Baricadele libertăţii

De ce tinerilor creştini le este îngrădită libertatea?

 

Cred că libertatea tinerilor nu este îngrădită de altceva decât de păcat şi de diavolul care vrea să-i tragă în patimi; şi prin patimi li se îngrădeşte libertatea. Dar nu cred că prin viaţa creştină tinerilor li se îngrădeşte libertatea, decât relativ. Se îngrădeşte la nivelul la care n-au voie să facă cine ştie ce destrăbălări, să se drogheze, să se îmbete, să fumeze, să facă sex – lucruri care pentru ceilalţi reprezintă tocmai modul normal de manifestare a libertăţii.

Problema e că, dacă vorbim despre libertate, trebuie mai întâi să definim libertatea. Pentru că, dacă eu spun că tânărul creştin e liber, în măsura în care tânărul necreştin înţelege prin libertate dreptul de a păcătui, se poate să se înţeleagă că tânărul creştin păcătuieşte, manifestându-şi astfel liber­tatea. Pentru că celălalt nu înţelege libertatea separată de păcat, deoarece păcatul este singurul mod în care el ajunge la o anumită satisfacţie – de moment, dar la o anumită satisfacţie.

Vorbeşte-i celui împătimit de jocuri de noroc despre bucuria pe care ţi-o dă un acatist. I se va părea ceva penibil să tot spui „Bucură-te, sfinte”, în timp ce el trage de manetă, apare jackpot-ul şi i-a sărit inima din piept de bucurie. Cred însă că şi cel care e împătimit de jocuri de noroc la un moment dat simte nevoia de altceva, pentru că jocurile de noroc nu-l împlinesc.

Cred că omul a fost lăsat de Dumnezeu să se împlinească, cunoscându-L pe Dumnezeu şi cunoscând dragostea de ceilalţi – de o femeie, prin întemeierea unei familii, de copii. Monahii, chiar dacă nu se căsătoresc, nu iubesc mai puţin, iubesc doar mai curat… Şi cred că oamenii care trăiesc în patimi, dacă sunt sinceri cu ei înşişi, la un moment dat vor ajunge la Dumnezeu, pentru că vor fi nevoiţi să recunoască faptul că patimile respective nu i-au împlinit, că libertatea lor a fost sterilă, că a fost o monedă falsă.

 

Voluptăţile, rafinamentul, libertăţile acestea sunt şi reflexe ale inteligenţei. De ce ne sunt refuzate de Hristos? Ne vrea Hristos mai lipsiţi de inteligenţă, de libertate?

 

Eu nu aş lega patima de inteligenţă. Mi se pare o aparentă inteligenţă şi o aparentă nevoie a omului inteli­gent de a fi tare pe toate planurile, de a fi deasupra celor­lalţi, de a avea parte de experienţe pe care ceilalţi nu le au, şi atunci până la urmă e nevoie de o auto-afirmare provo­cată de mândrie şi nu de o reală superioritate intelectuală. Pentru că ar însemna că toţi marii intelectuali din toate timpurile au fost necredincioşi, în timp ce de fapt sfinţii Bisericii, precum Sfântul Grigorie Teologul sau Sfântul Maxim Mărturisitorul sau Sfânta Mare Muceniţă Ecaterina au fost mult deasupra învăţaţilor din vremea respectivă.

 

Păcatul e o restricţie a libertăţii?

 

Păcatul e o expresie a libertăţii pentru cei care sunt la începutul vieţii creştine sau sunt departe de viaţa creştină. Pentru creştinul sporit în viaţa duhovnicească, păcatul nu e o formă de exprimare a libertăţii. Eu nu mă bucur că fac anumite păcate. Dacă le fac, îmi pare foarte rău şi nu a fost pentru mine o manifestare a libertăţii că le-am făcut, ci libertate ar fi fost să nu le fac şi să trăiesc altfel, mai curat, mai frumos, refuzând aparenta libertate a păcatului.

Cred însă că e foarte important să explicăm că raportarea aceasta la libertate e specifică stării duhov­niceşti în care se află omul. După Sfinţii Părinţi există trei stări: starea robului, starea prietenului şi starea fiului. Robi suntem la începutul vieţii duhovniceşti, când suntem asaltaţi de patimi, când suntem prinşi în patimi şi ne luptăm cu greu să facem voia lui Dumnezeu şi atunci facem poruncile din frica de pedeapsă, din frica de iad, şi ne e foarte, foarte greu.

Apoi, după ce L-am cunoscut pe Dumnezeu, am sporit în această luptă cu patimile, am devenit prieteni cu Dumnezeu, dar suntem cu un picior în sus, cu un picior în jos, şi abia după ce creştinii au sporit mult în nevoinţă, în rugăciune, au devenit fii ai lui Dumnezeu, abia atunci libertatea lor nu are nimic în comun cu păcatul.

Tinerii se află într-o căutare a libertăţii acolo unde nu există. Şi eu am cunoscut această libertate păcătoasă, am căutat libertatea şi în discoteci şi în boscheţi, acolo unde nu era. Cred că totuşi Dumnezeu ţine seama de ce e în sufletul omului care caută libertatea şi, dacă el caută cu sinceritate, chiar dacă are anumite eşecuri, chiar dacă are anumite ezitări şi căderi, Dumnezeu îl poate ridica, îi poate arăta care e adevărata libertate.

 

Creştinismul nu face doar o mutare a planurilor subjugării? Adică e subjugat diavolului, şi Iisus îl cheamă la o subjugare faţă de El?

 

Eu nu pot spune că sunt subjugat de dragostea pe care o port soţiei mele. Faptul că o iubesc pe soţia mea mă face să mă port într-un anumit fel, dar nu mă pot considera rob. Eu aş vrea să fiu rob iubirii. Aş vrea ca într-adevăr iubirea pe care i-o port soţiei mele să fie atât de mare încât să nu o supăr cu nimic şi să nu o rănesc cu nimic, nu de teamă că s-ar supăra sau că ar face scandal sau circ – ci pentru că o iubesc. Aş vrea să fiu rob iubirii.

Pentru că omul e făcut să iubească. Omul nu-şi găseşte împlinirea în păcat. Dacă era făcut de Dumnezeu ca să păcătuiască, împlinirea lui ar fi fost păcatul. Şi ar fi fost împliniţi toţi cei care se droghează, cei care fac sex nefiind căsătoriţi – deşi poate e ridicolă legătura aceasta exclusivistă între păcat şi sex, păcat şi fumat, păcat şi băutură, de parcă acestea ar fi singurele păcate. Păcatul mândriei e de zece ori mai puternic şi de zece ori mai grav şi dă dependenţă poate mai mare decât a drogurilor, însă nu ne dăm seama şi ne-am învăţat să arătăm cu degetul păcatele pe care nu le facem, ca să fim noi cei sfinţi şi valoroşi.

 

Să înţeleg că în iubire trebuie căutată explicaţia libertăţii?

 

Da, pentru că omul e făcut de Dumnezeu să iubească, omul e iubit de Dumnezeu, omul Îl iubeşte pe Dumnezeu, omul îşi iubeşte soţia, copiii, iar iubirea e veşnică. Iubirea adevărată te împlineşte, deşi cu cât iubeşti mai mult, cu atât vrei să iubeşti şi mai mult. Nu-ţi dă o stare de saţietate niciodată, nu poţi să zici: „Gata, am iubit trei tone, mi-ajunge, mi-am făcut plinul de iubire, acum să mă apuc de altceva”.

 

Mă gândesc că şi credinţa tot acolo îşi are izvorul, în iubire. La un moment dat, Hristos îi spune lui Petru: „Mă iubeşti tu, oare?”, pentru a-i verifica credinţa, în fond.

 

O credinţă fără iubire e un fel de matematică filosofică, rece, care nu duce niciunde. E penibil să fii la Judecată mare doctor în Teologie, să ştii tot despre Dumnezeu, toate dogmele, toate învăţăturile, să crezi în Dumnezeu, dar să fii fără iubire, când Raiul e Împărăţia Iubirii. Ce poţi face în Rai doar cu o sumedenie de învăţături teologice? Nimic! Că şi dracii cred şi se cutremură, dar nu-i mântuieşte credinţa pe care o au.

 

Una din definiţiile teologice, să zicem aşa, ale libertăţii este aceea de responsabilitate, spune părintele Stăniloae. Ce fel de libertate e aceea, fie ea normată chiar şi de responsabilitate?

 

Cuvântul acesta al părintelui Stăniloae e puţin mai greoi şi tânărului îi e greu să înţeleagă libertatea ca responsabilitate. Pentru că un anumit tip de responsabilităţi sunt juguri. M-a sunat o prietenă şocată că a citit într-o revistă pentru bărbaţi, parcă în Men’s Health, un interviu în care Dan Puric spune că noi nu trăim din datorie, noi trăim creştineşte din libertate şi i se părea într-un fel că Dan Puric dă apă la moară bărbaţilor care fug de tot felul de datorii, trăind o libertate păcătoasă. Fata care m-a sunat, fiind măritată şi fiind înşelată de soţul ei, rămăsese şocată cum un om de cultură care se autoprezintă ca fiind creştin face apologia libertăţii oarecum în dauna datoriei. Şi la început i-am spus fetei că noi, cei care suntem creştini, nu trebuie să facem nimic din datorie, ci din libertate; nouă nu ni se impune nimic să facem, noi nu trăim cu frica unui pistol în ceafă… Apoi mi-am dat seama că am greşit şi am înţeles că, într-adevăr, nu poţi, într-o revistă pentru bărbaţi în care nu se propune ca model bărbatul creştin să vorbeşti despre libertate fără să-i convingi pe cititori de necesitatea de a-ţi face datoriile, pentru că cititorii revistei respective nu sunt la măsura credinţei fiilor lui Dumnezeu, nici măcar la măsura prietenilor şi nu se regăsesc nici în starea robilor, condiţie pe care o refuză dintr-o mândrie exacerbată. Ei nu vor să fie robi nimănui, nici măcar lui Hristos. E paradoxal că cei mai liberi oameni sunt sfinţii. Şi‑n acelaşi timp, ei sunt liberi să-L cunoască pe Dumnezeu, să-L iubească pe Dumnezeu, să ne iubească pe noi, ceilalţi, cu o dragoste care ne topeşte. Cred că cei care au citit din scrierile Sfântului Simeon Noul Teolog sau din ale Sfântului Siluan Athonitul au fost covârşiţi de dragostea pe care o purtau în inimă sfinţii respectivi. Acei sfinţi totuşi trăiesc o libertate pe care noi nu putem s-o înţelegem şi dacă nu sporim în viaţa duhovnicească şi încercăm să ne asumăm doar la nivel intelectual iubirea lor, nu vom înţelege de fapt nimic.

 

Libertatea aceasta vedem că este normată de aceste precepte: „nu ai voie să faci asta..”., „nu ai voie să păcătuieşti”, în general. Suntem sau nu suntem liberi? Adică suntem liberi a păcătui? Suntem liberi să nu păcătuim? Sunt două opţi­uni care se exclud reciproc, nu? Adică, suntem liberi să păcătuim şi-n acelaşi timp nu suntem liberi să păcătuim.

 

Eu înţeleg poruncile Bisericii nu exact aşa cum sunt formulate: „nu fura”, „nu aşa”, „nu aşa..”., ci cu un da în faţă, cu o cerere lipsită de negaţie în faţă: „fă asta”, „fă asta”, „fă binele”. Asta mă hrăneşte pe mine. Faptul că Biserica îmi cere să nu-mi înşel nevasta nu-mi dă mie convingerea că trebuie să-mi şi iubesc nevasta pe care n-o înşel, iar dacă ne mulţumim să trăim o credinţă bazată pe NU, negativismul nostru poate să ne ducă în cele din urmă la psihiatrie.

Credinţa creştină începe cu un mare DA: Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, S-a făcut om pentru mântuirea noastră. Dumnezeu S-a făcut om pentru a ne da adevărata viaţă, pentru a ne aduce la iubire, bucurie, împlinire, mântuire, nu pentru a ne feri de iad. Hristos nu S-a întrupat pentru a ne feri de moartea veşnică, ci pentru a ne da viaţa cea adevărată.

Şi cred că aşa trebuie să ne raportăm şi în viaţa duhovnicească: unde vedem o poruncă a Bisericii care începe cu NU, să vedem DA-ul din spatele ei. Problema e că Biserica s-a exprimat cu foarte multe NU-uri şi pentru a tăia posibilitatea oamenilor de a se eschiva, înţelegând după propria lor minte DA-urile pe care le-ar fi exprimat Biserica.

 

Hristos e cu adevărat liber? Nu e şi El dependent de iubirea omului? Sau iubirea pentru oameni?

 

Noi vedem o libertate separată de iubire şi nu înţelegem că libertatea e şi iubire. De asta putem pune o astfel de întrebare. Dacă am înţelege că libertatea = iubire, n-am mai întreba.

 

Dacă iubesc pe cineva, în acelaşi timp, iubirea se manifestă, există. Biserica îmi interzice să nu fac acele gesturi de iubire până la capăt – adică, inclusiv a păcătui, în limbaj duhovnicesc, cu persoana respectivă. Nu-i aceasta o formă de suprimare a libertăţii în iubire?

 

Nu, că Biserica nu-ţi interzice să păcătuieşti şi atât. Biserica îţi dă posibilitatea de a arăta respectivele gesturi de iubire, primind ajutorul lui Dumnezeu, atâta tot. Taina Nunţii asta este: binecuvântarea lui Dumnezeu peste dragostea dintre bărbat şi femeie, Sfântă Taină la care Biserica se roagă ca mirii să aibă bună înţelegere sufletească şi trupească. Şi trupească, nu doar sufletească, adică nu doar să nu se certe, ci să fie şi în bună înţelegere trupească, la nivelul acesta, al limbajului trupurilor, adică să meargă totul de nota zece.

 

Mă refer la libertatea în iubire înainte de căsătorie.

Aia nu e o adevărată libertate. Aia e o libertate sinucigaşă, pentru că păcatul nu aduce mai multă liber­tate, chiar dacă tinerii la început au impresia că, vai!, toată lumea e a lor, şi cerul e al lor, şi sunt cei mai fericiţi din lume. Mie mi se pare necinstit că secvenţa de dragoste dintre Jack şi Rose, din Titanic, ţi-a dat impresia că asta e culmea iubirii. Dar Jack şi Rose nu sunt aşa în realitate. Dacă ei se iubeau şi nu se scufunda Ttanicul, poate că îi vedeai peste cinci ani scoţându-şi ochii. Pentru că au pornit cu stângul într-o poveste de dragoste în care au vrut să trăiască libertatea în dauna iubirii adevărate. Diavolul biruie orice poveste de iubire care nu stă sub binecuvântarea lui Dumnezeu. Numai că tânărul, dacă nu vrea să accepte faptul că iubirea n-a inventat-o el – iubirea vine de la Dumnezeu, Care a făcut lumea din iubire – şi dacă el nu vrea să accepte reperul acesta clar, firesc – Dumnezeu – atunci caută o iubire care îl duce la o libertate prin care se sinucide încetul cu încetul.

 

Ce ne facem când se suprapun sau când se opun libertăţile? Mă refer la libertăţi date de către legile statului, să zicem… o femeie e liberă să avorteze, Biserica îi interzice acest pas. Care e, de fapt, libertatea? A Bisericii sau a legilor statului?

 

Dacă statul ar da o lege: „ai voie să-ţi scoţi plămânii din piept sau să-ţi scoţi ficatul… sau să-ţi scoţi apendicele singur”, nu cred că oamenii s-ar apuca să-şi scoată organele din corp, doar pentru că statul a dat o lege prin care permite se asta. Pentru că ar înţelege că libertatea respectivă nu duce niciunde.

 

O astfel de libertate o poate da şi Biserica, în aceeaşi măsură.

 

Să te sinucizi, până la urmă? Încet, încet?…

 

Nu, mă refer la libertăţile pe care le dă Biserica… Până la urmă, şi aici putem găsi dispense, tot felul de lucruri necanonice, libertăţi din acestea omeneşti, care se pot da. În acelaşi mod în care le poate da şi statul.

 

Da, dar nu pe aceleaşi probleme. Biserica nu poate da pogorăminte la ucidere sau la avort. Nu e libertate să avortezi. Problema e că femeia care avortează se află într‑o fundătură în care i se pare că singura ei scăpare este avortul, şi nu înţelege că, de fapt, avortul respectiv înseamnă o auto-distrugere cu efecte foarte puternice în timp, cu urmări de durată foarte serioase. Sunt femei care au avortat fără să fie conştiente de efectele avortului şi au regretat ani şi ani de zile, viaţa lor a fost distrusă, unele au ajuns chiar la psihiatrie.

Pentru omul care trăieşte departe de Dumnezeu, e o libertate să avorteze. Pentru omul care-L cunoaşte pe Dumnezeu, un avort nu mai e o libertate. Tot aşa cum nici sinuciderea nu e act de libertate.

 

Ce e sinuciderea, de fapt, dacă nu e act de libertate?

E o frică de viaţă şi de acceptare a faptului că oricât de grele sunt încercările prin care treci, Dumnezeu te poate încununa, dacă te lupţi cu ele şi nu cedezi după primele încercări.

 

„Adevărul ne va face liberi”. Ce-ţi spune această expresie?

 

Am auzit de foarte multe ori refrenul ăsta din gura unor oameni deloc liberi, mai ales a unor creştini care-şi afirmau libertatea şi superioritatea faţă de cei păcătoşi, fără să înţeleagă faptul că şi ei erau la fel de tare legaţi de lanţurile mândriei ca şi desfrânaţii de lanţurile desfrâului, ca şi drogaţii de lanţurile drogurilor. Liberi au fost sfinţii, liberi sunt părinţii cu viaţă sfântă şi creştinii cu viaţă sfântă. Numai că noi vrem să fim liberi fără să cunoaştem Adevărul, Care e Hristos. Că Mântuitorul a spus: „Cunoaşteţi Adevărul şi Adevărul vă va face liberi”. Dar noi nu vrem să cunoaştem acest Adevăr pentru că suntem obosiţi, suntem frământaţi, n-avem timp, o sumedenie de pentru că-uri. Şi vrem să culegem roadele fără să facem ceea ce trebuie. Vrem, făcând o comparaţie, să beneficiem de efectele unui medicament fără să luăm medicamentul respectiv. Nu se poate asta.

 

O fac de pilaf acum. Cum Îl putem descoperi pe Hristos ca adevăr într-o societate de genul acesta, foarte diluată, o societate a diluţiei spirituale?

Ne este aproape imposibil să-L descoperim. Ei bine, n-am vorbit despre cât de mult mă mâhnesc văzând cât de tare avansează lumea în păcat. Mai aflu cine ştie ce nenorociri care au loc prin unele familii care se dau rotunde că sunt creştine şi nu-mi vine să cred că se ajunge chiar aici. Dar îmi dau seama că până la urmă adevărata putere ne-o dă doar Dumnezeu care vine El în vieţile noastre când ştie el, nu ştim noi cum. Au fost atâtea convertiri şocante.

Un actor rus, Rostovţev, trebuia să interpreteze secvenţe dintr-o piesă de teatru blasfemiatoare. „Hristos în frac” şi, rostind Fericirile din Evanghelie, pe care trebuia să le ia în bătaie de joc, s-a convertit pe loc, în timpul piesei respective şi, spre şocul tuturor, în loc să continue piesa cu blasfemii, a continuat-o cu o mărturie creştină, spunând – spre şocul organizatorilor, care au oprit imediat spectacolul – „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta…” Cine s-a suit pe scenă să îl convertească? Nimeni! Era doar Dumnezeu, Care a găsit momentul potrivit pentru a Se descoperi în inima actorului respectiv.

 

Ai afirmat că sfinţii sunt cei mai liberi oameni. Dezvoltă puţin această idee.

Trebuie să recunosc ceva: când merg pe stradă, uneori, şi văd tineri care se iau în braţe şi se sărută, îmi place să mă uit la ochii lor, aşa, să fur flash-uri din privirea lor. Şi chiar dacă ei merg pe o cale greşită, uneori, mai ales la începutul poveştilor de dragoste, e atâta senzaţie că celălalt e totul, cerul şi pământul, alfa şi omega, şi mă bucură… mă bucură privirea lor, chiar dacă până la urmă îmi dau seama că povestea lor de dragoste are mari şanse să eşueze. Ei bine, o privire la fel de vie, ba chiar mai vie, am găsit-o la marii părinţi duhovniceşti, şi la noi în ţară, şi în Grecia, o privire plină de atâta dragoste, numai că, spre deosebire de privirea îndrăgostitei care se uită la iubitul ei şi poate se frământă: „Oare câte săptămâni va sta cu mine până mă va înşela sau până va descoperi că am o plombă sau că am miopie avansată?” – iubirea pe care o simţi în privirile părinţilor duhovniceşti este o iubire care nu se clatină.

Şi am fost topit, pur şi simplu, de ochii părintelui Arsenie Papacioc, de ai părintelui Iustin Pârvu, de ai părintelui Iulian Lazăr, de ai părintelui Marcu de la Orthodoxos Typos – un părinte din Grecia, cu viaţă sfântă. Iubirea pe care o simţi în preajma lor te impresionează; în ochii părintelui Serafim de la Căşiel simţi acelaşi lucru… Îţi dai seama că libertatea lor e libertatea de a te iubi şi de a se face covor pe care tu să stai. Or, asta e adevărata iubire. Eu nu cred că mulţi soţi îşi iubesc soţiile aşa cum îşi iubeşte părintele Arsenie Papacioc ucenicii. Sau părintele Serafim…

 

Ce fel de libertate e aia, să posteşti mereu, să stai numai în slujbe, sau, în cazuri de extremă duhovnicească, să stai zăvorât ani de zile, poate o viaţă, undeva cu, ştiu eu, o bucăţică de anafură pe zi – ce fel de libertate e aia?

 

Acum, ce vrem să facem? Să punem la microscop viaţa unui sfânt zăvorât? Nu putem! Nu putem s-o înţelegem, pentru că noi suntem iubitori de patimi. Dacă n-am fi iubitori de patimi şi am fi sporiţi în viaţa duhovnicească, în loc să stăm la taifas, am sta în rugăciune neîncetată. Şi atunci am înţelege demersul zăvorâtului. Nu putem noi să înţelegem demersul zăvorâtului şi libertatea lui, pentru că noi nu suntem zăvorâţi. Tot aşa cum nici zăvorâtul nu înţelege ce bucurie trăiesc în pat soţul cu soţia creştină şi poate i se pare doar o manifestare pătimaşă sau cine ştie ce formă de îngenunchere în războiul duhovnicesc, nefiind aşa. Când e aşa, e anormal.

 

Pus în oglindă, ne poate zice la fel cineva care trăieşte în păcat, că nu putem noi, din arealul acesta bisericesc, nu putem înţelege libertatea lui, pentru că nu am experimentat-o neapărat.

 

Aşa ar fi dacă cei care au dat mărturia creştină s-ar fi născut sfinţi din pântecele maicilor lor, dacă ar fi trăit numai în biserică, numai în rugăciune, numai în post, în tăcere… Însă avem în biserică atâţia şi atâţia sfinţi care s-au convertit la viaţa în Hristos după ce au cunoscut culmea păcatului.

Sfânta Maria Egipteanca, dacă ar trăi în zilele noastre, cred că ar fi căutată de toate casele de toleranţă şi de toate studiourile de fotomodele pentru fotografii, pentru că era super-specialistă la capitolul sex. Or, în momentul în care L-a cunoscut pe Hristos, a înţeles că toată marea ei experienţă de păcat a fost de doi bani faţă de bucuria pe care o aduce Hristos.

Avem convertiţi de la diferite patimi, nu doar de la desfrâu – şi de la băutură, şi de la droguri – şi ei dau mărturie că viaţa lor în Hristos e de o mie de ori mai frumoasă şi mai împlinită. Până la urmă, când îl văd pe drogat că vine şi-mi spune că ce tare e el că se droghează, nu trebuie să mă crispez, trebuie să aştept să treacă cinci ani, zece ani, şi să‑l văd pe drogatul ăla plin de bube, plin de răni, la spital, pe ultima sută de metri, şi am să înţeleg care a fost liber: el, că s-a drogat, sau eu, că am stat şi am postit?

Numai că imaginea tinerilor creştini care stau doar în slujbe e o imagine falsă, foarte puţini tineri stau doar în slujbe. Oare toţi monahii stau numai în slujbe şi în preocupări duhovniceşti? Unii dintre ei au un anumit timp liber, ca să spun aşa, în care stau la taifas, pe probleme… mai puţin duhovniceşti. Îmi spunea un părinte ce şocat a fost că până şi în unele mănăstiri se poartă atâtea discuţii lumeşti, de parcă n-ar fi nici o barieră reală între lume şi mănăstire. E trist că se întâmplă aşa, pentru că monahul s-a dăruit lui Hristos şi a depus voturile lepădării de sine, dar să nu credem că modelul nostru creştin trebuie neapărat să fie al omului care stă doar în slujbe. Un astfel de model ne sperie, nu ne regăsim în el, pentru că n-am gustat frumuseţea slujbelor.

Dacă îmi spune cineva: „Fă toată ziua acatiste şi paraclise!” – mi se pare absurd. Dar dacă stau încetul cu încetul să descopăr frumuseţea acatistului şi a paraclisului, tocmai atunci o să citesc poate două acatiste şi două paraclise zilnic, pentru că am trăit cu adevărat rugăciunea respectivă.

 

Cum vezi libertatea raportată la ascultare?

 

Ştiu că cea mai mare libertate e să ai puterea de a face ascultare. Eu sunt topit de libertate, dar în acelaşi timp îmi doresc din tot sufletul să sporesc pe calea ascultării. Pentru că ascultarea îmi dă aripi. Am spus-o şi o mai spun, pentru că m-au întrebat mulţi, cum de pot să scriu atât şi să ţin atâtea conferinţe şi celelalte… O fac pentru că mă întăreşte puterea ascultării. Fără puterea ascultării, s-ar alege praful de mine, şi tocmai pentru că eu mă bazez pe această putere a ascultării am curajul să mă lupt cu toate puterile, pentru că-mi dau seama că nu mă lupt singur, ci mă întăreşte de fapt puterea lui Hristos, care lucrează prin ascultare.

 

Canonul nu e o anti-expresie a libertăţii?

 

De ce să fie anti-expresie? Canonul de rugăciune sau ce canon?

 

Canonul dat la spovedanie, să spunem, pentru anumite păcate. Nu e o anti-expresie a libertăţii?

Dimpotrivă, canonul e chiar reţeta pentru dobândirea libertăţii. Asta e, de fapt. Cine zice că e de fapt o pedeapsă pentru păcate, are o viziune apuseană, care e departe de viziunea Sfinţilor Părinţi, în care canonul e leacul pe care-l primeşte creştinul pentru a se îndrepta. Duhovnicul nu dă cu toporul, ci zice: „Măi, băiete, tu ai boala asta. Ai SIDA la suflet, asta este. Vrei, nu vrei, ai SIDA. Dacă vrei să te tratezi, uite, există un leac foarte, foarte special. Eu pot să ţi-l spun. Dacă tu nu vrei să îl iei, e problema ta. Dar, dacă nu vrei să îl iei, vei muri”. E simplu. Problema e că nici duhovnicii n-au curajul să dea canoanele potrivite în zilele noastre, că s-a secularizat până şi relaţia duhovnic – ucenic, şi au ajuns să se tragă de şireturi şi duhovnicul să-i dea ucenicului leacuri uşoare ca să nu se supere, şi relaţia dintre cei doi devine din ce în ce mai lumească, pentru că ucenicul, luând leacuri nepotrivite, nu se vindecă.

 

Crezi în Drepturile Omului?

 

Nu cred în dreptul omului de a deveni animal. Pentru că, de exemplu, dreptul omului de a deveni homosexual nu e un drept. Eu nu pot spune că am dreptul de a fi homosexual. Tot aşa cum nu pot spune că am dreptul de a fi lepros sau tot aşa cum nu pot spune că am dreptul de a mă sinucide.

Pentru mine ăsta nu e un drept. Eu ştiu că Dumnezeu m-a făcut bărbat, ştiu că homosexualii neagă faptul că Dumnezeu i-a făcut bărbaţi şi trăiesc în fărădelegi. Eu ştiu asta, chiar dacă societatea contemporană le zice: „Lăsaţi, că nu e nici o problemă!”

Nu cred în drepturile omului pe care le promovează societatea contemporană. Cred în dreptul omului de a dobândi libertate. În libertatea care nu trece, dar libertatea homosexualului trece, că el intră în pământ şi gata! După moarte nu se mai culcă cu frăţiorul lui sau cu ceilalţi colegi de sex-club sau cu ceilalţi parteneri de serviciu care împărtăşesc aceleaşi idealuri erotice.

Eu cred în libertatea iubirii binecuvântate de Dumnezeu. Când un creştin moare, libertatea lui trece dincolo, şi soţul o să-şi iubească soţia în veşnicie şi o să-şi iubească copiii în veşnicie, pe când homosexualul care moare nepocăit se duce în iad. E trist verdictul ăsta, dar e cât se poate de realist. E verdictul pe care-l dă Sfânta Scriptură, Sfinţii Părinţi, Sfânta Tradiţie, învăţăturile Bisericii.

 

Ai spus despre sfinţi că sunt cei mai liberi oameni. Preoţii sunt oameni liberi?

 

M-a întrebat ieri cineva: „tu săruţi mâna părintelui tău dacă-l găseşti beat în şanţ?” M-a întrebat dacă lucrează harul prin preotul care stă beat în şanţ şi dacă trebuie să-i săruţi mâna… Şi i-am zis: „una, părintelui care stă beat în şanţ nu trebuie să-i săruţi mâna. Dacă el zace beat şi nu s-a dus acasă, înseamnă că e atât de beat încât nu poate să se ridice, şi n-o să se supere dacă nu i-ai sărutat mâna. În al doilea rând: harul nu trebuie să lucreze când zace el beat în şanţ, că nu săvârşeşte nici o taină”. Şi dacă stăm aşa să ne îndepărtăm de Biserică doar pentru că întâlnim în şanţ un preot beat… Eu, cel puţin, n-am văzut nici un preot beat în şanţ.

 

Nu sunt şanţuri în Bucureşti…

 

Nu sunt şanţuri în Bucureşti… Dar dacă l-aş fi întâlnit pe preot în şanţ, problema mea nu era să-i sărut mâna, problema mea era să-l duc acasă. Dacă puteam, l-aş fi dus acasă. Nu era nevoie să-i sărut mâna.

 

Şi dacă i-ai fi sărutat-o, ar fi fost vreo problemă?

 

Nu, dar nu cred că asta era problema, să-i sărut părintelui mâna, i-aş fi sărutat-o doar ca mărturisire de credinţă, că ştiu că Dumnezeu poate lucra şi prin el fiind beat. Dar nu ştiu de ce era nevoie să-i sărut mâna…

 

Să o săruţi ca un act de smerenie din partea ta, care oricum face bine, ca orice act de smerenie.

 

Nu ştiu dacă face parte neapărat din smerenie. N-am întâlnit preot beat în şanţ, dar nu ştiu dacă i-aş fi sărutat mâna – nu că aş fi refuzat să o sărut ostentativ. În momentul în care săruţi mâna unui preot, o săruţi nu că e un om ieşit din comun, ci pentru că e robul lui Hristos şi el ştie că de asta îi săruţi mâna. Pe când, dacă zace beat în şanţ, nici nu ştie că îi săruţi mâna. Deşi sunt cazuri în care, poate dacă nu era chiar beat de tot, dacă avea cât de cât limpezime în minte, dacă înţelegea că îi sărut mâna, poate că îşi putea schimba viaţa, după o astfel de atitudine de-a mea sau de-a oricui i-ar fi sărutat mâna.

Ştiu că există două feluri de oameni: unii se smintesc de preoţii care păcătuiesc şi se îndepărtează de biserică, şi pierd foarte mult; alţii însă înţeleg că preotul e preot şi poate săvârşi Sfintele Taine oricât de păcătos ar fi, deşi, după canoanele Bisericii, preotul care loveşte un credincios trebuie oprit o vreme de la săvârşirea Sfintelor Taine; preotul care desfrânează trebuie oprit de la săvârşirea Sfintelor Taine.

După învăţăturile Sfinţilor Părinţi, preoţii care păcătuiesc ar trebui opriţi, cel puţin pentru o perioadă, de la săvârşirea Sfintelor Taine, chiar dacă lucrul acesta nu se întâmplă în zilele noastre, într-o biserică ce s-a secularizat cu viteză galopantă. Repet: există, pe de o parte, atitudinea celor care îi judecă pe preoţi şi stau departe de biserică, şi pe de altă parte, atitudinea celor care stau în biserică; şi nu sunt în biserică doar credincioşi sfinţi care nu îi judecă deloc pe preoţi, sunt mulţi care se luptă foarte greu cu gândul judecării preotului, dar preferă să stea în biserică şi să se lupte cu gândul acesta al judecării, gând pe care uneori chiar îl şi spovedesc. Unul zice la spovedanie: „Părinte, te-am judecat!”, dar merge mai departe pe calea mântuirii, stă în biserică şi poate se mântuieşte, şi poate popa, după ani de zile de beţie sau de curvie, îşi dă seama: „Frate, uite oamenii ăştia cum m-au răbdat, ani, ani, ani şi ani de zile, şi nu s-au lepădat de Biserică, ştiind că aici există şi mântuire, nu doar sminteală! Ia să merg şi eu lângă ei, pe calea mântuirii!” Şi se poate pocăi părintele şi devine sfânt, datorită răbdării credincioşilor.

 

Ai tot relaţionat libertatea aceasta de iubire. Aş vrea să comentezi puţin expresia aceea „Iubeşte şi fă ce vrei!”

Mi-a trimis soţia mea, înainte să ne căsătorim, o vedere din Spania, o vedere cu un citat din scrierile Fericitului Augustin: „Măsura iubirii e să iubeşti fără măsură!” Mi-a plăcut cuvântul Fericitului Augustin, numai că cei mai mulţi tineri l-ar interpreta după mintea lor: „Iubeşte şi fă ce vrei!”, – eu o iubesc pe Geta, deci mă culc cu Geta şi fac şi perversiuni cu Geta, pentru că a zis Fericitul Augustin că pot să fac ce vreau, dacă iubesc. Cred că nu putem să gustăm înţelegerea acestui cuvânt, e o prăjitură prea dulce pentru noi: Iubeşte şi fă ce vrei!, pentru că noi, păcătuind, facem ceea ce ucide iubirea, până la urmă. Dacă intră un preot într-o discotecă şi zice: Iubiţi şi faceţi ce vreţi!, ar începe tinerii să facă dragoste chiar acolo, în discotecă, pentru că părintele le-a dat binecu­vântare. Cel puţin aşa ar înţelege cuvântul duhovnicesc. Denaturându-l.

 

Te simţi cu adevărat liber în structura ta intimă? Suntem numai noi doi, nu ne aude nimeni…

Nu ştie nimeni ce vorbim, doar cei care vor citi cartea! A fost cineva la televizor şi a spus: „Dom’le, vă fac o dezvăluire numai dumneavoastră” – îi spune moderatorului – „dumnea­voastră… de fapt, şi celor care ascultă emisiunea!” Mă simt liber când iubesc şi nu mă simt liber când iubesc greşit. Mă simt liber când fac dragoste cu soţia mea în afara posturilor, nu mă simt liber când trag de ea uneori să călcăm postul. Şi mi-e foarte greu să mă lupt cu această libertate aparentă pe care ţi-o dă călcarea unui post. Îmi doresc să găsesc libertatea adevărată, nu am ca target să devin paranormal şi să covârşesc în sfinţenie sfinţii Patericului. Nu! Nu la nivelul ăsta de libertate vreau să ajung! Vreau să ajung la libertatea la care să se facă voia lui Dumnezeu cu mine. În fiecare zi aproape mă rog: „Doamne, să se aleagă praful de planurile mele şi să fie cu mine voia Ta!”

Mi s-a întâmplat să fiu în Grecia, acum o lună, şi să trebuiască să plec la Mănăstirea Sfântului Nectarie din Eghina, unde urma să mă întâlnesc cu duhovnicul meu. Şi m-am rugat tot pelerinajul, tot concediul: „Doamne, fie voia Ta, fie voia Ta!”, şi nu-mi imaginam că exact cu o zi înainte să plec în Eghina planurile se vor schimba. A trebuit să ne întoarcem cu maşina de urgenţă în ţară, că se îmbolnăvise unul din copii. Dar pe drum am fost foarte liniştit, am ştiut că asta a fost voia lui Dumnezeu. Mă rugasem: „Doamne, să se aleagă praful de toate planurile mele”. Şi s-a ales…

Dumnezeu ştie de ce a îngăduit ispita respectivă. Şi libertatea mea a fost de a accepta voia lui Dumnezeu. aşa puteam să mă supăr, să cârtesc: „Uite, ce-a făcut Dumnezeu! Ce Dumnezeu e ăsta care nu mă lasă să mă duc la Sfântul Nectarie?” Şi … să mă agit degeaba. Să mă supăr degeaba.

cred că atunci când copiii mei vor fi mari se va vedea dacă eu am fost un liber sau nu, pentru că un om liber are un magnet, are o chestie pe care ceilalţi din jurul lui n-o au. Şi dacă atunci copiii mei vor vedea: „Uite ce liber e tata! Uite ce liberă e mama!” – atunci ei vor vrea să se ţină de noi. Că e mai tare libertatea în Hristos decât libertatea pe care o dă boschetul. Eu am cunoscut şi boschetul, şi pe Hristos, nu vorbesc din cărţi…

Mi-aş dori să-L cunosc pe Hristos mai bine şi să sporesc în credinţă, devenind mai liber. Îmi dau seama că libertatea aceasta, liber­tatea pe care ţi-o dă Hristos, e paranormală. Şi cei de lângă tine trebuie să se molipsească de ea. Dacă îmi voi molipsi şi copiii, atunci am fost liber.

Asta nu înseamnă că toţi copiii părinţilor liberi vor alege neapărat aceeaşi cale a libertăţii adevărate. De exemplu, fiica Sfân­tului Iona din Odessa a căzut în mari păcate şi sfântul s-a rugat pentru ea: „Doamne, ia-o la Tine precum ştii!”, fiica sfântului a înnebunit şi apoi a fost împuşcată în lagăr de către nemţi – asta nu înseamnă că Sfântul Iona din Odessa n-a fost un om liber. Ba da! A avut mulţi copii, nouă, iată că doar unul din ei a pornit pe căi greşite! Nu sunt toţi copiii predestinaţi să ducă o viaţă creştină dacă părinţii lor au trăit cum trebuie. Însă contează mult pecetea de libertate pe care vreau să le-o dau copiilor mei.

 

Crezi în acelaşi timp în libertatea aceasta de echipă, nu? Adică, în legătură cu copiii tăi… o libertate în grup.

 

Vreau să văd dacă ţine, dacă merge medicamentul, dacă e bună reţeta.

 

Adică, mai precis, poţi să fii liber numai în raport cu ceilalţi, în momentul în care induci în ceilalţi libertate şi le ceri acelaşi lucru.

 

Atunci se vede dacă am fost cu adevărat liber. Dacă libertatea mea l-a mişcat pe cel de lângă mine. Dacă nu l-a mişcat… pentru că mărturia mea creştină s-a redus la faptul că m-am oprit să fac păcate mari, poate că mă duc în iad. E o întâmplare în Pateric cu un ucenic care fusese adus în mănăstire de când era mic, a crescut lângă un avvă, nu fura, nu minţea, nu călca posturile, şi când a murit, avva s-a rugat: „Doamne, descoperă-mi, la ce măsură a ajuns ucenicul meu!” şi Dumnezeu i-a răspuns: „Se află în chinurile iadului pentru că l-ai învăţat toate, dar smerenia nu l-ai învăţat!” Or, ucenicul respectiv fusese aparent liber, Îl urmase pe Hristos, nu făcuse lucruri rele, dar nu dobândise nici smerenia, care e baza vieţii duhovniceşti.

Aş lega libertatea de smerenie şi îmi dau seama că în măsura în care sunt mai rob al lui Hristos, sunt mai liber. Cu cât sunt mai smerit, cu atât Îi fac loc lui Dumnezeu să lucreze în viaţa mea.

Am observat însă că sunt unii care până şi în modul în care se roagă, până şi la felul în care rostesc rugăciunea, au un aer triumfal, de mândrie. Mă refer la tonul acela greşit al rugăciunilor – ei se cred marii sfinţi care citesc rugăciunile. Îţi dai seama că astfel de oameni, neavând smerenie, nici măcar nu se roagă, ei doar citesc nişte replici dintr-o piesă de teatru, pentru că Dumnezeu nu poate să asculte o astfel de rugăciune lipsită de smerenie.

 

Sfântul Ioan Gură de Aur se ruga la un moment dat să-l ferească Dumnezeu de mândria smereniei.

Iată o patimă de care nu prea ţinem seama: smerenia falsă. Din păcate, de ne-am molipsit mulţi…