!…Cel putin majoritatea…asa sunt! Doamne ajuta!

  5. nedelcu daniela iuliana says:

    de câțiva ani lucrez cu tinerii fiind cadru didactic și am observat lipsa acută de iubire din inimile lor. ei încearcă din răsputeri să găsească resorturile sufletești pentru a rezista însa de multe ori nu pot căci sunt foarte puțini cei care vor să-i ajute. trebuie să ne implicăm, nu să judecăm

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>