Cenzurarea cultului – Despre Prohod şi Sinodiconul Ortodoxiei

Pentru creştini, cultul Bisericii Ortodoxe este o ade­vărată şcoală. Numai că, în timp ce de multe ori şco­lile obişnuite îi silesc pe elevi să înveţe, slujbele îi în­­vaţă pe creştini să Îl cunoască pe Dumnezeu, să în­ve­ţe să Îl iubească şi să se iubească unii pe alţii. Bo­gă­ţia slujbelor îi face să devină cu adevărat teo­logi – vor­bitori cu şi despre Dumnezeu. Mulţi oa­meni sim­pli, neştiutori de carte, au urcat pe culmile în­ţe­lep­ciu­nii hrănindu‑se doar cu cele auzite la Bi­se­ri­că. Cul­tul Bisericii face Tradiţia vie în vremu­rile noas­tre. El exprimă învăţăturile dogmatice ale Bi­se­ri­cii, fi­ind o cateheză continuă prin care credin­cio­sul este ur­cat pe treptele cunoaşterii lui Dumne­zeu…

Când vorbesc creştinii cu Iuda? Iată o întrebare ciu­da­tă. Răspunsul este simplu. Vorbesc în fiecare an, la slujba Pro­hodului Domnului Dumnezeului şi Mântuito­rului Nos­tru Iisus Hristos, atunci când cântă: (Starea în­tâi)

„Vino, necurate,

Ucigaş ucenic,

Şi pricina răutăţii arată‑mi‑o:

Pentru ce‑ai ajuns tu pe Hristos să‑L vinzi?

Iubitor de oameni

Te prefaci, nebune,

Orb, nemernic, ne‑mpăcat, vânzătorule,

Tu, ce Mirul ai voit să‑L vinzi pe bani.

Cu ce preţ ai vândut

Sfântul Mir cel ceresc?

Sau ce lucru de El vrednic în schimb ai luat?

Nebunie‑aflaşi, preablestemat satan !

De iubeşti pe săraci,

Şi mâhnit eşti de mir

Ce se varsă, curăţind suflet păcătos,

Cum pe‑arginţi pe‑a tuturor Lumină vinzi?” [96; 15][1]

În aceeaşi slujbă, creştinii mărturisitori ai Învierii dau măr­turie şi despre uciderea lui Hristos de către iudei:

„Fariseilor[2]

Ruşinaţi‑vă măcar de morţii

Înviaţi de Dătătorul vieţii lor,

Cel pe Care, plini de pizmă, L‑aţi ucis.” [96; 26][3]

Strofa a noua de la Starea a treia:

„O, ce nebunie !

Pe Hristos omoară

Cei ce‑au ucis pe profeţi” lipseşte însă din Prohodurile tipărite în ultima vreme.[4]

Trebuie spus însă că, datorită unor astfel de strofe în Pro­hod, există un curent care susţine cenzurarea acestei sluj­be bisericeşti. O primă cenzurare a avut deja loc. Să nu se creadă că cenzurarea Prohodului a avut ca scop doar scurtarea slujbei – un aggiornamento pe placul creştinilor gră­biţi ai zilelor noastre, învăţaţi să trateze şi slujba în mare viteză. S‑au scos în mod special fragmentele în care era vorba de iudeii care L‑au răstignit pe Hristos.

Iată un alt exemplu strofa 58 din Cântarea întâi – în va­rianta completă:

„Îngâmfat Israil,

Ucigaşe popor !

Pentru ce pe Varava, pătimaş, slobozi,

Iar pe Domnul pentru ce Îl răstigneşti?”

Aşa cum poate constata oricine face comparaţia, în to­tal au fost cenzurate 12 strofe din Prohod[5]. Din prima cân­tare s‑au scos 3 strofe din 76, din a doua 3 din 63, din a treia 6 din 49.

Această cenzură, neunitară (care a micşorat şi mai mult raportul cantitativ dintre cântarea a treia şi primele două), nu poate da roade de folos. În momentul în care în­ce­pem să cenzurăm cultul, nu mai considerăm că are in­spi­raţie dumnezeiască şi negăm harul Sfinţilor Părinţi şi al Cuvioşilor care au alcătuit sfintele slujbe.

Dacă cenzura s‑ar fi rezumat la scurtarea Prohodului, ar fi fost o excepţie fără ecouri. Dar, din păcate, cenzura s‑a ex­tins şi asupra altor texte liturgice. (Tragem acest sem­nal de alarmă pentru ca fenomenul să nu ia am­ploa­re.)

Iată, de exemplu, un fragment din Ceaslov, din Tropa­re­le Învierii – e vorba de Troparul Glasulului întâi : „Pia­tra fiind pecetluită de iudei şi ostaşii străjuind preacurat tru­pul Tău, înviat‑ai a treia zi, Mântuitorule, dăruind lu­mii viaţă….” [5; 233].

În noile cărţi de muzică bisericească, acest tropar în­ce­pe cu cuvintele „Piatra fiind pecetluită şi ostaşii străju­ind…” Nu se mai precizează cine a pecetluit piatra de la Sfân­tul Mor­mânt, trecându‑se astfel cu vederea mărturia Sfin­tei Evan­ghelii: Iar a doua zi, care este după vineri, s‑au adu­nat arhiereii şi fariseii la Pilat, zicând: „Doam­ne, ne‑am adus aminte că amăgitorul Acela a spus, fiind încă în via­ţă: «După trei zile Mă voi scula.» Deci, po­run­ceş­te ca mor­mântul să fie păzit până a treia zi, ca nu cum­va uce­ni­cii Lui să vină şi să‑L fure şi să spună po­po­ru­lui: «S‑a scu­lat din morţi.» Şi va fi rătăcirea de pe ur­mă mai rea decât cea dintâi.” Pilat le‑a zis: „Aveţi stra­jă; mergeţi şi întăriţi cum ştiţi.” Iar ei, ducându‑se, au în­tă­rit mormântul cu stra­jă, pecetluind piatra (Matei 27, 62‑66).

Mergând mai departe pe drumul cenzurării cultului or­to­dox, unii preoţi au îndrăznit chiar să nu mai citească în Săptămâna Mare pericopa evanghelică în care poporul iudeu cere răstignirea lui Pilat.

Dar una din cele mai grave cenzurări ale cultului este scoaterea din Molitfelnicul ortodox a slujbei de primire în biserică a evreilor (odată cu aceasta au fost scoase şi sluj­bele de primire a catolicilor, a armenilor şi a altor eretici).

Vorbind despre importanţa unor astfel de slujbe, Sfân­tul Ioan de Kronstadt scria: „Ce înseamnă rânduiala tre­ce­rii de la diferite credinţe şi confesiuni şi a unirii cu Bi­se­ri­ca Ortodoxă? Necesitatea indispensabilă a lepădării de cre­dinţele şi confesiunile false, a negării rătăcirilor, a măr­turisirii adevăratei credinţe şi pocăinţei de toate pă­ca­te­le dinainte, a făgăduinţei date lui Dumnezeu de a păzi şi măr­turisi cu tărie credinţa nealterată, a feririi de păcate şi a vieţuirii în virtute” [35; 83].

Nu putem tăia o parte dintr‑o slujbă fără ca aceasta să nu afecteze restul slujbei. E adevărat, citirea lepădărilor nu face parte din slujba propriu‑zisă a Botezului, ci doar o pre­cede. Rostul catehezelor respective era de a‑i pregăti pe cei care veneau de la întunericul rătăcirii la lumina ade­vărului pentru marele pas pe care se pregăteau să îl facă. Totuşi, din moment ce alte Biserici Ortodoxe au con­siderat că slujba respectivă trebuie făcută înaintea Bo­te­zului, aşa cum am primit de la înaintaşii noştri, opţi­unea de a renunţa la ea arată existenţa unei alte perspec­tive dogmatice.

E foarte trist că din Triodul românesc lipseşte cea mai im­portantă slujbă cu caracter dogmatic din tot anul bise­ri­cesc, e vorba de Sinodiconul Ortodoxiei, slujbă în care sunt anatemizaţi nominal marii eretici şi sunt cinstiţi ma­rii sfinţi apărători ai Ortodoxiei. Celelalte popoare orto­do­xe au această slujbă, şi mari teologi – cum este Mitro­po­litul Hierotheos Vlachos – au scris mult despre impor­tan­ţa ei. Întrucât cultul bisericesc are un caracter catehe­tic, dacă va fi văduvit de amprenta dogmatică va avea roa­de pe măsură, credincioşii fiind mult mai uşor de atras în ghearele diferitelor rătăciri.

„În Triodul de la Neamţ (1833), deşi se încerca totuşi o res­pectare cât mai fidelă a traducerii greceşti, «nimic adău­gând sau scăzând, ci întocmai precum iaste [Triodul] cel Grecesc, afară de Canonul Litaniei Sfintelor Icoane din Duminica întâia a Sfântului Post ce să numeşte a Pra­vo­slaviei şi a Cărţii Sfântului a toată lumea al Şaptelea So­bor, întru carea blestemă pre toţi ereticii luptători de Icoa­ne şi pre toţi ceilalţi începători ai eresurilor ce au stă­tut în vremi împotriva Sfintei Pravoslavnicii Credinţe; şi binecuvântează pe toţi Păstorii, Apărătorii, Învăţătorii şi Lu­minătorii carii s‑au nevoit şi până la sânge au stătut pen­tru apărarea Pravoslaviei. Fericeşte şi pre toţi Pravo­slav­nicii împăraţi şi împărătese şi pre toţi Drept Slăvitorii carii au stătut în vremi, ajutători şi apărători dreptei cre­din­ţe. Care Canon, dimpreună cu soborniceasca Carte, fi­ind că până acum nici în Trioadele cele mai dinainte n‑au fost tipărit[6], nici noi n‑am găsit de cuviinţă ca chiar în lo­cul lui în Duminica Pravoslaviei, pre cum iaste în cel gre­cesc, să se tipărească. Ci pentru oareşicare supţiri so­coteli (altfel spus: „lăsându‑ne amăgiţi de înţelepciunea lumii acesteia” – n.n.), am poruncit ca pe urmă în deose­bită filadă[7] să se tipărească” [24; 42].

Mitropolitul Hierotheos Vlachos spune: „Ne este de­si­gur cu neputinţă să analizăm şi să tâlcuim toate lucrurile mi­nunate şi pline de semnificaţie din Sinodiconul Or­to­do­xiei. Cititorul va trebui să îl parcurgă cu băgare de seamă şi astfel îi va descoperi însemnătatea” [76; 177].

Sfântul Teofan Zăvorâtul arăta că prin Sinodicon se aude glasul cel puternic al dreptei credinţe, care osândeşte mulţimea de erezii şi de eretici[8]. El explică de ce în zilele noas­tre Biserica nu se grăbeşte să pronunţe anatema asu­pra fiecărei grupări eretice nou înfiinţate: „La noi s‑au pră­şit acum o mulţime de nihilişti şi de nihi­lis­te, de dar­wi­nişti, de spiritişti: dacă în învă­ţătura lor ar fi vreo rătă­ci­re nouă, credeţi că Biserica ar tăcea, n‑ar glă­sui, nu i‑ar osândi şi nu i‑ar da anate­mei? Dimpotrivă, s‑ar face sinod fără întârziere şi toţi, dimpreună cu învăţăturile lor, ar fi daţi anatemei; la Sinodiconul de acum al Ortodo­xiei s‑ar mai adăuga un punct: «Lui Büchner, Feuerbach, Darwin, Re­nan, Cardec şi tuturor următorilor lor – ana­tema!». Dar nu e nicide­cum nevoie de un sinod special pen­tru aşa ceva, nici de vreun adaos. Toate învăţăturile lor min­ci­noa­se au fost deja date anatemei…” [107; 123‑124].

Afirmaţia Sfântului Teofan Zăvorâtul este întărită de com­pletarea anatematismelor din Sinodicon cu cele pri­vi­toa­re la învăţătura despre „teoria ramurilor”. Completa­rea a fost stabilită de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ru­se din afara Rusiei[9], care s‑a întrunit la Vancouver, Ca­na­da, în 1983 şi care a avut o poziţie mult mai dură: „Ana­te­ma celor care atacă Biserica lui Hristos învăţând că Bi­se­ri­ca Sa este împărţită în aşa‑zise «ramificaţii» ce se deo­se­besc în doctrină şi în felul de viaţă sau că Biserica nu exis­tă vizibil, ci va fi formată în viitor, când toate «ra­mi­fi­caţiile» – sectele, denominaţiunile şi chiar religiile – vor fi unite într‑un singur trup, şi care nu deosebesc Preoţia şi Tai­nele Bisericii de cele ale ereticilor, ci spun că botezul şi euha­ristia ereticilor sunt eficace pentru mântuire; prin ur­mare, celor ce cu bună‑ştiinţă sunt în comuniune cu aceşti ere­tici înainte‑menţionaţi sau celor ce susţin, răs­pân­desc sau păzesc erezia lor ecumenistă sub pretextul dra­gostei fră­ţeşti sau al presupusei uniri a creştinilor des­păr­ţiţi, să fie Anatema” [90; 16‑17].

Într‑una din conferinţele sale ţinute la Facultatea de Teo­logie din Bucureşti, arhimandritul Efrem, stareţul mă­năs­tirii aghiorite Vatoped, a fost întrebat: „Ce este Sino­di­conul Ortodoxiei care se citeşte în Grecia în mă­năstiri şi în catedrale şi dacă n‑ar trebui cunoscute aceste lucruri şi în România?” El a spus: „Noi, în Duminica Or­todoxiei, fa­cem o litanie şi citim anatemele celor şapte Sinoade Ecu­menice. Acesta este lucrul pe care îl facem. Dum­nea­voas­tră nu îl faceţi aici?” La răspunsul negativ al pă­rin­t­e­lui Constantin Coman, arhimandritul a continuat: „Este bi­ne să‑l faceţi. Noi, după apolisul dumnezeieştii Li­tur­ghii, facem procesiune în mănăstire, cu patru opriri şi ros­tim anatemele. În acelaşi timp rostim şi credinţa hotărâtă de cele şapte Sinoade Ecumenice, pomenind pe luptătorii pen­tru dreapta credinţă începând din timpul Si­noadelor şi ajun­gând până la Sfântul Grigorie Palama” [24; 173].

Rostul articolului de faţă este de a atrage atenţia asupra faptului că aşa cum mucenicii au apărat învăţătura Biseri­cii aşa trebuie să o apărăm şi noi astăzi. Să înţelegem că secularizarea cultului înseamnă lepădarea de Tradiţie, le­pădarea de Sfinţii Părinţi, lepădarea de Biserică, lepăda­rea de Hristos. Să înţelegem că, aşa cum Hristos a fost vân­dut pe treizeci de arginţi, astăzi alţii vor să cumpere în­văţătura cea adevărată. Dând un preţ mai mare, e adevă­rat. Dar nici un preţ nu poate acoperi valoarea cultului ortodox, valoarea învăţăturilor Sfintei Biserici.

(articol tipărit sub titlul: “În apărarea Prohodului”. Slujba din Duminica Ortodoxiei se poate citi pe http://www.danionvasile.ro/blog/2009/03/05/sinodiconul-ortodoxiei/)


[1] Starea I, strofele 60‑63.

[2] În versiunea veche: „O, iudeilor!”

[3] Starea a II‑a, strofa 49.

[4] În locul ei se află strofa care înainte era a unsprezecea, şi asta deoa­rece a fost eliminată şi strofa a şaptea.

[5] În format electronic, ediţia necenzurată a Prohodului se poate găsi pe www.nistea.com/postul‑mare/.

[6] Dacă slujba ar fi lipsit numai dintr‑o ediţie a Triodului, ar fi putut fi doar o gre­şeală personală – intenţionată sau nu – a celui care a făcut tra­du­ce­rea. Faptul că greşeala nu a fost remediată vreme de zeci şi chiar su­te de ani arată totuşi că s‑a preferat o viaţă liturgică „vădu­vită” de sluj­ba Sinodiconului.

[7] Iniţiativa separării slujbei într‑o „filadă separată” a fost de fapt o ten­­tativă – din păcate reuşită, cum putem constata – de a lipsi cultul li­turgic în limba română de Sinodicon. Credem că, dacă poporul or­to­dox din România ar fi avut parte de o asemenea slujbă, atitudinea faţă de învăţăturile celorlalte confesiuni ar fi fost mai puţin laxă.

[8] Aşa cum se vede în Canoanele Sfintelor Sinoade şi ale Sfinţilor Pă­rinţi, nu este osândită doar erezia, ci şi ereticii. Afirmaţiile unor teo­logi contemporani cum că s‑ar condamna doar ereziile, nu şi ereticii sunt contrazise flagrant de canoane.

[9] Cea mai cunoscută personalitate a Sinodului Bisericii Ruse din dias­­poră a fost Sfântul Ioan Maximovici (ierarhul făcător de minuni, ale cărui sfinte moaşte se află întregi în Catedrala din San Francisco, tre­cut la Domnul în anul 1966). În prezent se fac mari eforturi ca acest Sinod, care „s‑a născut” printr‑o hotărâre a Sfântului Patriarh Ti­hon, să se unească cu Sinodul Bisericii Ortodoxe din Rusia.

This entry was posted in Zorii Apocalipsei. Bookmark the permalink.

8 Responses to Cenzurarea cultului – Despre Prohod şi Sinodiconul Ortodoxiei

  1. Pingback: Razboi întru Cuvânt » Se legalizeaza incestul si prostitutia; se adanceste criza (Noutati 4-6 martie 2009)

  2. Pingback: Infailibilitatea Bisericii si failibilitatea sinodala « † Apologeticum

  3. Fabian S says:

    Foarte frumos si adevarat acest articol. ar trebui cunoscut de toti preotii si ierarhii nostri, de toti teologii si chiar simplii credinciosi. In spatele acestei cenzuri se afla evreii, eternii dusmani ai lui Hristos, poporul blestemat de ei insisi acum 2000 de ani (Matei 27,25). Numai prin convertirea adevarata la crestinism blestemul piere. Prohodul Domnului continua sa fie tiparit in forma cenzurata si acum, sub forma de brosuri.
    Pacat…

  4. Dan says:

    Deasemenea, in Psaltirea din 1843 era o rugaciune dupa Psalmi, care suna asa: “Urata si de Dumnezeu hulitoarea imparatie paganeasca degrab o surpa si binecredinciosilor conducatori o supune, inalta fruntea dreptslavitorilor crestini si trimite peste noi milele Tale cele bogate”. Aceasta rugaciune lipseste din versiunile moderne ale Psaltirii (in versiunea sus amintita, ea era pusa exact dupa Rugaciunile pentru Biserica, ierarhi si conducatorii tarii, armata, pentru intoarcerea ereticilor la dreapta credinta), nemaizicand ca Psaltirea de la Neamt din 1843 (retiparita azi in acelasi limbaj folosit atunci) reproduce mult mai bine textul original grecesc dupa care a talcuit Sfantul Vasile cel Mare Psalmii. De pilda, in varianta moderna “dumnezeii neamurilor sunt idoli”, in cea de la Neamt “dumnezeii paganilor sunt draci”, in varianta veche apare termenul paganatate in multe randuri, ori cea noua prefera alte substitute mai blande, gen “nelegiuire”, etc. Pentru cine este interesat, varianta curata a Psaltirii, cea de la Neamt din 1843, se gaseste tiparita in acelasi limbaj curat taranesc de la acea vreme, costa aproximativ 40 RON, este de format mare, albastra si poate fi gasita la orice librarie religioasa – daca cenzura prezentata in articol nu s-a extins si in domeniul asta.
    Mentionez deasemenea ca aceste cenzuri au efectul opus celui scontat: eu deja sunt antisemit datorita violentei cu care evreii se victimizeaza si cenzureaza tot ce nu le convine. Sper sa-mi fie publicat acest comentariu cu tot cu afirmarea de mai sus, precizez ca nu am, nu am avut si nici nu voi avea vreodata cel mai mic si minim respect pentru atei, evrei si umanisti ca si categoriile asimilate lor si deasemenea aceste demersuri de a cenzura cultul liturgic ortodox imi sporeste ura fata de ei, o ura fiintiala, si da, sunt admirator al “nazistilor” germani :). Tot ce am scris aici mi-l asum, ca si faptul ca denigrez Holocaustul presupus al evreilor si nu regret decat ca Hitler nu a dus pana la capat cele incepute.
    Ma lepad de Uniunea Europeana, de toata imputiciunea si tot umanismul ei, nu ii recunosc autoritatea si nu o voi face vreodata, nici nu ma voi supune legilor ei anticrestine. Amin.

  5. Proclamarea Synodikon-ului in manastiri si in catedrale are in constiinta ortodoxa o valoare cu adevarat “sacramentala”; asa cum scria un episcop rus, el este “Taina innoirii duhovnicesti, Sfanta Taina a intaririi in adevar”. Triumful Ortodoxiei asupra ereziei e o eliberare, o innoire, o primavara duhovniceasca. Biserica straluceste atunci cu “stralucirea dogmelor” in bucuria si lumina harului. Aceasta proclamare poate fi supusa si unei transpuneri duhovnicesti, putand fi privita ca un adevarat exorcism al ereziilor ce incoltesc in fiecare din cei ce inca nu si-au curatit cu totul patimile, caci in definitiv erezia nu e decat varianta intelectuala a acestor patimi. Prin definitie, erezia divizeaza si separa, in timp ce credinta ortodoxa strange in unitate si sobornicitate membrii Trupului lui Hristos. Ea este semnul impacarii cosmice a tuturor fapturilor trupesti si netrupesti in participarea lor armonioasa la unitatea divino-umana si la plinatatea cunoasterii Adevarului pe care-l are Biserica.

    “Pustie si pamantule, bucurati-va, munti picurati si dealuri saltati, caci Hristos, Cuvantul, a dat pace celor de pe pamant si sfintelor biserici unitatea credintei”.

    Semnificatia acestei sarbatori, ca si cea a Sfantul Grigorie Palama, in iconomia duhovniceasca a Triodului sta tocmai in aceasta conceptie despre unitatea in credinta. Armonia crestinilor uniti in credinta lor in acelasi Hristos e conditia necesara pentru celebrarea duhovniceasca a praznicului Ortodoxiei si pentru a duce un post folositor.

    Ortodoxia apare din plin in cateheza Triodului, caci, potrivit Sfantului Vasile cel Mare, ea face parte din virtutile monahului si ale adevaratului crestin. Marturisirea dreptei credinte e, potrivit Sfantului Grigorie din Nazianz, o “sfintire a limbii” si, prin urmare, curatirea mintii rationale. In timp ce erezia decurge in fond din mandria mintii nerastignite si netransfigurate, Parintii leaga Ortodoxia de smerenie si de infranare, adica de orice virtute care aduna fiinta pentru a o face sa urce spre Dumnezeu. “O credinta tare este maica lepadarii”, spunea Sfantul Ioan Scararul. Nu ne-am putea astfel angaja in viata duhovniceasca rezumata in Postul Mare, fara sa fi fost intariti inca de la inceputul acestuia in credinta ortodoxa.

    Ierom. Makarios Simonopetritul – Triodul explicat, p.328

  6. silviu says:

    Stie cineva ce carte/articol este referinta “[107; 123‑124]” ? (probabil e din “Zorii Apocalipsei”, pe care nu o am la indemana). Multumesc.

  7. sanducha says:

    Si ce s-ar putea face (in afara transmiterii prin viu grai a acestor nelegiuiri) pentru a opri la noi la romani acest flagel ? Nu se pot tipari/multiplica in edituri ca Egumenita , Cathisma si altele variantele vechi nemodificate?
    Preotii de mir au sarcini trasate pentru a le folosi pe cele modificate?
    Sinodul are o pozitie oficial exprimata (nu-mi fac iluzii dar sunt curioasa) referitor la aceasta trunchiere a cultului ortodox?

  8. "catehumenul" says:

    Referitor la cenzurarea Troparului Învierii la Glasul I,în Buchetul Aghioritic acesta este asa:”Piatra fiind pecetluită de jidovi şi ostaşii străjuind preacurat trupul Tău…”. Se pare că părinţii atoniţi sunt chiar mai “extremişti” decât noi.
    Cuvântul “jidovi” mi se pare foarte potrivit, fără a fi rasist şi acesta pentru a face deosebire între iudeii drept credincioşi, chiar dacă sunt probabil puţini la ora actuală şi urmaşii lui Ana şi Caiafa.
    Cu bucurie am observat că există cântăreţi bisericeşti şi chiar tineri fiind (şi eu studiez muzica psaltică) care cântă după vechile cărţi de slujbă şi le caută ca pe aur, asumându-şi riscul (chiar s-a întânplat asta)să fie mustraţi de episcopi sau alte feţe bisericeşti.
    Un prieten protopsalt mi-a relatat că el şi alţi băieţi din cor au avut o discuţie contradictorie care a durat cam o jumătate de oră, cu un anumit episcop care i-a mustrat, după slujbă se pare, pentru că au cântat o anumită cântare după cărţile vechi (adică mai “neîndreptată”). Şi m-a bucurat faptul că nu au dat înapoi şi l-au contrazis cu argumente teologice.
    A nu se înţelege că au făcut-o din neascultare, teribilism sau obrăznicie, dar când e vorba de dreapta credinţă nu mai contează ce eşti ai datoria să vorbeşti.
    Ortodoxia adevărată nu se dă bătută!
    Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie şi cu duhul tău frate! Doamne ajută!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>