DE CE DOAR BISERICILE ORTODOXE SUNT BISERICI, IAR CELELALTE NU?…

„În toamna anului 2006, în urma unui apel făcut de către reprezentanţii cultului greco-catolic (apel făcut într-o biserică ortodoxă şi cu acordul preoţilor ortodocşi), am ales, convinsă că e bine, să particip şi eu la programul de rugăciune «Perpetua Adorare». Nu îmi suna chiar bine, dar mă atrăgea faptul că în mijlocul unui oraş se poate face un program de rugăciune neîntreruptă (ca la unele mănăstiri). De altfel mă gândeam că eu mă voi ruga cum ştiu eu şi că nu are importanţă unde fac rugăciunea.

Am luat legătura cu coordonatoarea de program şi i-am transmis ora la care pot veni. În ziua respectivă am căutat locaţia cu câteva ore mai devreme, pentru a fi sigură că nu voi încurca tocmai eu un program atât de important. Pe strada respectivă (care de altfel este destul de scurtă) nu găseam nicio biserică. Mai mult decât atât, nici persoanele întrebate nu ştiau să fie o biserică pe acea stradă. Am plecat acasă, am sunat coordonatoarea şi am rugat-o să îmi dea adresa din nou, crezând că undeva este o greşeală. Am primit aceeaşi adresă, aşa că mi-am programat să ajung cu ceva timp mai înainte de ora aleasă pentru rugăciune.

Nici de data aceasta nu am reuşit să găsesc locul. Îmi era ciudă şi mă simţeam prost, dar a trebuit să sun din nou şi să spun că nu ştiu să ajung. Înţelegătoare, coordonatoarea mi-a spus că pot veni în ziua următoare la aceeaşi oră. Deja eram intrigată. Nu mi se mai întâmplase să caut vreo adresă şi să nu o găsesc. A doua zi povestea s-a repetat – tot nu am găsit biserica greco-catolică…

Mi-am dat seama că apăream ca neserioasă şi nu puteam să fac nimic, aşa că am hotărât să renunţ. Am anunţat că nu mai vin. După ce am renunţat să mă implic în acel program de rugăciune, s-a întâmplat să ajung din nou pe strada respectivă cu alte treburi. Şi… am văzut că biserica există şi că mă învârtisem de mai multe ori în jurul ei fără să o văd.

Atunci am înţeles că ceea ce crezusem eu că este bine de fapt nu Îi era bineplăcut lui Dumnezeu. Şi m-am bucurat că nu am fost lăsată să greşesc…”

Mărturia de mai sus mi-a fost trimisă de o tânără, pe nume Simona, din Timişoara. Unii cititori ar putea spune că nu i s-a întâmplat nimic minunat atunci, că pur şi simplu ea nu a căutat biserica greco-catolică cu atenţie…

Interviul care urmează însă, luat părintelui Gregory Horton, parohul bisericii Sfântul Ioan Botezătorul din Post Falls, Idaho, Statele Unite ale Americii, va prezenta o întâmplare similară. Să fie oare o coincidenţă?…

***

Părinte Gregory, vă rog să ne vorbiţi puţin despre convertirea dumneavoastră la ortodoxie. Dar, mai întâi, spuneţi-ne când şi unde v-aţi născut?

M-am născut în comunitatea romano-catolică din New Jersey, Statele Unite ale Americii, în anul 1960. M-am născut într-o familie romano-catolică şi toată viaţa mea am urmat educaţia şi învăţământul catolic. Familia mea era romano-catolică, iar părinţii mei erau uneori foarte stricţi, dar nu întotdeauna. Eu eram primul băiat şi dintotdeauna familia mea a considerat că voi fi preot; romano-catolic, desigur. Pur şi simplu era de la sine înţeles.

A fost alegerea dumneavoastră?

Desigur! Îmi plăcea foarte mult munca de misiune. Veneau la noi la şcoală misionarii (desigur, încă din clasa întâi m-am înscris la şcoala romano-catolică) şi eu eram întotdeauna foarte entuziasmat, îi urmăream cu ochii măriţi şi îmi ziceam: „Uuau, ce aş dori să devin şi eu misionar!”

După ce am absolvit liceul m-am înscris la Colegiul Saint Vicent din Latrobe, Pennsylvania de Vest. Era o şcoală benedictină imensă, care avea în cadrul complexului universitar o mănăstire şi un seminar. La mănăstire vieţuiau cred că 200-300 de călugări romano-catolici.

Pentru mine totul era, ca să zic aşa, „stabilit”: urma să studiez muzica… Practic trebuia să urmez cursurile de muzică ale colegiului, iar după absolvire să urmez seminarul de muzică, să îmi dau examenele la muzică şi în final să devin poate profesor de muzică… Totul era dinainte plănuit în mintea mea.

Şi acesta este momentul în care, ajuns fiind la facultate, în faţa mea s-a aflat deodată o nouă perspectivă, care îmi deschidea mintea; era şocant. Deoarece am avut câteva probleme… În primul rând aveam anumite probleme teologice. Nu ajunsesem să pun vreodată sub semnul întrebării teologia Bisericii Romano-Catolice, până când nu am ajuns să o studiez în profunzime. Probleme precum „papalitatea”, şi anume, cum poate un om să conducă întreaga Biserică şi să fie vicarul lui Dumnezeu pe pământ, acest lucru era o întrebare pentru mine. Apoi alte învăţături mai „mărunte”, precum ar fi căsătoria preoţilor. Am aflat că în biserica timpurie preoţii se căsătoreau, sau aveau opţiunea de a se căsători sau a rămâne celibatari. Mi-am zis: „hm, şi apostolii erau căsătoriţi”, ceea ce era amuzant să zic aşa, pentru că pe noi ne obligau la celibat. Aşa că începeau să mă frământe şi alte întrebări teologice, care îmi răsăreau în minte şi mă îndemnau să le studiez în profunzime.

În al doilea rând, există o criză morală, de fapt o criză de moralitate. Am descoperit că în cadrul mănăstirii şi a seminarului romano-catolic aveau loc nişte manifestări de comportament „neconforme moralei”, ca să zic aşa. Iar în Statele Unite ştiţi cum este, lucrurile devin cunoscute foarte repede, orice poate apărea imediat în ziare, au loc scandaluri publice etc…ceva teribil.

Am şi eu o poveste dar aş prefera să fiu discret, să nu o spun. Dar m-a afectat foarte profund când am fost în facultate, era legată de preoţii romano-catolici.

Faptele lor v-au pus pe gânduri?

Nu, faptele lor mai degrabă m-au afectat. Ştiţi, ceva mi s-a întâmplat, practic cineva a încercat să îmi facă ceva. Pentru mine totul era foarte scandalos. Cum poate asta să se întâmple, cum se poate, şi în Biserică?! Am început să mă îndepărtez un pic de Biserică… de Biserica Romano-Catolică. Iar la acel moment urmam cursurile colegiului de fete. Practic erau două şcoli: una pentru băieţi şi una pentru fete, iar şcoala de muzică era în cadrul colegiului de fete. Şi când eram eu acolo am descoperit o frumoasă fată şi, mă înţelegi, pentru prima oară în viaţa mea mi-am permis să mă gândesc că poate totuşi m-aş căsători în loc să devin preot. Am făcut cunoştinţă cu fata respectivă şi ne-am întâlnit apoi de multe ori, dar niciodată nu i-am mărturisit că aş fi avut de gând să mă fac preot.

Aşa au trecut trei luni, iar după ce au trecut cele trei luni i-am spus. Şi ea a reacţionat: „Cum? Vrei să devii preot?”, pur şi simplu asta a dărâmat-o. Pentru că trebuie să înţelegeţi întreaga psihologie asociată romano-catolicismului: dacă vrei să devii preot, nicio femeie nu se poate apropia de tine. Aici nu e vorba de competiţia cu o altă femeie, ci de competiţia cu Dumnezeu Însuşi. Aşa că ea mi-a spus: „Eu nu vreau să Îi fac concurenţă lui Dumnezeu” Şi atunci eu i-am răspuns: „Da, dar eu am devenit acum foarte confuz şi nu sunt sigur dacă vreau cu adevărat să devin preot sau nu, deci te rog să porneşti pe acest drum al căutării cu mine. Ştiu că e ceva foarte foarte mult ceea ce te rog”. Şi ea a fost de acord.

Aşa că timp de trei ani s-a luptat şi ne-am luptat împreună: într-o săptămână mă hotăram să devin preot, în altă săptămână mă decideam să mă căsătoresc, apoi iar mă hotăram să devin preot, şi totul era foarte derutant pentru ea. Dar cu cât mă gândeam mai mult, cu atât îmi dădeam seama că nu e obligatoriu ca lucrurile să se întâmple aşa după cum mi-am dorit din copilărie, cum că ar trebui să devin automat preot doar pentru că asta era plănuit deja.

Am absolvit cursurile universităţii, dar încă eram nedecis. Aşa că am urmat serviciul militar divizia de muzică, eram în formaţia de muzică a aviaţiei Statelor Unite.

Încercam să îmi limpezesc mintea şi să Îl întreb pe Dumnezeu: „Ce vrei, Doamne, de la mine?”. Credeam că Dumnezeu întotdeauna Şi-a dorit să devin preot, dar de fapt acum exista această fată în viaţa mea, pe de altă parte mai era şi un scandal în Biserică, deci ce se întâmplă?! Cât am fost plecat, am ajuns să îmi dau seama că da, Dumnezeu a adus această femeie în viaţa mea, şi dacă puneam cap la cap toate aceste lucruri şi îmi cercetam inima, gândul îmi spunea să mă căsătoresc. Că este voia lui Dumnezeu cu mine să mă căsătoresc.

Aşa că am efectuat stagiul militar, iar în anul următor ea a absolvit facultatea. Dimineaţa ea a avut ceremonia de absolvire, iar după-amiază eram deja căsătoriţi la capela Universităţii. A fost o slujbă frumoasă şi eu aveam sentimentul că fac ceea ce trebuie, că această căsătorie este încununarea unei mari binecuvântări.

Dar următoarea criză prin care aveam să trec era: „Şi acum? Ce o să fac mai departe? Să nu mai slujesc eu Bisericii… Înţelegeţi?”

După nuntă ne-am angajat, am avut diferite servicii, am călătorit prin ţară în lung şi-n lat lucrând în domeniul turistic, adică în restaurante din diverse staţiuni etc. Aşa am ajuns noi în Miami Florida. Iar când ne gândim la Statele Unite, ştim că Miami Florida, mai exact Miami Beach, este un important centru al comunităţii evreieşti. Evreii merg acolo şi au propriile lor staţiuni şi plaje unde rămân pe toată durata iernii. Ne-am angajat şi noi într-un hotel evreiesc cosher, unde lucram şapte zile pe săptămână, în fiecare zi luam micul dejun şi cina la ei. Nu se punea problema de creştinism, desigur. Am încercat să stau de vorbă cu nişte rabini, dar făceau glume despre creştinism, îl luau în batjocură…înţelegeţi. Mi-am zis: „E groaznic!”…

Dar criza m-a lovit cu adevărat chiar de Crăciun, de Naşterea Domnului. Asta se întâmpla în 1983. Soţia mea a plecat la biserică, pentru slujbă, iar eu am rămas acasă foarte bolnav, făcusem intoxicaţie alimentară. Dar oricum nu mai îmi plăcea să merg la biserică, mă simţeam aşa de departe de Biserică! Eram tulburat.

Soţia mea s-a întors de la biserică cu lacrimi în ochi, şi şi-a lovit palma de masă (ea povesteşte altfel scena aceasta, dar eu v-o povestesc în felul meu) şi mi-a spus: „Nu îmi pasă ce facem, unde vom lucra, dacă vom fi bogaţi sau nu pe acest pământ, dar înainte noi eram amândoi nişte persoane spirituale şi de fapt acest lucru ne-a atras unul spre altul de la început. Iar între timp ne-am îndepărtat de Biserică!”. Şi a continuat: „Da, trebuie să ne recâştigăm spiritualitatea şi inima, avem un mare gol chiar în centrul vieţii noastre…” Şi am răspuns: „OK, sunt de acord, dar un lucru îţi spun, nu mai poate fi vorba de Biserica Romano-Catolică. Este mult prea străină pentru mine acum, învăţăturile ei pur şi simplu… le-am pierdut”. Adică nu mai aveam niciun fel de respect pentru învăţăturile ei sau pentru comportamentul din cadrul Bisericii. Iar calea mea nu o mai putea constitui în niciun caz Biserica Romano-Catolică.

Aşa că am mers la bibliotecă – în Miami, Florida de Sud. Soţia mea este, cum să spun, foarte studioasă, foarte receptivă, ştie o mulţime de lucruri, aşa că mi-a spus: „Hai să nu citim scrierile de propagandă ale nimănui, să nu studiem «materialele publicitare» ale nici unei Biserici. Hai să căutăm într-o enciclopedie!” Aşa că am studiat enciclopedia religiilor (creştine, desigur). Citeam despre fiecare religie în parte şi la fiecare ziceam: „Asta nu e bună, nici asta…” „Protestantismul? A, nu, nu e bun de loc.” „Anglicanismul? Of, groaznic!” „Prezbiterienii? Aoleo!” Nimic nu era convingător.

Iar apoi, bum! – am ajuns la pagina unde scria despre religia ortodoxă, aşa cum o numeau ei, „Biserica Ortodoxă răsăriteană”. Iar eu mă gândeam: da, parcă am mai auzit de ea… Îmi aminteam foarte vag că parcă cu mulţi ani în urmă mama îmi spusese câte ceva despre ea, dar pe atunci eram doar un băieţel. Ne-a zis că Biserica cea mai apropiată de a noastră este Biserica Ortodoxă Rusă, ceva de genul acesta. Dar asta e tot ce ştiam despre această religie. Aşa că am parcurs paginile enciclopediei religiilor care vorbeau despre Ortodoxie şi am exclamat: „Uau? Credem tot! Credem tot ceea ce este scris în aceste pagini!” Şi, cu cât parcurgeam paginile, cu atât deveneam mai entuziasmaţi şi la sfârşit am spus: „Credem toate acestea mai mult decât orice despre romano-catolicism! Aceasta este Biserica căreia vrei să-i aparţinem!”.

Deci am luat această decizie. Totuşi, a fi romano-catolic implică mai multe… Aveam o familie, părinţii mei erau romano-catolici, părinţii soţiei mele erau romano-catolici, şi acest lucru era o problemă. Sau ar fi putut reprezenta o problemă. Aşa că am zis: „Poate ar fi mai bine să studiem cu atenţie mai degrabă Biserica Greco-Catolică, adică Biserica Catolică Bizantină. Şi astfel putem rămâne în Biserica Romano-Catolică, nu trebuie să o părăsim…” Înţelegeţi… Eu şi ideile mele geniale… Vă voi povesti şi ce s-a întâmplat după aceea. Am sunat un preot catolic-bizantin care mi-a spus: „Sigur, vino la noi!”, şi ne-a spus şi cum să ajungem la parohia lui.

Aşa că ne-am suit în maşină şi am plecat din Miami, urmând cu exactitate instrucţiunile lui. Într-un final am ajuns la un câmp complet gol, unde nu am văzut nimic altceva decât acel teren gol, doar atât, nicio construcţie. Aşa că am zis: „Poate că am luat-o pe un drum greşit la un moment dat…” Aşa că ne-am întors acasă şi i-am dat telefon încă o dată preotului. Mi-a mai explicat din nou cum să ajung şi ne-a încurajat să mai încercăm o dată să ajungem la el etc… Aşa că am mai mers încă o dată, dar acelaşi lucru s-a întâmplat: am găsit un teren complet gol!!! Am încercat de trei ori să ajungem, iar a treia oară stăteam în faţa aceluiaşi spaţiu complet gol şi soţia mea mi-a spus: „Ştii ceva, este o biserică aici, dar Dumnezeu ne pune un văl peste ochi. Pentru că Dumnezeu nu vrea ca noi să ajungem la această biserică… Hai să încetăm cu ideile astea măreţe, hai să dăm telefon la biserica ortodoxă!” Am zis: „Bine”.

Vreţi să spuneţi că acolo era localizată biserica greco-catolică? Adică eraţi în faţa ei şi totuşi nu aţi văzut-o?

Cred că da. Numai Dumnezeu ştie… Slavă Domnului că nu am văzut-o! Pentru că noi ne-am cam speriat puţin atunci, cum că din nou nu facem voia lui Dumnezeu… Aşa că am zis: „Hai să dăm telefon la biserica ortodoxă, repede!”

Am ajuns acasă şi… vedeţi dumneavoastră, în America există biserici ortodoxe greceşti, ruse, sârbeşti… Am sunat mai întâi la biserica ortodoxă grecească. Pentru că era o catedrală imensă, pe care de fapt o mai văzusem înainte de pe stradă. L-am sunat pe preotul grec şi acesta nu vorbea o engleză prea bună. Am început să îi explic, să vorbesc cu el în engleză, dar mi-a închis. Mi-a închis telefonul pentru că nu înţelegea ce spun. E lucru care se întâmplă în America cam des, în special în oraşele mai mari.

Nu înţelesese ce i-aţi spus?

Nu înţelegea limba…

Sau nu dorea să vă ajute?

Nu cred, pur şi simplu nu înţelegea, avea dificultăţi în a vorbi limba engleză… Dar după aceea am fost complet debusolat. Îi spuneam soţiei mele: „Poate că trebuie să fii grec sau rus sau român sau sârb pentru a deveni ortodox!”

Ne-am uitat în „Golden pages”, o carte de telefon din America, să vedem lista cu numere de telefon. Şi am văzut un anunţ în care scria: „Catedrala Iisus Hristos Mântuitorul (era vorba despre Biserica Ortodoxă Rusă din America, care devenise independentă) este deschisă tuturor, indiferent de naţie”. Şi am zis atunci: „Asta este pentru noi, e deschisă oamenilor de orice naţie”. Aşa că am sunat la părintele George (veşnică să îi fie pomenirea, că nu mai este acum printre noi) şi acesta ne-a spus: „Veniţi încoace!”.

Aşa că ne-am suit în maşină, iar de data aceasta am reuşit din prima să ajungem la biserică şi totul a fost perfect. Părintele ne-a dus la librărie şi ne-a dăruit foarte multe cărţi ca să citim. Ne-a vorbit şi despre istoria Bisericii şi ne-a spus: „Vreau să veniţi la fiecare slujbă religioasă”. Noi eram foarte însetaţi după aşa ceva.

În vremea aceea încă mai lucram la acel hotel evreiesc cosher. Dar în fiecare dimineaţă mergeam la biserică, la denii, pe vremea aceea era Postul Mare. Câteodată mai mergeam la biserică şi seara. Dar în fiecare dimineaţă, după micul dejun, alergam la biserică pentru slujbă. După un timp ne obişnuisem să mergem şi în fiecare seară după ce ieşeam de la serviciu, mergeam cât de des puteam – fără să ne săturăm. Iar părintele ne-a acceptat drept catehumeni şi a început să ne înveţe predaniile Bisericii, iar după o vreme ne-a adus oficial în Biserică.

Perioada de catehumenat este foarte importantă. O intrare în Biserică făcută în pripă, fără o pregătire duhovnicească, poate avea consecinţe negative. E vorba de trecerea de la erezie la adevăr, de la întuneric la lumină… E trist că această perioadă de catehumenat pentru cei care se convertesc de la alte confesiuni, de la alte credinţe sau chiar de la ateism în unele biserici ortodoxe e tratată cu superficialitate. De asta sunt cazuri de catehumeni care s-au convertit de la ateism şi care, nu la multă vreme după botezul lor, părăsesc credinţa creştină…

Ce era interesant, părintele George nu avea soţie, era celibatar. Erau de fapt doi preoţi şi nici cel de-al doilea nu era căsătorit. Iar eu nu ştiam, dar parcă îmi aminteam că preoţii ortodocşi se pot căsători.

Într-o zi lucram în librărie şi un preot a intrat la un moment în magazin împreună cu o femeie şi cu câţiva copii, aşa că l-am întrebat uimit: „Sunteţi ortodox?”. „Da, sunt ortodox”, mi-a răspuns. Atunci eu l-am întrebat: „Sunteţi preot?”. A zis că da. Atunci am exclamat: „Mă iertaţi părinte, dânsa este soţia dumneavoastră?”. „Da”, mi-a răspuns, „ea e soţia mea, iar aceştia sunt copiii…” Avea patru copii… Am zis: „Uuau! Preoţii ortodocşi se pot căsători!?” A zis: „Sigur că da, bine ai venit în Biserică!”. I-am mărturisit apoi soţiei mele: „Înţelegi, este ceva în interiorul meu care murise şi simt că acest ceva a renăscut, dar într-un mod cu totul nou, într-un fel mai viu, într-un fel de parcă am luat foc pentru că eu cred în această Biserică, în adevărul acestei Biserici, că aceasta este Biserica pe care Iisus Hristos a întemeiat-o dintru început pentru apostoli şi a dăruit-o sfinţilor”.

Apoi l-am căutat pe părintele meu şi l-am întrebat dacă nu există şi o şcoală teologică în zonă. Mi-a răspuns: „Da, avem două seminarii”, şi mi-a recomandat două şcoli ruseşti: Sfântul Vladimir din New York şi Sfântul Tihon din Pennsylvania. În cele din urmă am urmat cursurile seminarului Sfântul Tihon, pentru că era într-o zonă rurală, cu ferme superbe şi o mănăstire…iar soţiei mele îi plac mult zonele rurale şi era foarte bine pentru noi să fim în apropierea unei mănăstiri.

Am urmat cursurile seminarului Sfântul Tihon timp de patru ani, incluzând anul de Masterat în Teologie. Pentru că tot eram acolo am profitat de ocazie să frecventez şi cursurile Universităţii locale, unde mi-am obţinut şi masteratul în muzică bisericească. Mi-am luat două diplome: de masterat în Teologie şi Muzică bisericească. În ultimul an de seminar am fost hirotonit diacon şi m-am reîntors în Miami pentru a sluji în biserica în care fusesem primit prima oară… Simţeam că le datorez timp din viaţa mea… Aşa că am petrecut acolo un an – timp în care l-am însoţit pe episcop în călătoriile sale. Era un episcop misionar, se numea Dimitrie, care păstorea zona de sud a Bisericii Ortodoxe din America. Episcopia sa era uriaşă, cuprindea 14 state: din Texas către Florida şi din Virginia către Florida, e un teritoriu imens. Eu mergeam cu el peste tot, a fost un an minunat.

La finalul acelui an simţeam că este timpul să fiu hirotonit preot, şi am făcut cerere către mai mulţi episcopi. Episcopul care m-a hirotonit diacon era în acelaşi timp episcopul Seminarului teologic din Penssylvania, numele său era Gherman. Între timp devenise mitropolitul Bisericii Ortodoxe Ruse din America. Mitropolitul Gherman m-a sunat şi mi-a spus: „Da, te voi hirotoni preot şi am şi o parohie pentru tine în Pennsylvania”. Acest lucru se întâmpla cu 18 ani în urmă… Aşa că m-a hirotonit preot, mi-a oferit o parohie în Pennsylvania, în care am stat timp de şapte ani. A fost prima mea parohie. În timpul acesta eu şi cu preoteasa mea am avut patru copii.

Apoi am început să simţim foarte acută nevoia să înfiinţăm o nouă parohie, pe care să o luăm de la zero, într-o zonă de misiune. Pentru că teritoriul Statelor Unite este astfel alcătuit că dacă te uiţi pe hartă sunt zone întinse unde nu a auzit nimeni de Biserica Ortodoxă. Nici nu au aşa ceva şi nici nu au auzit de ea. Foarte mulţi oameni din America nu au auzit de Biserica Ortodoxă, habar n-au ce este aceea. Când le spui că eşti ortodox ei zic: „O, eşti evreu!”.

Există – în mod incorect, termenul de ortodocşi musulmani, evrei…

Da, da’ ei n-au auzit niciodată de creştin ortodocşi… Trebuie să le spui că e vorba despre Ortodoxia Creştină, cum sunt ortodocşii greci, ruşi…

Iniţial termenul de „ortodox” a fost creştin…

Da, aşa e, dar ei cred că este vorba despre o religie răsăriteană mai exotică, cum ar fi hinduismul sau ceva de genul acesta… Este nevoie de multă educaţie în acest sens. Aşa că noi am făcut o cerere la episcopie şi în cele din urmă ni s-a aprobat să începem o nouă misiune în Idaho.

Idaho nu prea are biserici ortodoxe, este doar una în nord. Trebuie să călătoreşti şase ore pentru a ajunge la această cea mai apropiată biserică în Idaho. Dar pentru a ne muta trebuia să transferăm jurisdicţia arhidiocezei antiohiene. După ce am făcut asta, mitropolitul Philip mi-a acceptat cererea şi mi-a spus: „Ai binecuvântarea mea de a înfiinţa o nouă parohie în Idaho de Nord”. Şi am început o nouă parohie cu douăzeci de oameni. Cu douăzeci, doar atât.

Erau ortodocşi toţi?

Da, erau câţiva greci, câţiva ruşi, erau şi libanezi, un amestec de naţii… Dar în America sunt obligaţi să fie împreună, nu poţi să zici că ai o biserică numai pentru greci, pentru că atunci vei avea să zicem doar doi enoriaşi. Deci trebuiau să fie împreună, ceea ce este un lucru bun…şi cred că acesta este viitorul şi în ţările occidentale.

Trebuie să spargem aceste bariere etnice între greci şi ruşi şi să ne bucurăm de toate limbile şi tradiţiile. Şi să ajungem la aşa o stare, cum să mă exprim, ca toată lumea să se simtă bine aşa.

Dar să vă povestesc mai departe. Am început cu aceşti câţiva oameni, într-o clădire de birouri practic. Eram la etajul doi al acestei clădiri de birouri şi trebuia să dăm jos icoanele şi iconostasul în fiecare săptămână, fără excepţie, pentru că după week-end redevenea din nou birou…

Într-un final am reuşit să găsim un birou în care să rămânem permanent, şi astfel să pot sluji mai mult. Pentru că până atunci slujeam şi acasă, îmi făcusem un fel de capelă la subsol unde ţineam de exemplu vecernia, utrenia…

Asta era tot ce puteam să fac; aşa că până la urmă am găsit o bucată de pământ, cam cinci acri pe care am cumpărat-o.

Apoi cineva, o persoană tare frumoasă sufleteşte din parohia mea, m-a întrebat: „De ce este nevoie pentru a construi o biserică pe acest teren?”. Şi i-am răspuns: „Ei bine, de bani. E nevoie doar de nişte bani…”, aşa că persoana respectivă mi-a spus: „Aş vrea să dau un împrumut bisericii, fără dobândă, pe douăzeci de ani”. Şi persoana şi-a golit complet contul de economii pentru pensie, suma se ridica la 120.000 de dolari, ceva de genul acesta. Aceşti bani i-a dat bisericii, m-a rugat doar să îi dăm înapoi câte puţin în fiecare an, să pună din bani la loc pentru a se îngriji de familie. Aşa că am zis: „Ce bine, hai să construim!”. Şi am construit biserica. Am construit la început o clădire mai mică, iar apoi am mai cumpărat trei acri lipiţi de terenul nostru. Apoi am mai dobândit o casă în imediata vecinătate: o doamnă care locuia în oraş, în centru, vroia să se mute cât mai aproape de biserică. Era o femeie cam de şaptezeci de ani, deci mai în vârstă, şi ea o convertită de la anglicanism. I-am spus: „Alice, de ce nu faci următorul lucru. Tot vrei să locuieşti aproape de biserică, de ce nu îţi vinzi casa, dai apoi banii bisericii, noi vom cumpăra casa aceasta şi vei putea locui în ea până la sfârşitul vieţii. Iar apoi va rămâne bisericii”. Mi-a răspuns: „Da!”. Aşa că în prezent avem 13 acri[1] de pământ, o proprietate imensă, avem un cimitir în spatele bisericii, iar acest lucru este foarte important în America, pentru că cimitirele publice nu respectă tradiţia noastră, începând de la pietrele de mormânt şi aşa mai departe..

Mormintele nu au cruci…

Da. Slavă Domnului, avem un cimitir ortodox, deja sunt şase trupuri îngropate acolo. După opt ani de când am început misiunea am ajuns să fim două sute de oameni, şi am împărţit biserica. O sută de oameni au înfiinţat o parohie nouă, în statul Washington, de partea cealaltă a graniţei dintre state, iar o sută de oameni au rămas în parohia noastră. Aşa că slujeam sâmbăta în prima parohie, apoi duminica în parohia mea, după care iar mă întorceam la prima şi tot aşa am încercat să am grijă de două parohii timp de un an până când am reuşit totuşi să mai aducem un preot. În cele din urmă am adus un părinte din alt stat şi el a preluat parohia nou înfiinţată. Eu am rămas în biserica mea, care se numeşte Biserica Sfântul Ioan Botezătorul, din Post Falls, Idaho. Acum am ajuns să fim cam o sută cincizeci de oameni, a crescut numărul din nou, iar episcopul Iosif de Los Angeles îmi spune: „Vreau să începi să clădeşti noi biserici…” Aşa că, să ne ajute Dumnezeu, vom încerca să clădim biserici noi. Asta este osteneala noastră acum…

***

După încheierea interviului, l-am rugat pe părintele Gregory să îmi povestească încă o dată minunea cu biserica greco-catolică pe care, din rânduiala lui Dumnezeu, nu a văzut-o nici el, nici soţia lui. Parcă nu îmi venea să cred… Am fost foarte impresionat de cele auzite…

Cei slabi în credinţă vor spune: „Poate că părintele a rătăcit drumul de fiecare dată.” Dar cei tari în credinţă vor înţelege că Dumnezeu a făcut această minune pentru a arăta, încă o dată, Adevărul Ortodoxiei…

(Interviul luat părintelui Gregory de Danion Vasile a fost tradus de Violeta Plămădeală. Interviul a fost tipărit  iniţial în volumul Drumul spre Acasă, Editura Egumeniţa, 2009, şi poate fi comandat la adresa de e-mail editura@egumenita.ro)