În căutarea adevărului

 

„Suntem ai Bisericii pe cât suntem ai Sfinţilor Părinţi” [52; 187][1].

Mitropolitul Hierotheos Vlachos

 

 

Sfântul Ignatie Briancianinov ne spune: „Rezultatele ştiinţelor şi metodele de atingere a rezultatelor acestora rămân de nepătruns pentru oamenii ce nu s-au îndeletnicit cu ştiinţele: rezultatele şi metodele atingerii rezultatelor din ştiinţa ştiinţelor, din ştiinţa care s-a pogorât din cer, din ştiinţa dăruită lumii de către Fiul lui Dumnezeu, din ştiinţa care îl schimbă pe om cu desă­vârşire, din ştiinţa care îl preface din trupesc şi sufletesc în duhovnicesc, din creştinism, cu atât mai mult rămân de nepătruns pentru cei care nu s-au îndeletnicit cu studierea ei legiuită, după metoda rânduită de Dumnezeu.

Deci lipsită de judecată este dorinţa unora ca rezul­tatele studierii creştinismului, înaltele şi adâncile lui taine să fie pentru ei pe deplin limpezi fără nici o cercetare pre­ala­bilă a creştinismului. Vreţi să cunoaşteţi tainele creşti­nismului? Studiaţi-l…” [15; 75-76]

Aceste cuvinte ale marelui ierarh rus ar trebui să rămână pentru totdeauna în minţile celor care vor să afle răspunsul la întrebările legate de adevărul spiritual. Pe cât de comod este omul modern, care vrea să servească răs­punsurile la întrebările sale cu aceeaşi grabă cu care ser­­veşte masa într-un fast-food, pe atât de greu îi este să a­jun­gă la răspunsurile corecte.

Adevărul nu este un obiect, nu poate fi cumpărat cu bani. Cunoaşterea adevărului necesită nevoinţă, necesită jertfă. Cei care încearcă să afle răspunsul la întrebările lor fără a face nevoinţa necesară, ori vor afla răspunsurile a­­­­­­de­­­vărate, dar nu vor avea maturitatea să le aprecieze va­loarea, şi atunci se vor îndepărta de ele, ori vor afla răs­punsuri false, şi nu vor fi în măsură să le observe fal­sitatea.

A cunoaşte adevărul presupune a accepta modul în care Dumnezeu vrea să descopere oamenilor acest adevăr. A respinge acest mod de cunoaştere înseamnă a respinge rezultatele cunoaşterii la care conduce. Unii se întreabă: „Cum vede Biserica problema X?”. Şi, după aflarea răs­pun­­­sului, se grăbesc să îl conteste numai pentru că nu l-au înţeles. Biserica are o poziţie care poate fi înţeleasă numai de către cei care au parcurs o treaptă absolut necesară cunoaş­terii spirituale: înţelegerea valorii Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii.

„Ceea ce a zis Dumnezeu este limpede că nu-i perfectibil, dar ceea ce a spus clerul în numele lui Dumne­zeu formează o ştiinţă susceptibilă de perfec­ţio­nare, ase­me­nea tuturor celorlalte ştiinţe omeneşti. Este nevoie ca, din când în când, teoria teologică să fie re­înnoită, aşa cum este cazul fizicii, chimiei şi fiziologiei” [27; 6], scria Claude-Henri, conte de Saint-Simon, în lucrarea sa Noul creştinism.

Numai că, dacă în privinţa cunoaşterii ştiinţi­fice poate fi vorba de un progres, şi anumitor teorii consi­de­­rate o vreme adevărate li se vădeş­te falsitatea, în privinţa cunoaşterii spirituale înnoi­rea nu îşi poate găsi locul. În momentul în care adevărul Bisericii nu este un adevăr inventat de oameni, fie ei şi clerici, ci este desco­pe­rit de Dumnezeu pentru binele şi mântuirea oamenilor, el nu poate fi înlocuit de nici un alt adevăr. Cine crede într-un progres al adevărului presupune că, în fiecare etapă, adevărul este relativ. Şi că ceea ce apare de fiecare dată drept nou adevăr va sfârşi prin a fi contrazis de adevărul care îi succede. Sfânta Tradiţie nu va fi nicio­dată contestată de către Părinţii Sfinţi pe care îi are şi îi va mai avea Biserica până la sfârşitul veacurilor. Asta nu înseam­nă că, pe măsură ce noi erezii şi noi provocări spirituale vor asalta Biserica, aceasta nu va da un răspuns pe măsură. Dar pentru aceasta nu are nevoie să îşi modi­fice, să îşi modernizeze învăţătura. Adevărul nu poate fi moder­nizat.

Omul contemporan are nevoie nu numai de măr­turisirea adevărului de credinţă, ci şi de lămuriri ce privesc probleme care, deşi nu sunt neapărat impor­tante, fac parte din frământările sale. „Ce energii există în piramide? Cum se pot vedea câmpurile ener­getice? Cum se poate vindeca omul prin propriile puteri de bolile pe care le are?”

La multe dintre aceste întrebări, scrierile Sfinţilor Părinţi dau răspunsuri precise şi extinse. Nu este nevoie decât de cel mult o traducere a limbajului arhaic, astfel încât să poată fi accesibil omului modern.

La alte întrebări, răspunsurile se găsesc mai greu în Tradiţie, şi osteneala e o condiţie necesară găsirii lor. E adevărat că aşa cum protestanţii au ajuns la mari rătăciri, tâlcuind în mod greşit diferite versete ale Sfintei Scripturi, la fel şi un creştin ortodox ar putea tâlcui greşit anumite citate din Sfinţii Părinţi. Pentru cine se apropie cu inimă mândră de scrierile patristice, vrând să se mândrească cu cunoaşterea lor, aceste scrieri îi pot fi sabie cu două tăi­şuri.

Dar cel care se apropie cu smerenie de aceste scrieri, găseşte în ele o comoară de mare preţ. El nu va cădea în greşeala pe care o face protestantul, care tâlcuieşte Sfânta Scriptură fără a avea nici un reper la care să se raporteze. El se va raporta întotdeauna la cugetul Bisericii, şi îşi va modela cunoaşterea după acest cuget. Şi, ori de câte ori va vedea că Predania Sfinţilor Părinţi contrazice propria păre­re, va renunţa fără şovăială la această părere.

Cei care nu vor să primească răspunsurile Bisericii consideră că aceasta nu este în măsură să propovăduiască adevărul, şi nu poate decât să conteste celelalte învăţături spirituale pentru a se aşeza pe ea însăşi în ipostaza izvoru­lui cunoaşterii.

Sfântul Dionisie Areopagitul îi scria unui preot: „Să nu te socoteşti învingător, Preote Sosipatru, pentru că de­făi­mezi un cult şi o doctrină care nu ţi se par bune. Nici să nu-ţi închipui că dacă le-ai combătut, urmează că păre­rile lui Sosipatru ar fi deja adevărate. Pe bună dreptate se poa­te ca, ţie şi altora, din pricina multor minciuni şi apa­ren­ţe, să vă rămână ascuns adevărul, care este unic şi tai­nic. Căci nu este de ajuns ca un lucru să nu fie roşu ca prin aceasta să fie alb; nici ceea ce nu e un cal să fie în mod necesar un om. Astfel, dacă voieşti să mă convingi, aceas­ta să faci: încetează să vorbeşti împotriva altora; ci astfel să cuvântezi despre adevăr, încât spusele tale să rămână pentru totdeauna ireproşabile” [20; 56 ].

Acesta este duhul Ortodoxiei: mărturisirea smerită a Adevărului. Ortodoxia nu înseamnă negare – a patimilor, a ereziilor, a minciunii. Ortodoxia este mărturisirea lumi­nii, a Adevărului, a lui Hristos.

Această mărturisire implică negarea tuturor forme­­­lor de întuneric şi de minciună. Dar esenţială este în pri­mul rând lumina. Una dintre cele mai impresionante cărţi scrise în duhul acesta este capodopera Arhiman­dritului Vasilios, Intrarea în împărăţie[2]. Cerându-i-se acestui avvă athonit să scrie ceva despre rătăcirea ecu­menistă, el s-a mulţumit să mărturisească despre frumu­seţea de ne­spus a Ortodoxiei. Cei care înţeleg mărturia lui nu mai au nevoie de nici o critică la adresa catolicismului sau a pro­testantismului. El a reuşit să prezinte atât de is­cu­sit lumi­na Ortodoxiei, încât convinge cititorii că orice altă lumină păleşte în faţa ei.

A fi ortodox înseamnă a răspunde chemării lui Dum­­­­­­­nezeu. A fi ortodox înseamnă a cunoaşte binecu­vân­ta­rea de a fi în Biserică.

A fi ortodox înseamnă a trăi bucuria pe care o măr­tu­risea Sfântul Ioan de Kronstadt: „Eu sunt în aceeaşi tulpină şi împreună rânduit cu Biserica cerească şi cu cea de pe pământ – cu Maica Domnului, cu cinurile îngereşti, cu toţi sfinţii patriarhi, prooroci, apostoli, arhierei, muce­nici, preacuvioşi, drepţi, cu toţi sfinţii, prin harul lui Dumnezeu” [32; 36].

Tot Sfântul Ioan de Kronstadt spunea: „Creştinilor, mai ales ortodocşilor, care păstrează şi păzesc curate dogmele credinţei noastre de Dumnezeu predanisite, li s-au dat de către Dumnezeu atâtea bunătăţi şi puteri spre mântuire, li s-au descoperit atâtea taine ale lui Dumnezeu, încât cei credincioşi, cu luare-aminte, care se nevoiesc întru credinţa lor, să se mântuiască şi să se facă moşte­nitori ai Împărăţiei cereşti şi veşnice” [32; 36].

Şi totuşi, chiar dacă bunătăţile de care se învred­nicesc cei care merg pe calea Bisericii sunt de mare preţ, mulţi oameni îşi pleacă urechile la propovăduirea dască­lilor eretici şi se îndepărtează de Adevăr pentru a se apro­pia de minciună. Ce s-ar putea face pentru a veni în aju­torul celor înşelaţi de diferiţii eretici?

„După câte ştiu, n-am polemizat vreodată nici cu elinii, nici cu cei de altă credinţă, având convingerea că oamenilor oneşti le este de ajuns dacă vor putea să cu­noas­că în sine şi să vorbească despre însuşi acest adevăr care există în chip real. Din moment ce acest adevăr, oricare ar fi el, este dovedit cu dreaptă judecată şi fără greşeală, din moment ce este clar stabilit, atunci orice afirmaţie străină şi pretins adevărată va fi respinsă, căci este altceva şi neasemănătoare cu adevărata realitate, mai degrabă părând că este decât ar fi într-adevăr. Nu-i este de nici un folos celui ce descoperă adevărul să se înfrunte cu unii sau cu alţii, căci fiecare pretinde că posedă moneda împărătească şi nu are poate decât un idol înşelător, ceva din vreo parte de adevăr; dacă tu combaţi pe acesta, altul şi iarăşi celălalt vor căuta ceartă pentru un lucru identic.

După ce această raţiune adevărată va fi fost stabilită cu dreaptă judecată, rămâne de nerespins de către toţi ceilalţi, ceea ce nu este aşa (conform cu adevărul) prin sine decade de la starea de neatins a adevărului autentic. Cunoscând deci bine, după câte cred, acest lucru, nu am provocat nici o discuţie în contradictoriu, nici cu elinii, nici cu alţii, ci îmi este de ajuns – Dumnezeu să mă ajute! – să aflu mai întâi adevărul, apoi, odată cunoscut, să-l propovăduiesc aşa cum se cuvine”, îi scria Sfântul Dio­nisie Areopagitul episcopului Policarp [20; 58-59].

 Adevărat lucru este că polemicile pe teme reli­gioa­se sunt neroditoare. Pentru cei care nu acceptă pre­daniile Sfinţilor Părinţi, nici un argument nu poate sta în picioare. Iar cei care le acceptă nu au nevoie de polemică: cerce­tând izvoarele Sfintei Tradiţii, vor găsi răspunsuri la întrebările lor.

Din scrisoarea sfântului Dionisie nu trebuie să înţe­legem că Ortodoxia nu cunoaşte spiritul polemic, şi că singura apărare împotriva atacurilor eretice este afirmarea smerită a adevărului.

Ortodoxia oferă acelaşi răspuns, dar în forme diferi­te, pentru căutătorii adevărului. Unora le este de ajuns să citească despre frumuseţea credinţei, alţii au nevoie de tex­te apologetice, de combateri ale ereziilor.

Ortodoxia este în aceeaşi măsură atât a Sfântului Dioni­sie Areopagitul, care evita polemica, cât şi a Sfântului Irineu al Lyonului, care a scris voluminoasa lucrare Împo­triva ereziilor. Ortodoxia este în egală măsură a părintelui Sofronie de la Essex, urmaşul Sfântului Simeon Noul Teolog, şi a părintelui Iustin Popovici, urmaşul Sfântului Maxim Mărturisitorul.

În momentul în care creştinii vor cunoaşte dreapta-credinţă, vor putea urca pe scara arătată de părintele So­fronie Saharov. Dar, câtă vreme ei stau departe de învă­ţătura ortodoxă şi cochetează cu diferitele rătăciri, au mare nevoie de învăţători asemenea Preacuviosului părinte Iustin.

La Sfântul Irineu al Lyonului aflăm o bună carac­terizare a ereticilor: „Toţi ereticii sunt aşa: ei stau pe tro­nul ciumei, iar cei ce primesc otrava învăţăturilor lor se pervertesc. (…) Ei Îl dispreţuiesc pe Dumnezeul Care există şi fac idoli din ceea ce nu este şi îşi creează un tată mai înalt decât Creatorul nostru şi astfel cred că au găsit ceva mai mare decât Adevărul. De fapt ei sunt necredin­cioşi şi hulitori ai Creatorului şi Tatălui lor” [61; 66, 151-152]. Astfel de hulitori ai lui Dumnezeu încearcă astăzi să dărâ­me Biserica lui Hristos, încearcă să spulbere predaniile Sfinţilor Părinţi.

Eu însumi sunt convins că îndeplinesc o misiune divină chemând popoarele şi regii la adevăratul spirit al creştinismului” [27; 77], spunea Claude-Henri, conte de Saint-Simon, prezentând un creştinism care nu are nimic în comun cu învăţătura Evangheliei. Acelaşi lucru îl afir­mă toţi ereticii: că misiunea lor este divină, şi că ei pro­povăduiesc adevăratul spirit al creştinismului, spirit pe care Biserica nu îl cunoaşte.

În cartea Fiii Vărsătorului, Marilyn Ferguson, unul dintre principalii stâlpi ai păgânismului de factură New Age, făcea apologia unui nou tip de adevăr, a unui nou tip de cunoaştere: „Conspiraţia Vărsătorului este o formă deosebită de revoluţie, cu revoluţionari de un stil nou. Ea are în vedere schimbarea conştiinţei unui număr decisiv de oameni, suficient pentru a provoca o reînnoire a societăţii.

«Nu putem aştepta ca pământul să se învârtească – a spus filosoafa Beatrice Bruteau – ca timpurile să se schim­be şi noi să ne schimbăm odată cu ele, ca revoluţia să vină şi să ne ia cu sine în noul ei curs. Noi suntem viitorul. Noi suntem revoluţia»” [59; 20].

Vremuri din ce în ce mai tulburi se arată la orizont. Norii negri ai ereziilor împânzesc cerul. Şi se aude din ce în ce mai tare glasul Ispititorului care întreabă: „De ce să păstraţi învăţă­tura Bisericii? De ce nu vreţi să primiţi în sufletele voastre adevărul şi vă încăpăţânaţi să păstraţi o credinţă care şi-a pierdut valabilitatea? Nu vedeţi că termenul ei de garanţie a expirat?”.

Ca un ecou al acestei voci, în rândurile creştinilor au apărut din ce în ce mai mulţi „învăţători”, care încearcă să ia tot ceea ce li s-a părut mai de preţ în ortodoxie şi să amestece cu o sumedenie de credinţe religioase care par să fie apropiate de sufletul omului contemporan. Putem reduce mesajul lor la câteva teme esenţiale: reîncarnare, câmpuri bioenergetice, puteri paranormale, vindecări miraculoase, incursiuni în timp.

În faţa acestei oferte de practici spirituale, un refuz moti­vat de un simplu răspuns: „Sunt ortodox!”, pare să ascundă o teamă de cunoaştere, pare să ascundă o lipsă de interes pentru cunoaşterea adevărului.

Tipică în acest sens este discuţia contradictorie dintre un creştin-ortodox şi un neoprotestant, discuţie în care fiecare vrea să îl convertească pe celălalt. Nici unul nu ştie să argumenteze temeinic de ce adevărul ar fi de partea sa, dar totuşi insistă să îl convingă pe celălalt să se convertească. Nici unul nu vrea să renunţe la tradiţia în care a fost crescut.

Dar adevărul nu este bicolor. Cine vrea să cunoască adevărul nu trebuie să pună nici o stavilă în calea aces­tu­ia. Şi noi suntem ortodocşi nu doar pentru că aceasta este credinţa în care ne-am născut. Nu doar pentru că moşii şi strămoşii noştri au fost ortodocşi. Suntem ortodocşi pentru că am înţeles că Biserica Ortodoxă este Trupul lui Hristos şi că deţine adevărul de credinţă.

În faţa rătăcirilor contemporane nu avem decât două opţiuni: ori primim învăţătura Bisericii despre acestea, ori ne formăm o opinie personală şi încercăm să deosebim după mintea noastră ceea ce este bun de ceea ce este rău.

Există două atitudini în cunoaşterea adevărului: ori să plecăm noi în căutarea lui, ori, dacă Adevărul vine spre noi, să îl primim cu braţele deschise.

Este trist că din ce în ce mai mulţi oameni pleacă în căutarea Adevărului şi, neştiind cum să caute, trec pe lângă el în grabă. Întrebarea lui Pilat din Pont răsună astăzi cu putere: „Ce este adevărul?”

Oamenii caută un adevăr care să corespundă imaginii pe care ei înşişi şi-au creat-o, caută un chip cioplit care să aibă dimensiunile standard. Oamenii au lucrat pantoful după cum au vrut şi acum caută o Cenuşăreasă căreia să i se potrivească. Au luat patul lui Procust şi acum încearcă să verifice dacă adevărul încape în el. Nu ar fi de mirare dacă am găsi în vreun ziar un anunţ gen: „Caut adevărul. Ofer recompensă substanţială”.

Nu este greu de observat faptul că oamenii nu ştiu să caute Adevărul. Adevărul nu este o idee, nu este un obiect. Adevărul este o Persoană care vine spre noi, care iese în întâm­pinarea noastră. „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa – a spus Hristos. Ni­meni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.”(Ioan 14, 6)

Iată piatra de poticnire: Adevărul este o Persoană. Şi noi putem respinge sau primi acest Adevăr. Dumnezeu ne-a lăsat liberi. Numai că, dacă Îl vom ocoli pe Hristos, nu vom putea ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu.

Hristos, Fiul lui Dumnezeu, S-a întrupat pentru ca noi să ne mântuim. Dacă noi vrem să primim învăţăturile Sale şi să Îi ascultăm poruncile, vom dobândi mântuirea. Dacă vrem să găsim o altă cale şi încercăm să intrăm în Împă­ră­ţia Cerurilor pe vreo uşă lăturalnică, o vom afla cu siguranţă încuiată.

Nu noi L-am creat pe Dumnezeu, ci El  ne-a creat pe noi. Nu Dumnezeu trebuie să corespundă tiparelor pe care noi ni le-am imaginat, ci pe Dumnezeu trebuie să Îl primim aşa cum El Însuşi S-a descoperit oamenilor.

Rătăcirile contemporane nu pot fi atacate decât în numele adevărului. O combatere a acestora doar în numele unei credinţe false – cum este cea musulmană – nu îşi are rostul. De aceea, înainte de a încerca să respingem valul de neopăgânism, trebuie să ştim dacă este bine ce facem, să ştim dacă Adevărul este sau nu de partea noastră.

Pentru credinţa oricărui creştin ortodox există câteva elemente fundamentale: recunoaşterea lui Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, ca Unul dintre cele trei ipostasuri ale Sfintei Treimi, înţelegerea Bisericii ca Trup mistic al lui Hristos, păstrarea dreptei credinţe şi trăirea unei vieţi în ascultare de porun­cile Bisericii.

Dacă noi recunoaştem dumnezeirea lui Hristos, dacă noi primim învăţăturile Bisericii şi ascultăm poruncile ei, atunci mergem pe calea mântuirii. Numai în momentul în care am înţeles că Biserica deţine adevărul de credinţă, putem veni în ajutorul celor care s-au lăsat înşelaţi de învăţături necurate.

Fără nici un triumfalism, afirmăm în faţa lumii întregi că învăţătura Bisericii este învăţătura cea dreaptă, chiar dacă întotdeauna au fost oameni care au pus la îndoială adevărul pe care îl propovăduieşte Biserica. Putem spune că unul dintre simbolurile credinţei noastre este mâna Sfântului Spiridon, făcătorul de minuni, mâna prin care s-a vădit puterea Sfintei Treimi. În faţa ucenicilor lui Arie, care nu credea că Hristos este ipostas al Dumnezeirii, ci credea doar că este cea mai impor­tantă fiinţă creată, Sfântul Spiridon a luat în mână o cărămidă care, prin putere dumnezeiască, s-a despărţit în elementele din care a fost făcută: apa i-a curs sfântului printre degete, văpaia de foc s-a ridicat şi în mână i-a rămas doar lutul. Aşa a arătat Sfântul Spiridon cum cele trei ipostasuri ale Sfintei Treimi sunt unite într-o singură dumnezeire.

Ceea ce mintea omenească nu putea pricepe, Dumne­zeu a arătat printr-o lucrare minunată. De ce a fost nevoie de o minu­ne? Pentru că raţiunea nu poate deduce dogmele Bise­ri­cii în mod logic. Ceea ce ţine de credinţă nu poate fi înţeles numai cu ajutorul raţiu­nii. Oricât s-a străduit Arie să înţeleagă taina Sfintei Treimi, folosindu-se numai de raţiune, nu a reuşit.

Totuşi, arianismul nu a murit nici după minunea făcută de Sfântul Spiridon. Rătăcirile care neagă dumnezeirea Fi­u­lui lui Dumnezeu se înmulţesc fără întrerupere şi eco­u­rile lor se manifestă într-un perimetru din ce în ce mai larg.

Analizând impactul arianismului asupra culturii din vremurile noastre, Preacuviosul Părinte Iustin Popo­vici constata că „arianismul nu a fost înmormântat încă; astăzi el este mai la modă şi mai răspândit decât oricând. E răspândit ca un adevărat suflet în trupul Europei contemporane. Dacă priviţi la cultura Europei, în adâncul ei veţi găsi ascuns arianismul: toate se rezumă aici la om şi numai la om, şi chiar Dumnezeul-om Hristos a fost redus la cadrele unui om. (…) Protestan­tismul l-a depăşit în arianism chiar şi pe Arie. Iar papismul cu etica lui este în mare măsură arian. Cine nu cunoaşte abominabilul arianism al intelectualilor noştri?…” [45; 33].

În zilele noastre, cultura nu numai că s-a îndepărtat cu mândrie de cult, ci chiar se străduieşte să fie duşman al cultului, coborându-se din poziţia de unealtă a lui Dumnezeu în cea de unealtă a diavolului. Dacă cineva ar face o eva­luare critică a culturii contemporane, ar observa pe ea peceţile ereziei. Şi aceste peceţi nu au apărut la întâm­plare, ci sunt rodul unei îndepărtări sistematice de ceea ce înseamnă cugetul Bisericii.

Diavolul găseşte tot timpul argumente pentru a-i ţine lângă el pe cei care, la un anumit moment, s-au lăsat păcăliţi. Chiar în faţa unor minuni – precum cea făcută de Sfântul Spiridon – unii ere­tici au rămas înţepeniţi în rătăcire. Vedem chiar că istoria Bisericii este plină de minuni care au arătat nepu­tin­ţa ereticilor, a păgânilor sau a slujitorilor idoleşti, care au stat împotriva mărturisitorilor creştini. Totuşi, nici unul dintre aceste semne nu a avut rolul de a anihila libertatea umană. Dacă Dumnezeu ar fi vrut ca toţi oamenii din lu­me să fie obligaţi a recunoaşte că singura credinţă adevă­ra­tă este cea ortodoxă, ar fi făcut minuni înfricoşă­toare şi, de spaimă, oamenii s-ar fi convertit. Pentru drept-credincioşi, minunile care au vădit ade­vă­rul dreptei-credinţe sunt dovezi ale dragostei lui Dumnezeu, sunt dovezi că Domnul veghează ca turma să nu meargă pe căi greşite.

Vom aminti aici de minunea pogorârii luminii sfinte în noaptea de Paşti, lumină care se pogoară în fiecare an peste Sfântul Mormânt, lumină care arată că adevărata cre­dinţă este cea ortodoxă. Ar fi normal ca această minune, care mărturiseşte de secole care este Biserica adevărată, să fie cunoscută în toată lumea şi toţi oamenii să ia aminte la „mesajul” ei. Dar pe cât este de clar pentru ortodocşi că această lumină este semn dumnezeiesc, pe atât de clar pare pentru cei de alte credinţe că totul este o simplă scamatorie care stimulează credinţa peleri­nilor. Minunea este evidentă şi totuşi unii o contestă, fiind asemenea ce­lor despre care Hristos a zis că „văzând, nu văd şi auzind, nu aud, nici nu înţeleg”(Matei 13, 13). Totuşi, au fost multe cazuri de convertiri spontane când unii oameni au înţeles de ce lumina sfântă se arată numai atunci când ortodocşii prăznuiesc Sfintele Paşti. Minunea pogorârii sfintei lumini vorbeşte despre modul în care Dumnezeu respectă libertatea oamenilor. El se face cunoscut prin anumite semne şi minuni care invită, dar nu forţează; cheamă, dar nu obligă pe nimeni să vină.

Creştinii ortodocşi nu au nevoie de semne. Ei cred că Hristos, Fiul lui Dumnezeu, îi cheamă la mântuire prin glasul Bisericii. Pentru creştinii ortodocşi nu poate exista minune mai mare decât Întruparea Fiului lui Dumnezeu. De aceea,  drept-credincioşii nu caută minuni, ci caută să devină părtaşi minunii, care este viaţa veşnică în rai alături de Hristos. Dar deşi cei întăriţi în credinţă nu au nevoie de minuni, minunile nu lipsesc din Biserică. Se cade să amintim aici cum a arătat Dumnezeu că numai Biserica Ortodoxă este Biserica adevărului, că sfânta lumină se pogoară numai la ortodocşi.

Iată relatarea unui arhimandrit, pe nume Calist, despre minunea întâmplată în anul 1580, pe vremea patriarhului Sofronie al Ierusalimului: „armenii erau în acel timp rău intenţionaţi faţă de ortodocşi. Ei au făgăduit să dea gu­vernato­rului Ierusalimului o sumă importantă de bani ca el să vină şi să îl împiedice pe patriarhul ortodox să intre în Biserica Învierii în Sfânta şi Marea Sâmbătă. Din cauza lăcomiei, guvernatorul a ascultat şi a poruncit să se facă aşa. Astfel numai armenii cu mare veselie, au intrat în biserică, nădăjduind să primească lumina sfântă, în timp ce ortodocşii stăteau cu patriarhul, afară în curte, şi cu­prinşi de mâhnire se rugau la Dumnezeu cu inimi pline de căinţă să-Şi arate mila îndurării Sale.

În timpul rugăciunii lor o coloană de piatră (care a fost numită mai apoi «Stâlpul Ortodoxiei» n.n.) s-a despicat şi Lumina sfântă a ieşit prin ea. Văzând aceasta, patriarhul s-a ridicat repede şi închinându-se cu evlavie a aprins lumânările pe care le avea în mâna sa şi a împărţit lumina ortodocşilor, spre sfinţirea lor. Când au văzut minunea, portarii mahomedani au deschis de îndată porţile bisericii. Patriarhul şi marea mulţime împreună cu el au intrat în biserică slavoslovind: «Cine este Dumne­zeu, mare ca Dumnezeul nostru… » şi astfel a fost slujită liturghia.

Ca urmare a acestei minuni, unul dintre acei portari mahomedani a mărturisit cu tărie pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu şi a crezut în El. Dar când au auzit aceasta, foştii săi coreligionari s-au aprins de mânie şi l-au ars în curtea sfântă, şi în acest fel el a primit moarte de martir” [57; 15-16]. De ce nu a venit lumina sfântă la armeni? De ce a venit şi vine numai la ortodocşi? Pentru că numai credinţa ortodoxă este cea adevărată. Şi Dumnezeu, care cu puterea Sa a făcut să se crape stâlpul de piatră ca să ţâşnească din el lumina pe care o aşteptau credincioşii, nu va conteni să reverse lumina Sa duhov­nicească asupra celor care păstrează neschimbată învăţă­tu­ra Sfinţilor Părinţi.

Până la sfârşitul veacurilor Stâlpul Ortodoxiei va ră­mâne alinare pentru drept-credincioşii care vor fi dispre­ţuiţi pentru credinţa lor şi sprijin pentru cei care se vor clă­tina în credinţă. Din păcate, din ce în ce mai mulţi oameni vor avea îndoieli privitoare la învăţăturile Bisericii.

Din experimentul comunist, duşmanii credinţei creştine au înţeles că, oricât de puternic ar fi prigonită Biserica, sângele martirilor nu va înceta să rodească; şi cu cât mai mulţi oameni do­bân­desc cununa muceniciei, cu atât mai mult sporeşte slava Bisericii. Deşi au slăbit-o puternic, zeci de ani de prigoa­nă nu au putut dărâma Biserica. Şi diavolul a înteţit lupta chiar din interior. Aşa cum un părinte îşi momeşte co­pilul cu ceva dulce atunci când vrea să îl liniştească, la fel şi diavolul i-a momit pe creştini cu „bunătăţile” eretice. De fapt, i-a servit cu cotorul care rămăsese de la mărul din care a muşcat Adam. Şi încetul cu încetul, ca vrăjiţi, oamenii au început să mănânce din acest cotor.

Nu mai este nevoie de prigoană: lepădarea vine de la sine, cu multă eleganţă. Sătui de discursul „învechit” al Bisericii, intelectualii au găsit învăţături care de care mai incitante, care de care mai misterioase. Scopul diavolului a fost atins – metoda a dat roade.

Încetul cu încetul rătăcirea s-a întins şi se întinde fără să ţină cont de stavile. Un părinte spunea că secolul XX a adus omenirii două rele: S.I.D.A. şi mentalitatea New‑Age, menta­litatea Noii Ordini Spirituale. Pe cât de grijuliu se feresc însă oamenii de S.I.D.A., pe atât de puţin se feresc de virusul new-age-ist, al păgânismului îmbrăcat în haină creştină.

Acest virus are în componenţa sa ispita cunoaşterii spi­rituale; aşa cum Dumnezeu îi ajută pe sfinţi să Îl cu­noas­că, la fel şi diavolul îi ajută pe eretici să cunoască o sume­denie de „realităţi transcedentale”. Oamenii nu mai văd în erezie un pericol, nu mai sunt capabili să simtă prezenţa Ispititorului. Oamenii se duc de bunăvoie spre diavol crezând că se îndreaptă spre Dumnezeu. La drept vorbind, foarte puţini sunt cei care, în inconştienţa lor, vor să ajun­gă în chinurile veşnice. Majoritatea sunt bine intenţionaţi, dar vrând să se unească pentru totdeauna cu Hristos se unesc cu duşmanul Său.

Singurul remediu care există în această situaţie este căutarea adevărului Bisericii. Numai sorbind apă de la izvorul curat al Sfintei Tradiţii vom putea să Îl primim în sufletele noastre pe Hristos. Să nu încercăm să ne unim cu Hristos urmând calea pe care o arată diferiţii „învăţători” care nu au nimic în comun cu Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Aşa cum atunci când vrem să urcăm un munte, nu îi întrebăm despre dificultatea muntelui pe cei care au poze ale muntelui, ci pe cei care au urcat muntele, la fel şi despre mântuire, despre unirea cu Hristos şi despre dobândirea sfinţeniei trebuie să îi „întrebăm” pe cei care au dobândit sfinţenia.

Sfânta Tradiţie este ca o gazdă primitoare care îşi aş­teap­tă nerăbdătoare oaspeţii pentru a-i hrăni cu bună­tăţi alese. Să avem curajul de a căuta răspunsuri la nelămu­ri­ri­le noastre în Tradiţie. Ea este calea cea dreaptă, ea este izvorul cel curat.

Mitropolitul Hierotheos Vlachos ne pune înainte o adân­că învăţătură patristică: „În Biserică, cum spune Sfân­tul Grigorie Palama, există «cei învăţaţi prin expe­rie­re», iar apoi cei care-i urmează şi-i cinstesc pe cei încer­caţi. Deci, dacă nu avem propria experienţă în privinţa acestor lucruri, trebuie totuşi să urmăm învăţătura celor ce Îl văd pe Dumnezeu, sfinţii cei îndum­nezeiţi şi încercaţi. Numai aşa putem avea cugetul Bisericii şi conştiinţa Bi­se­ricii. Altfel, în multe chipuri deschidem calea propriei pierzanii” [52; 187].

Plin de dumnezeiescul har, Părintele Serafim Rose ne spune: „nu trebuie să ne îndreptăm spre Sfinţii Părinţi doar pentru «a afla câte ceva despre ei». Dacă nu vom face mai mult de-atât, ne vom pomeni în situaţia antipaticilor polemişti ai defunctelor academii din această pieritoare lume modernă, chiar şi când aceste academii se numesc ortodoxe şi învăţaţii teologi din ele definesc clar şi explică totul despre sfinţenie, spiritualitate sau theosis, neavând experienţa necesară pentru a vorbi direct din inimă sufletelor însetate, rănindu-le dorinţa de înaintare pe calea luptei spirituale, nici capacitatea de a descoperi fatala greşeală a teologilor aca­de­mici care vorbesc despre Dumnezeu cu ţigara şi paharul de vin în mână şi nici curajul de a-i acuza pe ierarhii apostaţi de trădare a lui Hristos. Trebuie mai degrabă să ne adresăm, să recurgem la Sfinţii Părinţi pentru a deveni ucenicii lor, pentru a primi învăţătura adevăratei vieţi, mântuirea sufle­tului, chiar dacă prin aceasta vom pierde favoarea acestei lumi şi vom de­­­­­­veni proscrişii ei. Dacă facem astfel, vom găsi calea de ieşire din această mlaştină confuză a gândirii moder­­ne, mlaş­tină care apare din lepădarea sfintei predanii a Părin­ţilor. Vom descoperi astfel că Sfinţii Părinţi sunt uimitor de con­temporani prin faptul că vorbesc direct despre lupta creş­tinilor ortodocşi de astăzi, dând răspunsuri întrebărilor cruciale ale vieţii şi morţii, întrebări pe care erudiţia acade­mică, dintr-o teamă nejustificată, de obicei nici nu le pune, dar, chiar când se întâmplă să o facă, dă un răspuns necon­cludent acestor întrebări puse de către curioşii care nu înse­tează cu adevărat după nişte răspunsuri. De la Părinţi vom afla adevărată călăuzire, învăţând smerenia şi neîncrederea în deşarta noastră înţelepciune lumească, pe care am absorbit-o împreună cu aerul stricat al vremurilor noastre, dar aceasta o vom realiza cu ajutorul celor ce au plăcut lui Dumnezeu şi nu lumii. Vom găsi în ei pe adevăraţii Părinţi, care lipsesc atât de mult astăzi, când dragostea multora s-a răcit (cf. Matei 24, 12) – Părinţi al căror scop este de a ne călăuzi ca fii ai lor, ai lui Dumnezeu şi ai Cereştii Sale Împărăţii, unde vom petrece şi vom vorbi veşnic cu aceşti oameni îngereşti într-o fericire negrăită” [28; 16-17].

Aceasta este calea smereniei: să primim în inimile noas­tre predania Sfinţilor Părinţi. Omul contemporan însă, plin de iubire de sine, vrea să ajungă el însuşi la cu­noaş­terea directă a adevărului. Biserica nu a rezervat aceas­tă cunoaştere unui număr limitat de sfinţi: calea sfin­ţeniei este deschisă şi oricine merge pe această cale Îl va putea cunoaşte pe Dumnezeu „prin experiere”, cum L-au cunoscut Sfinţii Părinţi (chiar dacă măsura lor este foarte dificil de atins în zilele noastre, în care credinţa multora s-a răcit). În secolul XX, de exemplu, un monah precum Sfântul Siluan Athonitul a putut ajunge asemenea marilor Părinţi ai Bisericii. Omul contemporan refuză calea „cunoaşterii prin expe­riere” deoarece aceasta presupune întâi de toate smerenie, apoi nevoinţă, ascultare şi îndelungată rugăciune. Omul zilelor noastre caută trăiri mistice „la minut”, caută extazuri imediate şi sfinţire fără efort. Ceea ce nu se poate.

E interesant de remarcat că aceiaşi oameni care se sfiesc să meargă pe calea nevoinţei, pe care au arătat-o Părinţii, depun eforturi impresionante pentru a merge pe căi spirituale îndo­ielnice (de exemplu, oameni care spu­neau că nu pot ţine posturile pe care le-a rânduit Biserica, ţin cu uşurinţă regimuri mult mai aspre numai pentru a-şi îmbunătăţi capacităţile vindecătoare; ca să practice o astfel de nevoinţă, aceşti „asceţi” pri­mesc puteri de la diavol).

În zilele noastre este foarte răspândită ideea că Biserica propovăduieşte o învăţătură pe care au născocit-o slujitorii ei, o învă­ţă­tură care conţine adevărul amestecat cu minciuna. Într-un moment istoric, în care cele mai ciudate credinţe religi­oase au preten­ţia de a se aşeza la masa dialogului cu credinţa creştină, o astfel de idee nu mai poate surprinde pe nimeni.

Dar credinţa creştină nu poate dialoga cu alte credinţe deoarece este singura credinţă mântuitoare, este singura credinţă care îl uneşte pe om cu Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, ne-a arătat nouă calea spre cer şi pe aceasta o propovăduieşte Biseri­ca. Cine vrea să separe Biserica de Hristos comite o cri­mă, deoarece separă Trupul de Cap.

Un gânditor indian, vrând să arate că recu­noaşte frumuseţea învăţăturilor lui Hristos, a spus: „Daţi-mi-L pe Hristos şi păstraţi voi Biserica şi toate ale ei”. Cam asta încear­că omul zilelor noastre – să Îl separe pe Hristos de Biserică şi să Îl înţeleagă după cum îi place. O astfel de concepţie este idolatră; cei care o au nu se închină lui Hristos, ci ideilor preconcepute, după care vor să modeleze realitatea.

Hristos nu trebuie cunoscut după cum ni se năzare nouă, ci aşa cum a vrut El Însuşi să fie descoperit, aşa cum S-a arătat Bisericii. Hristos nu vrea să fie cunoscut decât ca Fiu al lui Dumnezeu şi ca mântuitor al sufletelor. Celor care încearcă să găsească în credinţa creştină tot felul de paralele cu alte credinţe religioase, Hristos le este piatră de poticnire.

Este foarte greu de înţeles legătura dintre dogmă şi vie­ţuirea duhovnicească a creştinilor. Pe cât de simplu este a înţelege de ce Sfinţii Părinţi s-au luptat cu atâta jert­fel­nicie pentru apărarea cultului sfintelor icoane, pe atât de greu este a înţelege de ce au fost atâtea polemici teologice între cei care susţineau că Hristos a avut o voinţă – cum susţineau ereticii monoteliţi, sau două – cum învăţau Părinţii purtători de Dumnezeu. Acum se susţine nu numai ideea că pe mireanul obişnuit nu l-au interesat niciodată astfel de probleme, că a mers pe calea mântuirii fără să îşi pună probleme dogmatice, ci şi că oricare ar fi fost adevărul, viaţa sa morală ar fi fost aceeaşi.

Această problemă este una dintre problemele esenţiale şi cine nu o înţelege cum trebuie, riscă să se îndepărteze de adevăr. Căci atât dogmele, cât şi ereziile au ecou în vieţuirea celui ce şi le însuşeşte. Dar numai adevărul este mântuitor. Nu ne putem uni cu Adevărul decât pe calea adevărului. În momentul în care relativizăm importanţa unui anumit aspect al credinţei creştine, atunci relativizăm propria noastră relaţie cu Hristos.

Uneori oamenii pot înţelege implicaţiile morale ale uno­ra dintre rătăciri. De exemplu, oricine îşi poate da sea­ma că teoria conform căreia toţi oamenii se vor mântui în cele din urmă (apocatas­taza), deoarece Dumnezeu nu poate fi neîndurător cu propria Sa creaţie, are drept consecinţă directă un elan spre o viaţă de păcat; căci dacă suntem predestinaţi să ne unim cu Dumnezeu pe lumea cealaltă (chiar dacă petrecem câtăva vreme prin iad), pe lumea asta pu­tem să ne facem de cap „în linişte”. Dar este aproape impo­sibil pentru marea majoritate a credin­cioşilor să conştientizeze care erau urmările acceptării unor erezii care celor neînvăţaţi li se par neesenţiale – cum ar fi mo­no­­telismul. Monotelismul arată cât de fină este deose­birea dintre adevăr şi erezie: credinţa duşmanilor Sfântului Ma­xim Mărturi­sitorul era aproape curată; singurul lucru pe care nu îl primeau era învăţătura despre cele două voinţe ale Mântuitorului, şi de aceea au fost anatemizaţi de Biserică. Astăzi, cei care au credinţe mult mai rătăcite susţin că în privinţa dogmelor, nuanţele nu sunt chiar atât de importante.

Dumnezeu nu vrea ca mirenii să fie doctori în teologie; dar vrea ca mirenii să primească învăţătura propovăduită de Biserică tocmai pentru că această învăţătură este mântuitoare. Un creştin nu trebuie să respingă o erezie numai după ce este conştient de urmările ei, ci chiar din momentul în care a luat cunoştinţă de ea. Creştinul trebuie să primească tot ceea ce au hotărât de Dumnezeu pur­tă­to­rii Părinţi la Sfintele Sinoade şi să respingă tot ceea ce au respins aceştia.

Afirmaţia potrivit căreia pe mireni nu îi interesează învă­ţătura dogmatică a Bisericii este rău-voitoare. Pe mireni îi interesează mai ales faptul că Biserica deţine ade­vărul de credinţă, şi aceasta le dă o mare siguranţă şi o linişte binecuvân­tată. Ei se împărtăşesc de această învă­ţă­tură dogmatică nu nu­mai prin predicile pe care le ascultă, cât mai ales prin slujbele la care iau parte (căci nu numai predicile au conţinut dogmatic, ci şi textele liturgice).

Recunoscând că pentru mireni este extrem de impor­tant să dobândească aşa-numitul „cuget al Bisericii”, Cuvio­sul Părinte Paisie Aghioritul observa că „mulţi sfinţi mucenici, atunci când nu ştiau dogma, spuneau: «Cred ceea ce au mărturisit Sfinţii Pă­rinţi». Dacă cineva spunea asta, mărturisea! Adică nu ştia să aducă dovezi prigoni­to­ri­lor pentru credinţa lui şi să îi convingă, dar avea încredere în Sfinţii Părinţi. Se gândea: «Cum să nu avem încredere în Sfinţii Părinţi?»” [40; 321].

Pe mireni îi interesează învăţăturile bisericeşti, chiar dacă nu le cercetează amănunţit; adâncimea unor amă­nun­te face dificilă înţelegerea lor de către cei fără pregătire teologică. De fapt, nici cea mai serioasă pregătire teolo­gi­că nu este de ajuns pentru a înţelege dogmele. Un geniu ateu poate cerceta o dogmă şi totuşi nu o poate pătrunde. Necredincioşii nu pot înţelege de ce învăţă­tura Bisericii este radical diferită de orice sistem filosofico-religios al lumii acesteia. În Biserică nu geniile au stabilit dogmele. ci adevărul mântuitor a fost des­co­pe­rit prin Duhul Sfânt de Dumnezeu luminaţilor Părinţi, care l-au răspândit apoi lumii întregi. „Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă…” (Fapte Ap. 15, 28) este formula care arată clar că Sfin­ţii Apostoli – şi urmaşii lor, Sfinţii Părinţi – nu vorbeau doar după propriile cugete, ci după cum le insufla Duhul adevărului.

Mărturisind faptul că numai în Biserică, singura deţi­nă­toare a adevărului, ne putem împărtăşi de adevăr, Sfân­tul Irineu al Lyonului învăţa că „trebuie să ne adăpostim în Biseri­că, să ne lăsăm formaţi la sânul ei şi să ne hrănim din Scripturi­le Domnului. Căci Biserica a fost plantată ca un para­dis în aceas­tă lume” [43; 69].

Credincioşii ştiu că în Biserică găsesc adevărul şi astfel merg pe calea pe care îi modelează dogmele, pe calea sfin­ţeniei, în timp ce înţelepţii închipuiţi aşteaptă să înţe­lea­gă dogmele cu propriile minţi şi se lasă modelaţi de rătă­cire. Şi pe cât sunt de contradictorii învăţăturile înţe­lep­ţilor închipuiţi, pe atât de unita­ră este învăţătura Bise­ricii Ortodoxe, care prin Sfânta Tradiţie se împărtăşeşte de adevărul propovăduit de Mântuitorul Hristos, de Sfinţii Apostoli şi de urmaşii acestora.

„Biserica, după ce a primit, cum am spus, această pro­po­văduire şi această credinţă, măcar că e răspândită în toată lumea, le păstrează cu grijă, ca şi cum ar locui într-o casă. De asemenea, ea crede Apostolilor şi Ucenicilor acestora, ca şi cum ar avea un singur suflet şi aceeaşi ini­mă. Ea predică acestea în armonie cu Apostolii, învaţă şi transmite ca şi cum ar avea o singu­ră gură. Deşi în lume limbile sunt deosebite, puterea Tradiţiei e una şi aceeaşi. După cum soarele, zidirea lui Dumne­zeu, e unul şi acelaşi în toată lumea, tot aşa şi propovăduirea adevărului se arată pretutindeni şi luminează pe toţi oamenii care vor să vină la cunoştinţa adevărului. Nici cel tare în cuvânt dintre Întâistătătorii Bisericilor nu va spune altceva decât aceste învăţături, căci nimeni nu este mai presus de În­vă­ţă­torul său (Matei 10, 24; Luca 6, 40), nici cel slab în cuvânt nu va împuţina Tradiţia” – Sfântul Irineu al Lyonu­lui [5; 33]. Una şi aceeaşi este învăţătura Bisericii Orto­do­xe, şi ea va rămâne neschimbată până la sfârşitul vea­cu­rilor, oricât de grele ar fi atacurile din partea vrăjmaşilor văzuţi sau nevăzuţi.

Privitor la cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „toate să le încercaţi, ţineţi ce este bine…” (I Tes. 5, 21), trebuie fă­cute unele precizări. În perioada comunistă, Bi­se­ricii i se reproşa că prosteşte lumea, că o aruncă în întuneric deoare­ce respinge cunoaşterea; şi multă cerneală „roşie” a curs împotriva dicto­nului „biblic”: „crede şi nu cerceta!”. Mulţi oameni s-au îndepărtat de Biserică numai aflând acest „verset” care ucide aspiraţia firească a omului spre cu­noaş­tere. Dar de fapt acest dicton – şi nimic nu pare mai con­trar cunoaşterii decât el, nu se regăseşte în Sfânta Evanghelie.

Acelaşi diavol care susţinea că Biserica se opune cer­cetă­ri­lor ştiinţifice strigă astăzi că avem dreptul de a „cer­ceta toate”, şi de a alege numai după ce ştim precis ce ale­gem. Înveşmân­tân­du-se în veşminte teologice, acest dia­vol reuşeşte să capteze atenţia oamenilor. Căci ce este rău în a cerceta noi dacă există sau nu reîncarnare? Ce este rău în a vedea ce spun astrele? Că dacă ar fi ceva rău, ar părea clar că cercetarea „mesajului” lor este de la diavol.

Se uită prea uşor că Biserica a dat o poruncă peste care nu se poate trece. A şaptea poruncă bisericească spune răs­picat: „Să nu citim cărţi eretice”. Iată că cei care vor să se numească fii adevăraţi ai Bisericii nu au voie să citească cărţi ere­tice; şi dacă porunca s-ar fi dat astăzi, ar fi fost extinsă la promovarea rătăcirii prin orice ramură a mass-mediei. Omul nu poate discerne singur care este adevărul (dacă ar fi fost aşa, nu mai era nevoie să se adune Sfintele Si­noade). Atunci când le porunceşte cre­din­cioşilor să nu citeas­că cărţi eretice, Biserica încearcă să îi ferească de rătăcire. Iată cum caracteriza Rolf Nosterud impac­tul cărţilor literaturii neopăgâne: „Prin deghizarea concep­te­lor oculte într-o terminologie creştină, cărţile new-age-iste au introdus, înşelător, o mulţime de aşa-zişi creştini în cercuri New-Age şi neopăgâne… Observaţi marea căutare de care se bucură îngerii contrafăcuţi şi distorsiunile femi­nis­te despre Dumnezeu. Întrucât cei mai mulţi dintre «cău­tătorii de adevăr» contemporani nu cunosc nici datele şi nu au nici voinţa de a rezista acestor iluzii seducătoare, o nouă paradigmă – o schimbare în viziunea Americii de­spre realitate – transformă cultura noastră… În timp ce naţiunea noastră raţionalizează păcatul şi idealizează pă­gâ­nismul, creştinii ar trebui în schimb să ia aminte la aver­tismentele Scripturilor ” [30; 63].

Să nu se creadă că turma Bisericii e o turmă pe care păstorii o îngrijesc pentru ca să tragă foloase de pe urma ei. Biserica este ca o mamă care îi ocroteşte pe copii, o mamă care îşi însuşeşte durerea co­pi­i­lor ei. Biserica vrea ca fiii ei să cunoască cât mai mult şi să fie cât mai sporiţi duhovniceşte. Dar cunoaşterea ruptă de adevăr este întu­ne­ric şi e de datoria Bisericii să arate credincioşilor care drumuri sunt bune şi care nu.

Se vehiculează ideea că mai sunt şi unele elemente (cum sunt centrii de forţă sau circuitul energiei cosmice) pe care nu avem de ce să le căutăm în cărţile bisericeşti, pentru că Biserica nu s-a ocupat decât de dogme.

Despre orice lucru de folos duhovnicesc, Sfinţii Părinţi şi urmaşii lor au scris sute de pagini. Dacă există un anu­mit aspect privitor la vieţuirea duhovnicească despre care Părinţii nu au scris nimic, se poate afirma cu tărie că nu este decât rodul rătăcirii.

Să luăm exemplul „aurelor energetice”. Oare Părinţii văzători cu duhul nu ar fi putut scrie tratate întregi, dacă acest lucru ar fi fost de folos celorlalţi? Numai că, în loc să facă tot felul de descrieri şi catalogări exacte, ei s-au mul­ţu­mit să afirme într-un cor că e bine ca orice fel de vedenie să fie respinsă. Aceasta mai ales datorită faptului că un criteriu raţional de diferenţiere a vedenii­lor nu este suficient (da­rul deosebirii duhurilor nu este dobândit decât de cei sporiţi în viaţa duhovnicească; aşa cum vedem în Vieţile Sfinţilor, aceştia ştiau care descoperiri erau de la Dum­ne­zeu şi care de la diavol).

Pe cât de simplu este expusă această idee în cărţile duhovniceşti, pe atât de sofisticat sunt prezentate în cărţile neopăgâne criteriile de deosebire a vedeniilor între „pozitive” şi „negative”. Este uşor de înţeles că autorii acestor cărţi nu au ajuns la măsura Sfinţilor Părinţi – şi, dacă au scris altfel decât Părinţii, au făcut-o tocmai pentru că s-au aflat în înşelare. Crite­riile expuse în aceste cărţi, de­par­te de a fi obiective, sunt rodul unei experienţe spirituale superficiale; se datorează tendinţei de deosebire a duhu­ri­lor care ignoră experienţa Bisericii, singura care se poate pronunţa într-o problemă atât de delicată.

Exemplul de mai sus este definitoriu pentru cei care, dintr-o dorinţă sinceră de cunoaştere sau dintr-o curiozi­tate excesivă, încearcă să găsească răspunsuri în literatura new-age-istă. Fiind fascinaţi de subiectele interesante pe care le găsesc acolo, nu îşi dau seama că preţul pe care îl plă­tesc este tocmai îndepărtarea de adevărul pe care pretind că îl căutau.

Putem să căutăm până la sfârşitul vieţii noastre dovezi despre existenţa lumilor paralele sau despre centrii de forţă ai universului. Nu vom putea epu­iza subiectul. Sufletele noastre vor fi pline de o dra­goste pietistă faţă de semeni şi faţă de întreaga creaţie, dar vor fi departe de cunoaşterea Dumne­ze­u­lui Cel adevărat.

Oricât ar încerca omul să cucerească raiul prin propri­i­le puteri, nu face altceva decât să se lupte cu Dumnezeul pe care nu are cum să Îl învingă. Dacă El a rânduit ca omul să meargă pe calea mântuirii în Biserică, atunci cel ce va încerca să ajungă la destinaţie pe alt drum acela se va rătăci cu siguranţă.

Dacă Dumnezeu ar fi deschis faţă de oricare formă de „spiritualitate” şi ar fi încurajat orice „experienţă mistică”, atunci ereticii zilelor noastre nu ar avea de ce să se teamă. Dar atunci Dumnezeu ar fi cu totul altul faţă de Cel care S-a desco­perit poporului ales şi i-a cerut să stârpească idolatria, ar fi altul decât Cel pe care Îl cunoaştem din Evanghelii.

Dar oricât am încerca noi să schimbăm rânduielile omeneşti (aceasta fiindu-ne uneori cu putinţă), pe Dumne­zeu nimeni nu Îl poate schimba. Nu există mântuire pen­tru cel care de bunăvoie se rupe de învăţătura Bisericii.

Vrem sau nu, trăim într-o lume eretică. Pe cât de mulţi oameni afirmă că ei cred în Dumnezeu, pe atât de puţini cred că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat din Dum­ne­zeu adevărat; mulţi Îl consideră doar cel mai mare iluminat. Sfântul Chiril a combătut această ere­zie încă din secolul al V-lea: „Dacă cineva îndrăzneşte să spună că Hristos este un om purtător de Dumnezeu şi nu că este Dumnezeu cu adevărat, ca Fiu Unul şi prin natură, întrucât Cuvântul S-a făcut trup şi a fost părtaş la fel cu noi sângelui şi trupului, să fie anatema” [62; 47].

Anatema dată de Sfântul Chiril este valabilă şi în zilele noastre, dar oamenii nu mai vor să mai ţină seama de ea; şi par­că preoţii înşişi uită să o amintească poporului. Ar trebui poate ca astăzi, un Sinod sau măcar vreun ierarh îngrijorat de rătăcirile care ispitesc turma, să aibă curajul de a actualiza anatema Sfântului Chiril: „Oricine spune că Domnul nostru Iisus Hristos nu este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, ci că este doar cel mai mare spirit sau cea mai elevată creatură, să fie anatema!”.

Trăim o vreme în care cuvântul „anatema” a fost aproa­pe exclus din limbajul teologic, o vreme în care, dintr-o deschidere ecumenică îndoielnică, acest cuvânt nu mai este pomenit. Dar oricine citeşte Hotărârile dogmatice şi canoanele Sfintelor Si­noade sau scrierile Sfinţilor Părinţi găseşte că singurul cuvânt pronunţat cu privire la eretici este acesta.

Primul Canon al celui de-al II-lea Sinod Ecumenic spune limpede: „Să fie dată anatemei orice erezie…” [23; 64][3]. Prin acest canon sunt osândite toate ereziile trecute şi vii­toare, şi nici o erezie nu va putea fi apărată sub pretextul lipsei unei condamnări speciale din partea Bisericii. Orice învăţătură care intră în contradicţie cu învăţătura Bisericii este erezie, şi nici un artificiu logic nu o poate acoperi, nu o poate scăpa de acest verdict bine meritat. Este adevărat că ar fi de dorit ca şi în zilele noastre fiecare erezie să fie condamnată de Biserică cu aceeaşi precizie cu care au fost atacate ereziile primelor secole. Dar, chiar dacă din mo­ti­ve mai mult sau mai puţin întemeiate, astfel de ana­teme nu se prea rostesc astăzi, glasul puternic al Sfinţilor Părinţi nu poate fi sugrumat nimeni. Iar aceştia au dat anateme ori de câte ori dreapta-credinţă a fost atacată de către eretici.

Pentru a rămâne în duhul Sfinţilor Părinţi, fiecare dintre arhiereii Bisericii Ortodoxe au spus, pentru a fi hirotoniţi episcopi, o mărturisire de credinţă: „Mărturisesc că voi păstra şi voi urma cu sfinţenie, până la suflarea mea cea mai de pe urmă, toate canoanele celor şapte Sinoade Ecumenice şi ale celor loca­le şi învăţăturile de Dumnezeu purtătorilor Părinţi şi tradiţiile Sfintei Biserici ortodo­xe…”. Dar înainte de a mărturisi acestea, ei au repetat: „Tu­turor ereticilor anatema! Tuturor ereticilor anatema!” [3; 93]. Nimeni nu poate fi hirotonit episcop până nu îşi însuşeşte conştiinţa apologetică a Părinţilor, până nu măr­tu­­riseşte dreapta-credinţă şi până nu îi anatemizează pe ere­tici. Aşa cum „Crezul” este repetat la fiecare slujbă a Bisericii (orice rugăciune făcută de cei care nu mărtu­ri­sesc „Crezul” fiind îndo­ielnică), tot la fel, fiecare hiro­to­nie a unui arhiereu se repetă anatemele asupra ereticilor.

De altfel, nici un eretic care nu se pocăieşte de rătăci­rea sa nu se poate împărtăşi de bogăţia spirituală a Bise­ri­cii. După cum arată Molitfelnicul, la începutul fiecărei spovedanii, înainte de a-l întreba despre păcatele săvârşi­te, preotul trebuie să îl întrebe pe cel care vine la el pentru întâia oară următoarele:

 „«Mai întâi de toate spune-mi, fiule, crezi cu adevărat în Sfânta şi de-viaţă-făcătoare Treime? Crezi că sobor­ni­ceasca şi apostoleasca Biserică este sădită şi crescută în Răsărit şi de la Răsărit s-a întins peste toată lumea, şi că de atunci stă neschim­bată şi neclintită? Sau te îndoieşti de vreo oarecare poruncă sau învăţătură?»

 Şi de va crede drept şi fără îndoială şi de va şti carte, să zică Simbolul Credinţei până la sfârşit. Iar neştiind carte, să-l înveţi să zică acestea: «Cred într-una sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică a Răsăritului, care stă din început în toate dogmele ei neclintită şi neschim­bată” [4; 54].

Cel care nu vrea să primească învăţătura Bisericii nu poate fi spovedit, pentru că de bună voie stă departe de adevăr. Şi aşa cade sub osânda anatemei Sfinţilor Părinţi.

Ortodoxia nu are cum să renunţe la acest cuvânt, „ana­te­­ma”, care îi este propriu, aşa cum nici păstorul nu va renunţa niciodată la câinii care păzesc turma. Trebuie fă­cu­tă o preci­zare: se reproşează Bisericii că a folosit prea des acest cuvânt dur şi că astfel s-a îndepărtat de Duhul lui Hristos. Adevărul este că, dacă nu ar fi apărut ereticii, Bi­serica nu ar fi folosit acest cuvânt. Deci vina este a ce­lor care s-au îndepărtat de adevărul de credinţă. Biserica nu i-a pedepsit când i-a anatemizat, ci doar i-a ajutat să îşi conştientizeze starea de rătăcire.

Să presupunem că un om are lepră. Ce este mai bine să facă doctorul, să îi spună că are o răceală trecătoare sau să îi dea diagnosticul corect? Dacă nu i-ar spune adevărul şi i-ar da dru­mul, atunci leprosul i-ar mai îmbolnăvi şi pe alţii. La fel este cu ereticii. Dacă Biserica i-ar lăsa „în pa­ce”, atunci ei nu şi-ar da seama cât de mare este distanţa care îi separă de adevăr. Deci nu Biserica îi molipseşte de „lepră”, ci ea constată doar că sunt leproşi.

Să nu se uite că Biserica dă anatema cu scop peda­go­gic, pentru a arăta ereticilor că merg pe calea întune­ri­cu­lui, şi că pentru a merge pe calea mântuirii trebuie să se lepede de rătă­cire. Erezia strică sufletele, le murdăreşte atât de tare încât ereticul care moare nepocăit se duce direct în iad. Numai dog­mele dumnezeieşti oferă cadrul potrivit celui ce vrea să se mântuiască.

Putem spune că dogmele au şi rolul de garduri care se­pară poporul lui Dumnezeu de restul lumii. Cine vrea să stea în afara acestor „graniţe” îşi asumă autodistrugerea, îşi asumă chinurile veşnice. Pentru apărarea acestor „graniţe” Sfinţii Părinţi s-au luptat până la moarte, fiecare din­tre ei fiind gata să apere cu preţul vieţii adevărul de credinţă.

Ca să nu se creadă că vremea Părinţilor care au iubit Ortodoxia mai presus decât propria lor viaţă a trecut, amin­tim un fragment din mărturisirea de credinţă a cunos­cu­tului avvă Filothei Zervakos, unul dintre sfinţii secolului XX:

„Am fost şi sunt, prin harul lui Dumnezeu, pregătit să mă fi jertfit şi să mă jertfesc pentru credinţa ortodoxă şi tradiţiile Părinteşti, dacă o va cere timpul. Nu primesc, resping şi anatemizez: orice impietate, ne­cre­dinţă, slavă deşartă, erezie şi greşeală, veche sau nouă, care este potrivnică credinţei ortodoxe şi tradiţiilor Apos­to­lice şi patristice. Nu accept nici un fel de inovaţie sau învăţătură ome­nească străină, potrivnică învăţăturii şi credinţei ortodoxe sănătoase şi sfintelor tradiţii despre care Sinodul VII Ecu­me­nic declară: «Toate inovaţiile sau adăugirile făcute pe lângă învăţă­tura formulată de pururea pomeniţii Părinţi ai Bisericii, să fie anatema!»” [58; 182].

Scrierea unei cărţi despre pericolul neopăgân şi despre modul în care Biserica îl respinge ar putea părea fără sens într-o ţară creştină cum este România. Dar un studiu îndelungat asupra grupărilor ere­ti­ce din ţara noastră, precum şi discuţiile cu diferiţi creş­tini care se consideră orto­docşi, deşi se îndepărtează de în­văţătura Bisericii în înţelegerea unor anumite probleme dogmatice, a avut ca rezultat conştien­tizarea dezvoltării fe­no­menului neopăgân în ţara noastră şi nevoia de a trage un semnal de alarmă.

România a fost realmente inundată de râurile rătă­ci­ri­lor şi a ajuns să „clocească” ouăle multora dintre cucii în­tu­nericului (cucul este o pasăre care nu îşi cloceşte singu­ră ouăle, ci le depune în cuiburile altor păsări; după ce puii de cuc ies din găoa­ce, încep să îi arunce afară din cuib pe ceilalţi, pentru a rămâne singurii stăpâni ai teritoriului). Ţara noastră este cuibul în care fel de fel de cuci, care de care mai „iniţiaţi”, vin şi îşi lasă ouăle. Din păcate, puii lor cresc foarte repede şi se luptă din toate puterile să stăpânească cât mai mult din cuib.

Sondajele arată că populaţia României este majoritar ortodoxă, şi că Biserica Ortodoxă este recunoscută ca fiind Biserica naţională. Problema rătăcirilor duhovniceşti nu ar fi prea îngrijorătoare dacă peste 80% dintre români (câţi s-au declarat în sondaje ortodocşi) ar trăi ca fii ai Bise­ri­cii. Există însă trei probleme serioase privitoare la calcu­la­rea acestui procent.

Prima problemă este numărul mare de persoane care şi-au declarat formal apartenenţa la Biserica Ortodoxă, dar care – chiar dacă vin din când în când la Biserică – au anu­mite concepţii eretice (cred în reîncarnare, merg la „vindecători”, fac yoga, …). Or o persoană care crede în reîncarnare sau în altele aseme­nea stă sub anatema Sfin­te­lor Sinoade Ecumenice şi a Sfinţilor Părinţi. Oricât de bună la suflet ar fi, oricât de multe fapte bune ar face, o ase­menea persoană s-a rupt fără să îşi dea seama de Bi­serica din care a făcut parte.

A doua problemă este numărul mare de eretici care ascund faptul că au părăsit Biserica pentru a nu trezi în rândurile preoţilor o reacţie promptă şi pentru ca lupta împotriva sectelor să fie de proporţii reduse. Dacă de exemplu s-ar face public faptul că mai puţin de 40% din­tre locuitorii unui anumit judeţ din ţara noastră au rămas ortodocşi, atunci ierarhul locului ar fi obligat să ia mă­su­ri­le necesare pentru a stârpi rătăcirea, după cum arată şi Canonul 123 al celui de-al optulea Sinod local de la Car­ta­gina: „Dacă vreun episcop va fi neglijent faţă de eretici, ori în privinţa condicilor, ori în privinţa scau­nelor, să se admonieze de către episcopii sârguincioşi vecini şi să i se arate neglijenţa lui ca să nu aibă cuvânt de apărare; iar dacă din ziua în care a fost admoniat, până în şase luni petre­când în aceeaşi eparhie, nu ar purta de grijă în pri­vinţa celor ce sunt datori a se întoarce în unitatea sobor­nicească, cu unul ca acela să nu intre în comuniune, până când nu va îndeplini acest lucru (…)” [23; 296]. În momentul de faţă, având sondaje care nu fac altceva decât să lase impresia că activitatea grupărilor eretice este redusă, nu putem fi conştienţi de amploarea reală a feno­menului.

Cea de-a treia şi cea mai gravă problemă este urmă­toarea: numărul de creştini se recunoaşte nu după ce spun sondajele, ci după ce „spun” bisericile în zilele de duminică, după numărul de credincioşi care vin la Sfânta Liturghie (există în multe ca­zuri impedimente reale care îi împiedică pe creştini să vină la sărbătorile din timpul săptămânii – serviciu, şcoală, …, – deşi în unele cazuri, mai ales la unii pensionari, „impedimentul” principal este pierzătoarea de suflet patimă a comodităţii). Aşa cum într-o bătălie nu contează doar câţi au rămas pe câmpul de luptă, ci contează şi câţi au dezertat, la fel şi în ceea ce priveşte numărul de creştini nu contează atât ce spun sonda­jele, cât contează numărul celor care vin la slujbele Bisericii. Acest număr nu poate fi cunoscut direct de către ierarhi. De fiecare dată când la vreo parohie se slujeşte o liturghie arhie­rească, pentru respectiva comunitate este sărbătoare şi vin la biserică şi tinerii şi bătrânii, nevrând să rateze un asemenea eveniment (din punct de vedere practic, este foarte greu pentru episcopi să ţină legătura cu sutele de parohii pe care le păsto­resc). Când arhiereul vine la vreo parohie şi găseşte biserica arhiplină, nu poate să nu se bucure. Dar numai preotul paroh ştie câţi dintre acei oameni vin de obicei la slujbă, sau câţi au venit chiar din parohiile vecine pentru a-l vedea pe episcop slujind.

Din păcate, la astfel de momente festive prea puţini preoţi consideră că este potrivit să aducă la cunoştinţa ierarhului starea reală a parohiei. Pentru a nu tulbura frumuseţea momentului, mulţi se mulţumesc să se bucure că a venit atâta lume.

După căderea dictaturii comuniste, numărul celor care s-au apropiat de Biserică a crescut considerabil. Numărul celor care veneau la slujbă în perioada comunistă era, incontestabil, mult mai mic. Creşterea a fost firească şi s-a datorat libertăţii religioase recunoscute de către stat (ca să nu mai amintim elementele secundare care au facilitat-o: introducerea religiei în şcoli, crearea paracliselor în spita­le…). În aceste condiţii, cel care afirmă că numărul real de credincioşi ortodocşi este mult mai mic decât arată sta­tisticile, riscă să intre sub incidenţa ridicolului.

De aceea pentru a argumenta semnalul de alarmă pe care încerc să îl trag prin intermediul acestor rânduri, voi trece la statistici mult mai precise. Capitala României, oraşul Bucureşti, are peste două milioane cinci sute de mii de locuitori şi aproximativ trei sute de parohii. Un calcul estimativ arată că şi dacă toate bise­ricile ar fi arhipline, mai mult de 10 % dintre bucureşteni nu ar avea – fizic – cum să încapă în ele. Dar, tot aşa cum la bisericile unde slujesc preoţi mai cunoscuţi, lumea se înghesuie ca la târg, tot aşa la celelalte biserici mai rămâne destul loc liber. O statistică obiectivă arată că mai puţin de 10% dintre bucureşteni vin duminica la slujbă.

Deşi procentul de mai sus poate părea ambiguu, întâl­nim o situaţie asemănătoare în marea majoritate a paro­hiilor rurale. Deşi oamenii de la ţară sunt mai credincioşi, întâlnim foarte puţini tineri în biserică (şi foarte mulţi în locurile în care se pierd sufletele…). Dacă dintr-o parohie de 400 de persoane – dintre care s-au declarat ortodoxe 60%, la biserică vin numai 50, nu este obiectiv să ne mul­ţumim cu rezultatul sondajului „oficial”. Mai ales că sunt destule sate în care, deşi sondajele arată liniştitor triumful Ortodoxiei, numărul persoanelor care merg la diferitele adunări neoprotestante depăşeşte numărul celor care merg la biserică. Numărul celor care merg în noaptea de Paşti la biserică este într-adevăr mare. Dar nu toţi cei care merg atunci la biserică sunt cu adevărat credincioşi. Noaptea de Paşti este pentru mulţi un spectacol şi, după ce vin „să ia lumină”, se duc la cele mai pătimaşe petreceri.

Pentru unii ca aceştia se mâhnea Sfântul Calinic de la Cernica: „Ah! Aceştia sunt fiii luminii, cum îi numeşte Aposto­lul pe toţi creştinii? «Ca fiii luminii să umblaţi» (Efeseni 5, 8). Sunt oare aceştia ucenici ai lui Dumnezeu – Omul Iisus? Sunt ei copii ai Sfinţilor? Moştenitori ai atâ­tor mucenici, care ne călău­zesc şi care şi-au vărsat sângele şi care şi-au dat viaţa prin mii de chinuri, ca să nu facă vreun păcat care după înfăţişare era vrednic de iertare, adică să se lepede de credinţă numai cu gura, dar să o păstreze în inimă? De unde provin toate acestea? Din slăbirea credinţei. E limpede că ne-am apropiat de acele nenoro­cite timpuri de care a vorbit Domnul îndoindu-Se, că atunci când va veni pe pământ va găsi oare credinţa pe care a sădit-o cu atâtea pilde şi a cultivat-o cu dumne­ze­iescul Său sânge” [52; 9].

După învăţătura Sfinţilor Părinţi, creştin este numai cel care ia parte la slujbele Sfintei Biserici. A existat chiar o pravilă care spunea că „cel care lipseşte la mai mult de trei liturghii să fie scos din comunitate!”. Dacă s-ar mai ţine cont de ea astăzi, atunci bisericile ar fi aproape goale (dar şi cei care ar rămâne, ar fi creştini adevăraţi, nu numai cu numele…).

E adevărat că Biserica dovedeşte îngăduinţă şi înţele­ge­re pentru cei păcătoşi şi că, până când se va stabili mai precis de către un sinod dacă cei care vin la biserică numai la sărbătorile „mari” pot sau nu pot fi împărtăşiţi, aceştia mai au încă liber­tatea de a se considera „buni credincioşi”.

Totuşi, putem considera modul în care ei înţeleg Bise­rica drept o erezie soteriologică: li se pare că dacă au fost botezaţi şi dacă îşi imaginează că se vor pocăi înainte de moarte, atunci au tot ce le trebuie ca să se mântuiască. Dar nu aceasta este înţele­gerea corectă a Bisericii: Biserica este Trupul lui Hristos în care cine nu trăieşte ca mă­dular viu, se usucă şi moare. Rolul Sfintei Biserici nu este numai de a boteza şi de a da iertare de păcate celor aflaţi în pragul morţii, ci este acela de a creşte sufletele în urcuşul duhovnicesc spre Împărăţia Cerurilor.

Revenind la ideea că foarte puţini clerici sunt conşti­enţi de amploarea fenomenului neopăgân, vom accentua ideea că lucrurile nu trebuie să rămână aşa. Încetul cu încetul, cu cât preoţii şi ierarhii vor înţelege cât de mare este asaltul neopăgân, cu atât replica dată va fi mai roditoare. Pentru a da un exemplu pentru felul în care ierarhia Bise­ricii poate afla starea reală a baricadelor rătăcirii, vom repro­duce un chestionar alcătuit în 1984 de Vatican – prin Se­cre­ta­riatul pentru Unirea Creştinilor – chestionar trimis Confe­rinţelor episcopale şi dicasteriilor cu scopul de a înlesni cunoaşterea şi combaterea caracatiţei neopă­gâ­ne (oricât am critica spiritul iezuit al Vaticanului, une­ori se dovedeşte mai folositor decât melancolia balcanică):

„1) Vă rugăm să indicaţi în ce măsură se pune pro­ble­ma sectelor în ţara sau regiunea dumneavoastră. Indicaţi, de exem­plu: tipurile de secte (de origine creştină sau de altă origine…), importanţa numerică a adepţilor lor; ce atractivitate exercită asupra catolicilor?

2) Care sunt principalele probleme pastorale puse de acest fenomen? Care grupuri de catolici sunt mai lovite? Tinerii? Fami­liile?

3) Cum a intervenit Biserica din ţara sau regiunea dum­­nea­voastră în faţa acestui fenomen? A făcut, de exem­plu, un recensământ al sectelor, a făcut cercetări, a elaborat un directoriu, un plan de acţiune pastorală…?

4) Care sunt cauzele aparente ale succesului sectelor la catolicii din ţara sau regiunea dumneavoastră? (Condiţii socio-cul­turale sau politice speciale, nevoi religioase sau psihologice nesatisfăcute…)?

5) Ce atitudine evanghelică este bine de adoptat în faţa acestui fenomen?

6) Vă rugăm să ne indicaţi principalele documente sau cărţi publicate (de către catolici sau şi de către membrii altor Biserici sau comunităţi ecleziale, care trebuie, la rândul lor, să facă faţă acestei probleme) cu privire la problematica sectelor în ţara sau regiunea dumneavoastră.

7) Care sunt persoanele cele mai competente care ar pu­tea participa, în viitor, la aprofundarea acestei consultări?” [55; 36].

Chestionarul acesta (cu toate insuficienţele sale) ar pu­tea fi o lecţie pentru cei care cred că nu trebuie să ne ostenim combătând mişcările eretice din vremurile noas­tre. Totuşi, un astfel de chestionar (chiar făcut de ierarhii ortodocşi) nu rezolvă prea multe probleme. Feţele înşe­lă­rii sunt cât se poate de schim­bă­toare, asemenea culorii ca­meleonului. Doar chestionarul de mai sus provine din me­diul catolic contemporan – mediu destul de pervertit prin mai multe „filiere” neopăgâne (de la „avva” Teilhard de Chardin până la tehnicile Zen practicate în unele mă­năstiri catolice). Dar chiar dacă unele forme ale rătăcirii vor scăpa vigilenţei celor care pot întocmi astfel de ches­tionare, cel puţin celelalte forme vor fi tratate cu seriozitate.

Din păcate, foarte puţini dintre creştini iau în serios sem­na­lele de alarmă privitoare la răspândirea rătăcirilor (tă­cerea nu este totală – există şi clerici care prin predici sau scrieri combat aceste rătăciri). Pe cât de mare este vina clericilor care nu veghează asupra turmei, pe atât de mare este vina păstoriţilor care nu vor să ia aminte la povăţuirile păstorilor. Mai mult chiar, cea mai mare parte dintre cei rătăciţi nu vrea să recunoască în aceste povăţuiri o che­mare la pocăinţă, ci se mulţumeşte să păstreze o atitudine de superioritate.

Pentru a înţelege modul în care creştinii aflaţi în ră­tă­cire privesc încercările preoţilor de a feri turma de erezie cităm un fragment din Scrisoarea către părinţii care-şi prigonesc copiii:

„Nu era nici o sărbătoare religioasă în calendarul creş­tin ortodox. Era pur şi simplu într-o miercuri. Parohul a avut ca invitat un alt preot. S-au citit douăsprezece evan­ghelii (se pare că se slujea Sfântul Maslu, la care se citesc şapte sau opt şi nu douăsprezece evanghelii – n.n.). Răs­timp în care cei doi predicau: «Fiţi cu băgare de seamă, iubiţi cre­dincioşi, zise invitatul, că au apărut tot felul de secte, pă­ziţi-vă copiii!»… «Da, completă parohul, şi la noi în oraş se află puternica sectă Elta, foarte pericu­loa­să»… şi tot aşa, când cu o evanghelie, când cu puternica «sectă pericu­loa­să», şi dă-i, şi dă-i, ca la minunatele lecţii de «ateism ştiin­ţi­fic» de acum câţiva ani când, vai! deo­da­tă un urlet puter­nic a întrerupt slujba. Dacă sub domnia satanicului de acum câţiva ani cineva întrerupea slujba de ateism ştiinţific, îl pă­pau «băieţii cu ochi albaştri», acum însă, dă-i şi dă-i, când cu evanghelia, când cu «peri­cu­loa­sa sectă», a răsunat un urlet, şi iar o evanghelie, şi iar un urlet, în sfârşit, totul s-a terminat cu un scheunat prelung… Oameni buni, urlase şi scheunase în timpul slujbelor ofici­ale în sfânta catedrală a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt o fe­meie! Lumea era îngrozită, şi atunci răsună altă voce în bi­serică: «oameni buni, nu acesta este adevărul despre ELTA, citiţi revista cu acest nume, duceţi-vă la cursurile filialei din oraşul nostru, adică mergeţi la izvoare… ». Vo­cea era… un copil! O parte din oameni s-au înghesuit în ju­rul lui şi al prietenilor săi: «Spun­e-ne, spune-ne tu, co­pilule, adevărul!», îl rugau ei atât în biserică, cât şi afară (…).

Am scris că «lupii au intrat în altarele Domnului». Să demonstrăm în continuare acest mecanism diabolic. Preo­tul a spus un neadevăr în Sfântul Altar (chipurile, prin aver­tizarea asupra sectei n.n.) . Adică o minciună. Aceasta se numeşte blasfemie. Lupul, când urlă în pustie, îi răs­pun­de un alt lup. În cazul de faţă, al doilea lup a fost femeia care a urlat (…).

Când am relatat acest caz nemaipomenit cuiva care cu­noaşte care sunt aceste relaţii în cadrul clerului, omul mi-a răspuns: «O, să nu crezi cumva că cei doi preoţi au făcut ce-au făcut de capul lor». Cu alte cuvinte, tot jalnicul spec­tacol (adică demascarea pericolului sectar! n.n.) a fost dirijat de mai sus, adică de superiorii în grad bisericesc” [54; 17].

Am reprodus – cu strângere de inimă – acest fragment, care arată foarte expresiv cum este privită misiunea păs­to­rilor de a veghea asupra turmei. Nu era anormal ca o per­soa­nă posedată să urle în timpul slujbei (doar pentru aceas­ta sunt aduşi demo­nizaţii în biserică, pentru a fi eliberaţi din lanţurile diavoleşti). Dar este anormal ca ci­neva să tragă concluzia că aceste urlete, care dovedeau toc­mai faptul că pe diavol îl ardea puterea dumne­­­zeiască invocată în rugăciune, se datorau unei predici apologetice.

Dacă s-ar fi dus la ELTA sau la oricare altă grupare eretică, demonizatul nu ar fi avut de ce să urle, s-ar fi simţit „în familie”. Este bine să se înţeleagă că numai în Biserică demoni­zaţii pot afla tămăduire. Deşi există o su­me­denie de grupări eretice sau de „vindecători” care pre­tind că alungă duhurile necurate, de fapt acolo liniştirea ce­lui bolnav este superficială şi se datorează tocmai accep­tării ereziei (există unele „vindecări” care par atât de spectaculoase – cu urlete, zgomote stranii, miros de fum – încât sunt uşor de confundat cu cele reale, care au loc nu­mai în Casa Domnului).

Dacă bolnavul ar părăsi calea întunericului şi ar vrea să se întoarcă în Biserica Ortodoxă, atunci diavolul, simţind că îl pierde din gheare,  l-ar chinui din nou până când Dumnezeu va socoti că este momentul să Îşi arate puterea tămăduitoare. Şi, o altă piatră de poticnire: mai de folos îi este celui demonizat să moară în suferinţă, decât să accep­te o vindecare de moment care îi va aduce chinuri veşnice.

Este tulburător modul în care ereticii se împotrivesc în­cercărilor păstorilor Bisericii de  a-i întoarce pe drumul cel bun (cazul prezentat mai sus fiind clasic). Dacă cei rătăciţi ar fi căutat cu inima curată adevărul, atunci, după cum arată Sfântul Atanasie cel Mare, „n-ar fi căzut în atâta neruşinare încât să se împotrivească şi celor ce, căzând ei, voiesc să-i ridice, ba să-i socotească mai vârtos duşmani pe cei ce-i îndeamnă la dreapta credinţă. Dar precum se vede, ereticul este cu adevărat viclean şi are inima stricată şi aplecată spre necredinţă în toate privinţele. Căci, iată, fiind respinşi în toate şi goliţi de orice înţelegere, nu se ruşinează, ci ca fiara numită de miturile eline «hidră», după ce sunt ucişi şerpii dinainte, naşte alţi şerpi, între­cân­du-se cu ucigătorul lor prin naşterea altora, aşa şi duş­ma­nii şi urâtorii lui Dumnezeu, plângând sufleteşte pe rui­ne­le argumentelor ce le-au folosit, născocesc alte şi alte argumente prosteşti. Şi socotind că adevărul e duşman al lor, născocesc obiecţii noi împotriva lui, ca să se arate prin toate şi mai duşmani ai lui Hristos” [10; 390].

Este oarecum delicat să afirmăm că toţi ereticii sunt vi­cleni şi aplecaţi spre necredinţă „în toate privinţele”. Este bine să nu se treacă cu vederea faptul că unele rătăciri par foarte logice, că par bine argumentate scripturistic (exem­plu: teoria mântuirii tuturor, apocatastaza). Uneori este ex­trem de dificil a convinge pe cineva că se află în rătă­ci­re. O persoană poate spune că practica yoga a ajutat-o să fie mai bună, mai echili­brată. Dar o astfel de bunătate este urâciune înaintea Domnului. Dracul mâniei se retrage toc­mai pentru a face loc dracului ereziei. De multe ori, oame­nii judecă superficial realitatea şi în numele progre­sului spiritual devin slujitori ai întunericului.

Uneori faptele de caritate pe care le fac ereticii le sunt piedică pentru a ajunge la Hristos (chiar donaţiile făcute mă­năs­tirilor, orfanilor sau bolnavilor). Ei se gândesc că, dacă fac atâta bine, înseamnă că sunt pe placul lui Dum­ne­zeu. Dar pe placul lui Dumnezeu nu pot fi, câtă vreme res­ping adevărul Bisericii.

Totuşi, ereticii sunt oameni ca şi noi, cu suflet ca şi noi, cu probleme ca şi noi. Sunt ieşiţi dintre noi. Să înţelegem că Hristos S-a răstignit pentru toţi oamenii, şi că oricând ereticii se pot pocăi şi pot dobândi Împărăţia Cerurilor.

Creştinii zilelor noastre sunt asaltaţi de mulţimea erezi­i­lor care se înmulţesc din zi în zi. Conştient de impo­si­bi­li­tatea prac­tică de a le combate cu acrivie pe fiecare în parte, cunoscutul părinte duhov­ni­cesc Epifa­nie Teodoropoulos afirma: „ca să se combată toate neghiobiile ce se scriu împotriva creş­ti­nismului ar trebui urmă­toa­rele: creierii să fie munţi, co­pa­cii tocuri, marea cerneală şi câmpiile hârtie” [53; 162]. Ne-ar fi fost peste putinţă a combate toate aceste ne­ghio­bii. Am încercat să lămurim măcar câteva dintre ele.

Ar fi foarte bine dacă cei care citesc această carte ar fi capabili să înţeleagă măcar o parte din „tehnica” prin care vrăjmaşul atrage lumea în erezie. Cel care priveşte cu aten­ţie observă că „tehnica” este aproape aceeaşi. Sau mai bine zis, cu toată varietatea amănuntelor, ecuaţia are câte­va constante care nu sunt greu de observat. Şi chiar dacă aici nu sunt prezentate decât câteva dintre aceste con­stante, ele înlesnesc punerea în evidenţă a întregului arse­nal diavolesc.

Atunci când vrem să ştim mai mult despre modurile în care se manifestă înşelarea, este bine să înţelegem că unul dintre motivele principale pentru care cei de lângă noi s-au lăsat amăgiţi este tocmai faptul că au avut prilej de sminteală. Foarte puţini sunt cei care au părăsit Biserica după ce au înţeles că ea este Trupul lui Hristos. Majo­ri­ta­tea a părăsit-o tocmai pentru că nu crede aceasta, pentru că a avut de ce să se smintească şi această sminteală i-a oferit o perspectivă deformată asupra Bisericii. De multe ori, comportamentul creştinilor (adică al nostru) lasă de dorit. Şi uneori chiar şi al păstorilor. Deci, înainte de a ne pripi să îi judecăm aspru pe cei care au căzut în îngrozi­torul păcat al ereziei, să ţinem seama şi de modul în care am reuşit să îi convingem că suntem cu adevărat ai lui Hristos.

Bineînţeles că ideal ar fi ca oricât de mari ar fi smin­te­lile, oamenii să nu părăsească Biserica; dar diavolul, arti­za­nul aces­tor sminteli, face totul ca sminteala să fie cât mai mare şi cât mai mulţi oameni să caute adevărul în altă parte. Oferim mai jos o mostră clasică de sminteală, un extras din „Taxele Cancelariei Apostolice” – o broşură ce conţi­nea tarifele de răscumpărare a păcatelor prin indulgenţele care au fost atât de răspândite în spaţiul catolic:

„Uciderea unui episcop – 36 tournois, 9 ducaţi; uciderea unui abate – 24 tournois; uciderea unui preot – 18 tournois, 4 ducaţi; uciderea unui mirean – 2 tournois, 4 ducaţi; uci­de­rea soţiei de către un soţ care vrea să se recăsătorească – 8 tournois, 2 ducaţi; infanticid -4 tournois, 1 ducat; avort 4 tournois, 1 ducat; incest -4 tournois; depravare – 4 tour­nois; iertarea pentru orice fel de crimă – 80 tournois, 20 ducaţi” [14; 82].

Citirea acestei liste stârneşte indignare, pentru că ori­cine îşi dă seama că o asemenea neguţătorie nu are nimic în comun cu duhul Evangheliei, ci numai cu duhul întune­ri­cului. Este firesc că au existat oameni ca Martin Luther, care au înţeles că Biserica Catolică se afla pe drumul spre prăpastie. Nu este greşeala reformatorilor că s-au îndepăr­tat de o instituţie care semăna foarte puţin cu Biserica pri­me­lor veacuri; dacă li se poate reproşa ceva cu îndrep­tă­ţi­re, este faptul că nu au ştiut să caute adevărul în Ortodo­xie, în Biserica Mamă, din care catoli­cismul, care şi-a în­suşit un duh străin, duhul lumii acesteia, s-a desprins… Da, mulţi s-au îndepărtat în veacul al XVI-lea de Biserica Catolică tocmai datorită refuzului de a accepta că harul iertării păcatelor se poate cumpăra cu bani, de a accepta acest nou tip de simonie îmbrăcată într-o falsă binecuvântare.

Chiar dacă în Biserica Ortodoxă nu există statornicite rânduieli care să poată produce o asemenea tulburare, to­tuşi, la anumite biserici şi chiar mănăstiri există – şi nu e bine să trecem cu vederea – anumite „rânduieli locale”, care au produs smin­teală (şi vor mai produce până când ierarhii vor lua măsurile cuvenite). Să ne aducem aminte cât de aspru predicau Sfinţii Părinţi împotriva clericilor căzuţi în păcatul ereziei. Ei predicau aşa tocmai pentru că existau preoţi care sminteau poporul. Dacă în zilele noas­tre, nimeni nu mai predică împotriva unor astfel de scăderi (în afara mass-mediei care nu o face pentru îndreptarea situaţiei, ci numai pentru defăimarea Bisericii), aceasta se în­tâm­­plă nu pentru că situaţia s-a remediat, ci pentru că nu prea mai sunt voci care să cuvânteze „contra curentului”.

Cartea aceasta nu este o carte scrisă împotriva cuiva, nu este scrisă pentru a condamna pe cineva, nici pentru a da cu piatra în cei căzuţi în erezie. Vrea să fie o mână întinsă celor căzuţi în prăpastia pierzării, sau mai degrabă, un îndemn adresat credincioşilor de a-i ajuta pe cei căzuţi să se ridice.

Dacă, citind această carte, cineva îşi dă seama că fratele sau mama sa au fost atinşi de virusul ereziei, şi încearcă să îndepărteze acest virus, atunci această carte nu a fost scrisă degeaba. Sau dacă un singur cititor îşi dă seama că diavolul l-a păcălit şi l-a rupt de Hristos, şi dacă se întoarce fără şovăială „acasă”, pocăindu-se, atunci acel cititor va putea simţi că această carte îi este dedicată. I-aş mulţumi că a avut răbdarea să o citească, trecând cu ve­de­rea neajunsurile ei, şi i-aş cere să mă pomenească în rugă­ciunile sale… [4]

Să ţinem minte îndemnul Sfântului Ioan Damaschin: „Fraţilor, să stăm pe piatra credinţei şi pe Predania Bisericii, nepărăsind hotarele pe care le-au pus Sfinţii noştri Părinţi, nedând prilej celor ce vor să izvodească şi să strice zidirea Sfintei lui Dumnezeu soborniceşti şi apostoleşti Biserici. Căci dacă s-ar da voie oricui ar voi, după puţină vreme tot trupul Bisericii se va strica” [44; 47].

Să Îl iubim pe Hristos, să ţinem poruncile Sale şi să Îl mărturisim celorlalţi. Aceasta este calea mântuirii. Între cele mai frumoase cuvinte despre această cale se află şi cele pe care ni le spune Avva Efrem Aghioritul: „Domnul a spus şi rosteşte continuu din Sfânta Sa Evanghelie: «Cel care este sluga Mea credincioasă, cel ce se luptă cu vitejie pentru numele Meu, cel ce s-a botezat în numele Meu şi a rămas credincios şi mărturiseşte despre Mine în faţa oamenilor, cel ce Mă propovăduieşte ca Dumnezeu adevărat întrupat în om, cel care zice că M-am răstignit şi am înviat din iubire pentru oameni, despre acela voi mărturisi şi Eu în faţa îngerilor Tatălui Meu, în faţa îngerilor din ceruri».

Preamărit şi fericit este omul creştin, drept-credinciosul care va mărturisi în faţa tiranilor, în faţa ateilor, în faţa materialiştilor şi raţionaliştilor, dumnezeirea Hristosului nostru. Biserica noastră crede şi mărturiseşte că va naşte sfinţi până în vremurile de pe urmă, până la sfârşitul veacurilor, că va arăta fii sfinţi şi vrednici de cunună.

După cum vedem, astăzi nu avem oameni care să se nevoiască precum vechii asceţi şi pustia nu mai arată ca atunci sfinţi făcători de minuni şi purtători de duh. Care vor fi, deci, sfinţii timpurilor de pe urmă, de vreme ce nu lucrăm nevoinţa şi virtutea vechilor asceţi şi monahi? Trebuie să credem neclintit că în vremurile de pe urmă, în care am intrat deja, oamenii sfinţi vor fi aceia care vor da mărturie despre Iisus al nostru şi vor propovădui şi vor spune răspicat că Hristosul nostru este Dumnezeu adevărat, întrupat în om. Prin această mărturisire se vor încununa şi se vor sfinţi” [21; 11].


 




[1] Datorită numărului mare de citate folosit în această carte am utilizat sistemul alternativ de indicare a sursei citate: între parantezele drepte se află numărul cărţii din care s-a citat (aşa cum apare în bibliografia de la sfârşit), şi numărul paginii – citatul acesta este luat din cartea Mitropolitului Hierotheos Vlachos – Cugetul Bisericii Ortodoxe, p. 187.

[2] Traducerea în limba română a acestei minunate cărţi a apărut la Editura Deisis, Sibiu, 1996.

[3] Toate Canoanele Sinoadelor Ecumenice şi locale incluse în această lucrare sunt luate din cartea Arhidiaconului prof. dr. Ioan N. Floca – Canoanele Bisericii Ortodoxe.

[4] „Domnule Danion Vasile, vă rog să arătaţi îngăduinţă faţă de mine şi să îmi împărtăşiţi câteva lucruri. Să mă iertaţi pentru îndrăzneala mea, dar am citit un articol dubios despre dumneavoastră si aş vrea să mă pot încredinţa că am o imagine corectă despre dumneavoastră. Dacă doriţi, îmi răspundeţi, dacă nu, nu. Eu sunt doar un om păcătos, cu o curiozitate pe care o puteţi demonta răspunzând. Am înţeles că o anumită perioadă aţi considerat yoga ca pe calea sau ca pe o cale spre Dumnezeu. Vreau să ştiu dacă consideraţi acea perioadă ca o rătăcire (deşi căderile sunt uneori folositoare) în afara Bisericii Ortodoxe, în afară de calea spre Dumnezeu. Mai practicaţi vreo formă de yoga? Mai simpatizaţi cu filosofii si idei orientale yoghine? Actualmente sunteţi în ascultare faţă de Biserică prin părintele duhovnic? Mărturisiţi crezul ortodox si nimic altceva? Iertaţi-mi curiozitatea şi nu mi-o luaţi în nume de rău, vă rog. Aştept e-mail-ul dumneavoastră. Doamne-ajută!” Am primit cu tristeţe această scrisoare, şi am fost surprins de faptul că, după toate cărţile publicate până acum, nu a fost clară ruperea mea de rătăcirile yoghine şi primirea în întregime a învăţăturii ortodoxe. Articolul în cauză, singurul articol de acest gen, a apărut pe un site ortodox, şi mai mulţi cititori mi-au scris că au încercat să îmi ia apărarea. Un bătrân din Pateric a răbdat toate defăimările, dar nu şi pe aceea că este eretic. Aş vrea ca cele scrise în capitolul precedent să fie considerate o mărturisire de credinţă, nu doar expunerea unei învăţături bisericeşti. Am scris pentru că am crezut în adevărul celor mărturisite…

This entry was posted in Articole. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>