Ne-am învăţat să judecăm oamenii după criterii impuse, mai mult sau mai puţin evident, de către alţii. Un sfânt precum Sfântul Maxim Mărturisitorul ar fi considerat astăzi un extremist fanatic. Ce înţelepciune este aceasta, să rămâi fidel învăţăturii căreia îi stăteau împotrivă mulţime de ierarhi şi de preoţi? Un sfânt precum Simeon Stâlpnicul ar fi considerat un excentric lipsit de discernământ duhovnicesc: ce poate fi mai anormal decât să îţi petreci viaţa în vârful unui stâlp, lipsit de cele mai elementare condiţii de trai? Şi lista sfinţilor pe care lumea de astăzi i-ar pune la zidul infamiei este mult mai lungă.
Cele mai multe argumente împotriva celor care s-au dăruit în întregime lui Dumnezeu, lumea de astăzi le-ar aduce împotriva nebunilor pentru Hristos. De ce? Pentru simplul fapt că aceştia, prin viaţa lor, s-au transformat în critici vii faţă de toată mizeria, tot păcatul, toată minciuna şi toată făţărnicia celor care credeau că pot sluji la doi domni, şi lui Dumnezeu, şi lui Mamona.
Lumea de astăzi este o lume foarte tolerantă faţă de aproape toate formele de manifestare a religiozităţii. Cu o singură excepţie: nu poate suferi glasul proorocesc al celor care îi cer să se îndrepte. Lumea de astăzi şi-a stabilit legile ei, legi în care păcatul este considerat mărgăritar preţios. Dacă cineva încearcă să combată păcatul, împotriva lui se ridică iubitorii de păcat. Un vechi proverb spune că nu e bine să vorbeşti despre sicriu în casa mortului. Tocmai asta fac nebunii pentru Hristos: vorbesc despre lucrurile care nu ne plac, despre lucrurile asupra cărora vrem să păstrăm tăcerea.
Ce vrea lumea de astăzi de
Aceasta deoarece pe întregul pământ există o mulţime de oameni de bine care caută să îşi ocupe timpul cu acţiuni caritabile, cu oameni pe care mass-media îi prezintă ca mântuitori „locali”, ca binefăcători de a căror dragoste se folosesc mulţimi de necăjiţi. Că milostenia lor este răsplătită încă din viaţa aceasta, că, prin reclama care li se face, ei pierd răsplata veşnică pentru dărnicia lor, asta contează mai puţin. Oamenii de astăzi confundă iubirea aproapelui cu asistenţa socială. Şi atunci de ce Biserica Ortodoxă nu renunţă la „capriciile ei dogmatice şi morale” pentru a se transforma în cea mai bună şcoală de asistenţă socială?
Iată o întrebare pe care şi-o pun nu puţini oameni. Faţă de învăţătura despre Sfânta Treime mulţi au rezerve. Faţă de învăţătura despre păcatele împotriva firii, multe organizaţii au rezerve.
Şi de ce Biserica nu rezolvă problema într-un mod civilizat, renunţând la tot ceea ce stârneşte polemici? De ce Biserica Ortodoxă nu vrea să câştige gloria lumii acesteia, glorie care, deşi este trecătoare, este ameţitoare?
Dar poate că şi dacă ar renunţa la „capriciile” ei, Biserica Ortodoxă nu ar câştiga foarte mulţi membri. Să spunem că ar fi aşa. Dar nu se poate contesta faptul că, dacă Biserica s-ar transforma într-o instituţie de ajutor social, dacă deviza ei ar fi „pace, hrană, toleranţă…”, atunci ar avea mult mai puţini potrivnici. Deci, chiar dacă nu ar câştiga membri, Biserica ar câştiga simpatizanţi. Ceea ce nu este puţin lucru.
De ce scrierile Sfântului Siluan Athonitul sunt citite de către catolici şi de către protestanţi, sau chiar şi de către cei de alte credinţe, în timp ce cărţile Cuviosului Justin Popovici au admiratori aproape numai dintre creştinii ortodocşi?
„Pentru că Siluan este canonizat de către Biserică, iar părintele Justin nu”, s-ar putea răspunde. Numai că acest răspuns este greşit. Scrierile Cuviosului Athonit au fost citite cu multă vreme înainte de canonizarea sa, iar ale Cuviosului sârb nu vor fi citite cu plăcere de către catolici sau de către protestanţi nici după canonizarea sa.
De ce? Pentru că, citindu-l pe Sfântul Siluan, catolicii rămân catolici şi protestanţii rămân protestanţi (chiar dacă există cazuri de convertiţi
Răspunsul este simplu: misiunea Bisericii nu este de a face oamenii nici mai buni, nici mai cinstiţi, nici mai toleranţi. Misiunea Bisericii este de a-i creşte pe oameni la şcoala mântuirii. La şcoala sfinţeniei. Sfinţindu-se, oamenii devin şi mai buni, şi mai cinstiţi. Şi, pătrunse de sfinţenie, bunătatea şi cinstea lor devin trepte spre rai. Ceea ce nu sunt atunci când lipseşte sfinţenia.
Biserica nu poate renunţa
Articolul de faţă pare să se îndepărteze de ceea ce prezintă titlul său, de tema nebuniei pentru Hristos şi a celor care şi-au asumat-o. Şi totuşi nu este aşa. Până acum am vorbit, chiar dacă indirect, numai despre ei. Mai precis, am încercat să arăt că lumea în care trăim este o lume care face alergie la nebunii pentru Hristos. În egală măsură în care face alergie la învăţătura curată a lui Hristos. Şi în aceeaşi măsură în care atâţia şi atâţia eretici idolatrizează învăţătura pe care au scornit-o ei înşişi sau înaintaşii lor, deformând Scripturile.
Oamenii nu au nevoie de nebuni pentru Hristos aşa cum nu au nevoie de sfinţi. Cei care L-au prigonit pe Hristos nu s-au sfiit să îi prigonească pe robii Săi. Istoria Bisericii este istoria prigoanelor. Când nu au fost prigoniţi de către păgâni, sfinţii au fost prigoniţi de către cei care purtau în chip nevrednic numele de „creştini”.
Sfântul Maxim Grecul este cel mai bun exemplu în acest sens: chemat din Bizanţ pentru a sprijini înflorirea credinţei creştine pe pământul Rusiei, el a fost prigonit tocmai pentru că voia ca neorânduiala să fie lepădată şi voia, de asemeni, ca rânduielile ortodoxe să fie păstrate de către toţi oamenii. L-au prigonit „ortodocşii” cu aceeaşi duşmănie cu care l-ar fi prigonit păgânii. Cu aceeaşi duşmănie cu care diavolii l-au prigonit pe Sfântul Siluan. Cu aceeaşi duşmănie cu care oamenii iubitori de sine i-au prigonit pe nebunii pentru Hristos.
Ce sunt nebunii pentru Hristos? Folosind o expresie populară, am putea spune că nebunii pentru Hristos sunt cei care „se bagă acolo unde nu le fierbe oala”. Din punctul de vedere al nebunilor pentru Hristos, însă, oala lor fierbe peste tot.
Cine are dreptate? Cei care sunt arătaţi cu degetul de către nebunii pentru Hristos, cei ale căror patimi sunt vădite de către aceştia sau nebunii înşişi?
Istoria Bisericii a arătat că dreptatea a fost de partea nebunilor pentru Hristos. Au existat şi foarte mulţi nebuni de-a binelea, care s-au dat drept nebuni pentru Hristos. Aşa cum mulţi oameni pătimaşi se dau drept oameni curaţi şi aşa precum mulţi ticăloşi vor să dea impresia că sunt oameni de treabă. Dar aşa cum au existat nebuni care sub masca slujirii lui Hristos au făcut cele mai necugetate lucruri, tot aşa au existat şi nebuni pentru Hristos care, deşi au făcut lucruri care la prima vedere au părut necugetate, s-au dovedit de o mare înţelepciune duhovnicească.
Oamenilor le place să judece faptele nebunilor pentru Hristos, câtă vreme aceştia nu se prezintă pe ei înşişi drept oameni cu viaţă sfântă. De altfel, un nebun pentru Hristos „cu acte în regulă”, unul care se făleşte că este aşa, ori este nebun de-a binelea, ori este înşelat de diavoli. Nebunii pentru Hristos şi-au ascuns sfinţenia, alegând să fie ocărâţi şi dispreţuiţi şi nevrând să fie trataţi ca nişte prooroci aleşi de Dumnezeu pentru îndreptarea neamului omenesc.
Şi, până să înţeleagă că cei pe care i-au prigonit sunt sfinţi, oamenii s-au veselit bârfindu-i şi judecându-i pe aceştia. Cu cât faptele robilor lui Dumnezeu erau mai ieşite din comun, cu atât mai mare era probabilitatea ca lumea să nu le înţeleagă.
Dar rostul nebunilor nu a fost acela de a produce tulburare. Ei nu au fost nişte doctori lipsiţi de inimă care, văzând bolnavul, se grăbesc să îi pună un diagnostic cât mai precis, pentru a se făli cu cunoştinţele lor, dar îl lasă să zacă fără a-l îngriji câtuşi de puţin.
Nebunii pentru Hristos au fost doctorii care au pus diagnosticul pentru a grăbi vindecarea; în acelaşi timp în care au observat boala, s-au grăbit să îi găsească şi leacul. Chiar dacă leacurile lor au părut de multe ori ineficiente sau chiar dăunătoare, această apreciere s-a datorat ochilor murdari ai „criticilor”; nebunii pentru Hristos au folosit de fiecare dată leacul cel mai potrivit. Dacă bolnavii au refuzat, în nenumărate rânduri, leacurile lor, aceasta s-a datorat faptului că oamenii nu ştiu ce le este cu adevărat bine. Se poate spune că nu este aproape nici o diferenţă între cei care stau departe de Taina Spovedaniei, refuzând tămăduirea sufletească pe care le-a rânduit-o Dumnezeu, şi cei care au refuzat mâna întinsă de către nebunii pentru Hristos atunci când le-au arătat căderea în care se află.
Se pare că secolul al XXI-lea este veacul care are cea mai mare nevoie de nebuni pentru Hristos. Este o vreme în care apostazia şi păcatul fac din ce în ce mai multe victime printre creştinii care s-au îndepărtat de vieţuirea în Hristos. Dacă şi acum câteva secole era nevoie de sfinţi care, asemenea marilor prooroci, învăţau poporul că păcatul aduce pieirea lumii, cu atât mai mult este nevoie astăzi, când păcatul este ridicat la rang de mare cinste.
Nebunii pentru Hristos s-au ridicat împotriva fărădelegilor stăpânitorilor acestei lumi. Ne place să citim despre eroismul lor. S-au ridicat împotriva nevredniciei anumitor slujitori ai altarului. Ne place să citim şi despre aceasta, cu atât mai mult cu cât, văzând păcatele altora, trecem cu vederea propriile noastre păcate. Ne place să citim şi cum au mustrat mulţimi de oameni care au făcut păcate de care noi suntem străini.
Dar nu ne place să citim despre faptul că ei au mustrat oameni care trăiesc în aceleaşi păcate cu noi. Nu ne place să ne simţim mustraţi de cuvintele lor, nu ne place să recunoaştem că, oricât de superiori ne-am simţi faţă de alţii, în inimile noastre este viu păcatul: ori al lăcomiei, ori al beţiei, ori al lenei, ori al desfrâului, ori al făţărniciei, ori al mândriei şi al iubirii de sine. Citind despre „vitejiile” nebunilor pentru Hristos, ne-am putea da seama de faptul că, dacă ne-am întâlni cu ei, ar avea ce să ne spună şi nouă, nu numai celor de lângă noi.
Dar cine ar avea curajul să se întâlnească faţă în faţă cu un nebun pentru Hristos? Numai cel care duce lupta cea bună pe care o cere Evanghelia. Numai cel care nu se minte pe sine însuşi, ci se nevoieşte pe calea cea îngustă pentru a dobândi Împărăţia. Unii oameni şi-ar dori să Îl vadă pe Hristos încă din această viaţă, gândindu-se că ar avea o mare bucurie la întâlnirea cu Fiul lui Dumnezeu. Dar oare ei s-ar bucura dacă s-ar întâlni cu un nebun pentru Hristos? Poate că nu. Unii oameni şi-L imaginează pe Hristos doar în ipostaza de mângâietor al celor căzuţi, nu şi în ipostaza de Drept Judecător.
Ei nu îşi pot da seama că întâlnirea cu un nebun pentru Hristos nu este altceva decât întâlnirea cu un sfânt. Şi, mai mult încă, întâlnirea cu un sfânt este întâlnirea cu Cel pe care sfântul Îl poartă în inimă, adică cu Însuşi Hristos.
În ultimii ani au apărut din ce în ce mai multe cărţi despre nebunii pentru Hristos. Lucrul acesta spune multe: este vorba de felul în care mesajul lor se răspândeşte în întreaga lume. Un credincios spunea că românii nu trebuie să citească astfel de cărţi, pentru că în viaţa Bisericii noastre o astfel de nevoinţă a fost aproape inexistentă. Că aceşti sfinţi sunt ai ruşilor şi ai grecilor.
Dar sfinţii sunt ai întregii Biserici, fie că sunt stâlpnici, fie că sunt martiri, fie că sunt pustnici sau nebuni pentru Hristos. Dacă Dumnezeu a rânduit ca vieţile şi minunile nebunilor pentru Hristos să fie citite şi de către români, înseamnă că şi românii aveau nevoie de mesajul lor. Prin cărţi, credincioşii din ţara noastră îi cunosc pe nebunii pentru Hristos şi se folosesc de mărturia lor.
E mai uşor să citeşti despre minunile unui nebun pentru Hristos decât să te întâlneşti cu el. Pentru că, văzând cum prin el a lucrat şi a vorbit Dumnezeu, reţinerile se îndepărtează. Inima este cucerită încet, dar sigur.
Prin fiecare nebun pentru Hristos, Biserica a strălucit mai tare. Oamenii au putinţa de a primi sau de a respinge mesajul fiecăruia dintre aceşti nebuni. Dar, dacă l-ar respinge, L-ar respinge (poate) chiar pe Dumnezeu. Pentru că ei nu au făcut altceva decât să arate oamenilor cum să părăsească păcatul pentru a dobândi mântuirea.
Aceşti oameni, care au părut că nu ţin cont de rânduieli, au fost adevăraţi păstrători ai predaniilor Părinţilor. Unii oamenii s-au smintit, considerând că aceştia îşi pierd viaţa fără a avea nici un fel de pravilă; nu şi-au dat seama că pravila lor era viaţa de zi cu zi. Că, aşa cum nopţile le petreceau în rugăciune, zilele le petreceau purtând crucea răbdării.
„Cum, nebunii pentru Hristos, care umblau goi sau făceau tot felul de ciudăţenii, pot fi numiţi păstrători ai predaniilor?”, s-ar putea întreba cineva. Mesajul acestor „nebuni” pare a fi sintetizat foarte bine prin cuvintele din testamentul pustnicului Gherasim de
Citind despre vieţile nebunilor pentru Hristos, unii oameni s-ar putea gândi să le urmeze lor. Numai că această nevoinţă nu se face din iniţiativă omenească. Nebunii pentru Hristos au primit de
Astăzi, când lumea întreagă iubeşte păcatul, când apostazia atinge apogeul, cea mai mare nebunie pentru Hristos este viaţa cuviincioasă, viaţa creştină, viaţa de sfinţenie. Într-o lume în care valorile sunt răsturnate, este un mare eroism să fii normal. De aceea, cei care citesc vieţile sfinţilor nebuni pentru Hristos ar trebui să înseteze nu după fapte excentrice, ci după sfinţenie.
Într-o lume care iubeşte păcatul, cei care iubesc virtutea vor fi consideraţi nebuni. Într-o lume care iubeşte întunericul, cei care iubesc lumina vor fi consideraţi nebuni. Să ia putere aceştia din cuvintele marelui sfânt Ioan Gură de Aur care le spune: „Nu-mi pasă dacă trec drept nebun pentru Hristos. Chiar mă simt încântat când sunt făcut aşa, ca şi cum aş fi primit o cunună de lauri; pentru că, atunci când sunt făcut aşa, mă simt întocmai cu Pavel care spune: «Noi suntem nebuni pentru Hristos» ( I Cor. 4, 10). Această nebunie este mai înaltă decât orice înţelepciune”.
[1] Testamentul începe astfel: „Iubiţii mei fraţi şi părinţi, iertaţi-mă, n-am putut să plac şi lui Dumnezeu şi oamenilor. Toate le-am făcut ca să fiu de râsul lumii în acest veac, dar să ştiţi că, la plinirea vremii, mănăstirea Neamţ se va pustii, Agapia se va scufunda într-un eres, iar Văratecul va fi ars cu foc…”
“Nebunii pentru Hristos” sunt cei ce au inteles ca in Ortodoxie nu poti sa fii mediocru. Mediocritatea e cea mai mare plaga in sanul crediniosilor din Biserica Ortodoxa Romana. In Biserica fie cresti, fie cobori. Nu ai cum sa stagnezi. Traim o viata si o credinta mediocra pentru ca avem aspiratii mediocre. Cand aflam raspunsul la intrebarea: Care e prima prioritate in viata? incepem metamorfizarea spre nebunia pentru Hristos.