Nu ştiu dacă rândurile mele vor folosi cuiva. Poate mamelor care sunt însărcinate, sau soţilor lor. Dar consider că este de datoria mea să scriu despre ajutorul pe care l-am primit de la Sfântul Nectarie. Sfinţii fac uneori minuni tulburătoare. De exemplu, Sfântul Nectarie s-a arătat la trei ani după moartea sa unui jandarm necredincios cu care a stat de vorbă ca şi cum ar fi fost viu. Când jandarmul s-a convins de faptul că sfântul murise, ajungând la mormântul său, şi-a dat seama că fusese martorul unei minuni de necontestat. Şi, cu ochii în lacrimi, a mărturisit că a început să creadă în Dumnezeu.

Există şi minuni care, fără a fi la fel de spectaculoase, îi ajută pe creştini să înţeleagă ajutorul sfinţilor. Aceste minuni „mici” nu au importanţă în ochii celor cărora le sunt povestite. Dar, pentru cei care le trăiesc, au un parfum aparte.

Am aflat despre Sfântul Nectarie cu câţiva ani înainte ca prima carte despre viaţa sa să fie tipărită în România. Mi s-a povestit o minune a sa, şi am fost foarte impresionat. Faptul că în vremuri atât de apropiate de ale noastre un episcop a dobândit sfinţenia, având moaşte binemirositoare, mi-a sporit încrederea în faptul că vremea sfinţeniei nu a trecut.

Totuşi, după atâta vreme dragostea care mi s-a aprins în inimă faţă de Sfântul Nectarie o consider ca dar de la Dumnezeu. Am citit multe vieţi de sfinţi, am citit multe minuni, dar numai în puţine cazuri am avut o evlavie deosebită faţă de vreun părinte despre care nu ştiam decât puţine lucruri.

După ce m-am căsătorit, a trebuit să susţin examenul de titularizare pentru ocuparea unui post de profesor de religie. Timpul pe care îl aveam pentru învăţat era foarte scurt, dar aveam nădejde în ajutorul sfântului. Materia era foarte multă şi, pentru cineva care în facultate preferase să citească din scrierile Sfinţilor Părinţi sau din alte cărţi duhovniceşti în loc să înveţe pentru examene – cum era cazul meu, titularizarea părea un vis frumos. La Metodică nu ştiam aproape nimic, şi era mult de învăţat.

La examen mi-am pus pe bancă iconiţă mică a sfântului şi m-am rugat să o scot la capăt. M-am descurcat bine şi am luat titularizarea.

După ce soţia mea a rămas însărcinată, un prieten mi-a adus din Sfântul Munte Athos o icoană a sfântului.

„Ce bine că Sfântul Nectarie a vrut să intre în casa noastră, i-am spus soţiei. O să avem mult ajutor de la el”, am spus, şi aşa a fost. Ne-am hotărât ca, dacă o să avem o fetiţă, să îi punem numele Nectaria.

Cineva ne-a spus că femeile însărcinate care ajung să se închine la Mănăstirea din Eghina primesc de la sfânt ajutor la naştere şi că nasc foarte uşor: „… chiar în mai puţin de o oră”.

„Dacă ne rugăm lui, o să naşti şi tu uşor, i-am spus soţiei. Chiar dacă nu putem ajunge să ne închinăm la moaşte, sfântul nu o să ne treacă cu vederea rugăciunile.”

Când trebuia să nască soţia, am dus-o la spital. Pentru că am uitat acasă atenţia pentru doctor, m-am întors să o iau.

„Să vă întoarceţi cam peste trei-patru ore!”, mi-a spus doctorul, fără să îi treacă prin cap că soţia mea va naşte mai repede.

În mai puţin de o oră am fost acasă şi mă rugam sfântului pentru ca soţia mea să nască uşor un copil sănătos. În timp ce mă rugam, mi-a venit în minte un gând: „Poate că naşte chiar în aceste clipe…”. Ştiind că sfântul o putea ajuta să nască atât de repede, m-am grăbit să mă întorc la maternitate.

„Aţi ajuns prea târziu, a născut de jumătate de oră un băieţel frumos şi gras…”, mi-a spus o asistentă. Adică născuse exact când mă rugam sfântului pentru ea.

Doctorul s-a mirat că soţia mea născuse atât de uşor. Nu îi venea să creadă că e la prima naştere.

Nu e greu de înţeles că ajutorul sfântului ne-a bucurat mult. De atunci, evlavia noastră faţă de el a sporit. Cel de-al doilea copil al nostru, Nectaria, îi poartă numele. (Chiar dacă pentru soţia mea naşterea Nectariei a fost mult mai grea, nu am văzut în asta lipsa ocrotirii sfântului; Dumnezeu ştie când e de folos ca oamenii să treacă prin încercări şi tot El ştie când le este de folos ca prin ajutorul sfinţilor să fie feriţi de ele.)

Aş mai putea spune că sunt recunoscător şi pentru faptul că ne-a ajutat să avem o casă aflată la câteva minute de Mănăstirea Radu Vodă, unde după mutarea noastră a sosit şi o părticică din moaştele Sfântului Nectarie. Am relatat acest episod în lucrarea mea Cartea nunţii – Cum să-mi întemeiez o familie[1]:

„Duhovnicul pe care îl aveam atunci (cel din Moldova, care ducea o viaţă de nevoinţă aspră) auzind de la soţia mea cât de frământată era de gândul casei, mi-a zis: «Vezi ce faci şi rezolvă problema. Trebuie să găseşti o soluţie…»

Când mi-a dat acest sfat, am simţit că Dumnezeu mă va ajuta să cumpăr o casă. Un apartament de două camere costa vreo zece mii de dolari, iar noi nu aveam decât un sfert din sumă (o moştenire de la bunica). Oricum, nu i-am spus părintelui că nu am de unde să fac rost de bani.

(Descriu aventura cu casa tocmai pentru a da mărturie că Dumnezeu poartă de grijă celor care se căsătoresc; şi chiar dacă problema locuinţei e o problemă reală, Dumnezeu găseşte o soluţie pentru fiecare. Sau mai bine zis ne ajută pe fiecare să găsim cea mai bună soluţie de care avem nevoie. Şi, chiar dacă uneori, ni se pare că ne scufundăm, în ultima clipă găsim soluţia de care aveam nevoie).

M-am dus la moaştele Sfântului Mucenic Ciprian (care înainte de convertire fusese un mare vrăjitor şi de care mă simt apropiat şi pentru că şi eu am cunoscut gustul amar al rătăcirii) să îl rog să ne ajute să facem rost de o casă. În clipa în care m-am rugat în faţa raclei, am simţit că vom primi ceea ce cer. Am simţit precis că sfântul îmi spune că voi avea casă. Deşi nu am auzit nici o voce, deşi nu se întâmplase nimic ieşit din comun, am fost convins că Dumnezeu ne va face curând o bucurie.

Nu peste mult timp am aflat că s-a scos la licitaţie un apartament cu trei camere în centrul Bucureştiului, la un preţ mic, nu mult peste zece mii de dolari (pe mine mă încânta ideea de centru ca să pot ajunge mai uşor la moaştele Sfântului Mare Mucenic Mina, ale Sfântului Mucenic Ciprian, ale Sfântului Dimitrie Basarabov şi ale Sfântului Nicolae).

Am vorbit cu părintele din Moldova şi acesta mi-a zis că se va ruga la Dumnezeu să luăm casa. Licitaţia se apropia, dar noi nu reuşiserăm să împrumutăm banii. Cu două zile înainte de licitaţie m-a biruit deznădejdea: «Doamne, de ce nu m-ai ajutat să fac rost de bani?… Şi de ce am simţit la moaştele Sfântului Ciprian că ne vei da o casă, când nu avem cu ce să o cumpărăm?… » Eram foarte trist, nu puteam dormi.

 A doua zi, duminică, ne-a întrebat o cunoştinţă foarte apropiată la ce licitaţie vrem să mergem: i-am vorbit despre apartament, dar şi despre faptul că nu avem bani. Şi răspunsul a fost:

«Am aproape jumătate din suma de care aveţi nevoie. Voiam să donez banii vreunei mănăstiri. Dar vi-i dăruiesc vouă…»

Mi se părea că visez. Un părinte, auzind cum ne-a trimis Dumnezeu banii în ultima clipă, mi-a spus: «În asta trebuie să vedeţi o minune a zilelor noastre. Chiar dacă nu pare spectaculoasă, s-a arătat puterea ascultării. În loc să vă plângeţi că nu aveţi bani, aţi avut încredere în rugăciunile părintelui duhovnic şi pentru rugăciunile lui şi ale voastre şi pentru ca să îi fie bine copilului vostru, banii au venit. »

La licitaţie nu au fost alţi clienţi, aşa că am reuşit să luăm casa. În patruzeci de zile trebuia să dăm banii. Cu o zi înainte de termen am reuşit să îi strângem pe toţi. Şi am reuşit să luăm apartamentul. Chiar dacă au fost şi peripeţii.

Aici apartamentul arăta jalnic: cei care au stat înainte au plecat nu numai cu chiuveta, ci şi cu ţevile din baie. Locuind la ultimul etaj, într-una din camere a fost o ciupercă care s-a întins până aproape de jumătatea tavanului. Unul din pereţi se mişca la cea mai mică atingere. Arăta destul de antic, dar acum e bine.

Cu restul datoriilor ne descurcăm greu de tot, dar de fiecare dată când a trebuit să dăm bani Dumnezeu ne-a ajutat în ultimul moment. Bine că am reuşit să ne împrumutăm numai de la cunoştinţe, că dacă am fi luat bani de la vreo bancă nu ne-am fi descurcat cu plata dobânzilor.”

Ceea ce nu am spus în carte (datorită faptului că mă adresam unor tineri care poate ar fi considerat că exagerez dacă văd în toate mâna lui Dumnezeu) este că, după ce am cumpărat casa, am avut o altă bucurie: părintele din Moldova, la care ajungeam destul de greu, ne sfătuise să ne găsim un duhovnic în Bucureşti, ca să ne putem spovedi mai des.

Am găsit un duhovnic în mâinile căruia să ne punem sufletele tocmai la Mănăstirea Radu Vodă, care se află chiar lângă apartamentul nostru (mergând pe jos, ajungem acolo în mai puţin de zece minute).

În momentul în care la mănăstire a fost adusă o părticică din moaştele Sfântului Nectarie, i-am spus soţiei: „Vezi, nu ştiam de ce ne-a dat Dumnezeu casa în această zonă. A vrut să fim aproape şi de duhovnic şi de Sfântul Nectarie.”

Nemaiavând duhovnic în alt oraş, ne spovedim aproape în fiecare săptămână. Iar la moaştele Sfântului ajungem destul de des. Nu avem cuvinte să mulţumim pentru aceasta. Chiar dacă uneori, pentru puţinătatea credinţei noastre, ni se pare că sfântul nu ne ajută, totuşi un lucru ne este clar: că, la vreme de mare încercare, a fost alături de noi.

Danion Vasile

[1] Editura Nemira, Bucureşti, 2003, pp. 234-235.